Varsta minima:+15
Gen: Drama,horror,romance
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: Pai...in functie de inspiratie s-ar putea sa fie si un +18.
Tipul de comentariu solicitat:Orice comentariu e bine venit.
Btw, este un fic pe care l-am scris acum 2 ani si vreau doar sa stiu daca merit continuat ^_^
CAPITOLUL 1
Stau in pat, cu ochii inchisi si genunchii stransi la piept asteptand ca totul sa se termine.>>Ce sa se termine?<< imi pun eu intrebarea deoarece spaima care m-a cuprins imi strica tot rationamentul in gandire.
Ma ridic usor din pat cu pasi mici si putin ingandurata intrebandu-ma ce vreau sa fac, mintea mea imi spune ca ar fi mai bine sa stau deoparte, insa ca de obicei trupul nu ma asculta vrand parca sa ma faca sa cedez, se misca singur intr-un loc destinat lui.Intr-o incapere ce semana cu o bucatarie din care se auzeau bufnituri si tipete.
Ma nelinistesc cand il vad pe tata cu o sticla indreptata spre mama si tipand la ea de mama focului. Am vrut sa intervin, dar stiam ca daca fac acest lucru voi fi in aceasi situatie ca a mamei. Chiar daca imi era mila de ea am lasat-o acolo, pretinzand ca tata se va calma si nu ii va face nimic, insa atat mi-a trebuit ca deja aud cum sticla cade pe faianta spargandu-se in mii de bucatele aproape invizibile.
Din nou m-am blocat numai gandesc, vreau doar sa fug, sa scap naiba din locuinta asta in care am putrezit 16 ani...>>de ce corpul nu ma asculta niciodata??<< ma intreb eu disperata pe mine insumi, nu doar ca nu-mi acepta comenzile, ci sta pur simplu. Cand reusesc sa iau contact cu el vreau sa fug dar un brat puternic ma opreste zicandu-mi acele cuvinte care mereu m-au facut sa ma cutremur, acelea fiind:
-Incerci din nou sa fugi? Draga tati...daca n-ai reusit in toti acesti ani de ce te mai zbati? Imi spuse el cu o satisfactie nemaintalnita.
-Ddami d-drumul...incerc eu sa spun cu hotarare, insa pana si vocea ma tradeaza...
Spre surprinderea mea, tatal meu imi elibereaza mana pe care deja se vede a nu stiu-cata vanataie din zilele astea. Ma uit la el cu lacrimi in ochi vrand sa-i zic ceva, dar ce? eu naveam curajul sa ma rastesc la el sau orice alceva, dupa cateva secunde de gandire o iau la fuga prin casa cu el in urma mea de sigur, casa este veche, o darapanatura dar totusi spatioasa ceea ce-mi da un plus in lupta mea pentru supravietuire.
Intru in subsol de care habar nam ca exista, ma arunc pe scari tavalindu-ma si provocandu-mi alte zeci de mii de rani insa nu-mi pasa trebuia sa fac ceva. Aud pasi...rasunand din ce in ce mai tare in micuta incapere, barbatul intra inauntru folosindu-se de lumina de la telefon cautandu-ma si spunand sa ies afara ca nu-mi va face nimic, vezi sa nu, acum ar trebuii sa-l cred?
Observ un sifonier sau cred ca asta vrea sa fie, in orice caz doua usi mari metalice. Fara sa ma gandesc ca aspectul lasa de dorit si altele, ma arunc inauntrul lui fara prea mult zgomot facandu-mi loc intr-o sumedenie de paturi. Pasii barbatului se opresc chiar in fata mea, in momentul asta ceea ce ne desparte sunt aceste doua usi pe care nu ezita sa le deschida, baga capul inauntrul sifonierului insa constata ca nui nimic acolo, se indeparteaza iar eu respir usurata.
Cred ca au trecut cateva ore bune decand ma aflu tot in acelasi dulap, dar mie frica sa ies de aici insa odata si odata va trebuii pentru ca deja mor de foame. Facandu-mi ordine in ganduri ma tarasc afara din acel loc. Ies din subsol cu pasi mici si grabiti pana cand realizez ca numai e nimeni in jur atunci o iau la fuga cautand iesirea din casa aia blestemata, sincer nici eu numai stiu cat timp a trecut de cand n-am mai iesit de aici, sau mai bine zis luni, numai cunosc nici razele soarelui Decand tata a devenit un betiv, nici eu, nici mama nu ne putem pune cu el.
Dar lasand pentru cateva momente amintirile dureroase si sumbre ma voi delecta cu un apus de soare minunat si niste ultimi raze calde. Totul e atat de placut incat nu-mi vine sa cred ca e real, dar pentru a-mi duce la capat lupta trebuie sa plec de tot din satul asta, voi pleca imediat ce lumineaza de ziua, acum nam de cat sa caut in tot satul un adapost pentru odihna.
Oh, da... nu m-am prezentat, dar o voi face acum. Sunt Katherine Rosenburg, am 16 ani si ar trebuii sa fiu in clasa a 10a insa nu sunt, motivul? cred ca ti-ai dat seama de ce. Am parul roscat si lung pana aproape de solduri, ochii verzi ca ai unui smarald si un metru saizeci si ceva, inaltime, dar nu cred ca te-ar interesa amanunte asa plictisitoare, dupa cum ti-ai dat seama am o viata mizerabila, mi-as fi pus capat zilelor insa inima si deceptia mea nu m-au lasat, in minte imi vin mereu vorbele acelui autor "Speranta moare ultima", ei bine asa cred ca este si in cazul meu , din cauza asta nu am putut renunta la lupta mea impotriva vietii.
Continuandu-mi cautarea pentru a-mi petrece noaptea asta, alerg de nebuna printre niste copaci, zgariindu-ma pe toata fata. Dau de o cladire veche care nu arata asa de rau, doar mi se parea putin cam sumbra. Cladirea era neagra, nepermitandu-i soarelui o intrare calda. Observ ca usile mari din portelan sunt deschise asa ca intru, ezit putin la inceput dar ma gandesc ca alta solutie nam.
Patrund inauntrul cladirii incerc sa-mi obisnuiesc ochii cu intunericul predominant, dar slabe sanse....totul e atat de intunecat incat pare ca soarele n-a patruns si nici nu va patrunde vreodata in acest loc, chiar nu credeam ca exista un loc mai intunecat decat "casa mea".
Merg incetisor cu grija sa nu ma impiedic, pipaind orice obiect ce-mi sta in cale incercand sa-mi dau seama ce este. Vad ca degeaba merg eu asa incet ca deja ma impiedic si cad zgomotos, ceea ce rasuna in intreaga cladire. Ma ridic rapid sa vad de ce anume m-am impiedicat, bucuria mea a fost sa aflu ca era un set de lumanari, am mai cautat putin si am dat si de o bricheta, eh acum sper sa si mearga...
Nu apuc sa fac tot ce mi-am propus pentru ca deodata simt o briza rece pe la ceafa, mi-a fost frica sa ma intorc pentru ca deja simteam prezenta cuiva in spatele meu, o mana rece ca gheata imi atinge obrazul zgariat pe care si acum mi se preling doua picaturi de sange, eram stupefiata din nou as fi vrut sa fug dar nam putut, cat pot sa urasc lucrul asta...am vrut sa imi intorc capul si sa zic ceva cum ar fi sa ma lase naibii in pace ca ma trec toti fiorii de la mana sa atat de alba si parca..lipsita de viata, insa persoana m-a oprit punandu-mi
degetul aratator pe buze, un semn pentru a face liniste...am ramas nemiscata in pozitia aceea asteptand sa se intample ceva sau sa-si ia mana aia de pe mine si sa vad si eu ce "fiinta" o mai fi si asta.
Gen: Drama,horror,romance
Limba: Romana
Observatii cu privire la continut: Pai...in functie de inspiratie s-ar putea sa fie si un +18.
Tipul de comentariu solicitat:Orice comentariu e bine venit.
Btw, este un fic pe care l-am scris acum 2 ani si vreau doar sa stiu daca merit continuat ^_^
CAPITOLUL 1
Stau in pat, cu ochii inchisi si genunchii stransi la piept asteptand ca totul sa se termine.>>Ce sa se termine?<< imi pun eu intrebarea deoarece spaima care m-a cuprins imi strica tot rationamentul in gandire.
Ma ridic usor din pat cu pasi mici si putin ingandurata intrebandu-ma ce vreau sa fac, mintea mea imi spune ca ar fi mai bine sa stau deoparte, insa ca de obicei trupul nu ma asculta vrand parca sa ma faca sa cedez, se misca singur intr-un loc destinat lui.Intr-o incapere ce semana cu o bucatarie din care se auzeau bufnituri si tipete.
Ma nelinistesc cand il vad pe tata cu o sticla indreptata spre mama si tipand la ea de mama focului. Am vrut sa intervin, dar stiam ca daca fac acest lucru voi fi in aceasi situatie ca a mamei. Chiar daca imi era mila de ea am lasat-o acolo, pretinzand ca tata se va calma si nu ii va face nimic, insa atat mi-a trebuit ca deja aud cum sticla cade pe faianta spargandu-se in mii de bucatele aproape invizibile.
Din nou m-am blocat numai gandesc, vreau doar sa fug, sa scap naiba din locuinta asta in care am putrezit 16 ani...>>de ce corpul nu ma asculta niciodata??<< ma intreb eu disperata pe mine insumi, nu doar ca nu-mi acepta comenzile, ci sta pur simplu. Cand reusesc sa iau contact cu el vreau sa fug dar un brat puternic ma opreste zicandu-mi acele cuvinte care mereu m-au facut sa ma cutremur, acelea fiind:
-Incerci din nou sa fugi? Draga tati...daca n-ai reusit in toti acesti ani de ce te mai zbati? Imi spuse el cu o satisfactie nemaintalnita.
-Ddami d-drumul...incerc eu sa spun cu hotarare, insa pana si vocea ma tradeaza...
Spre surprinderea mea, tatal meu imi elibereaza mana pe care deja se vede a nu stiu-cata vanataie din zilele astea. Ma uit la el cu lacrimi in ochi vrand sa-i zic ceva, dar ce? eu naveam curajul sa ma rastesc la el sau orice alceva, dupa cateva secunde de gandire o iau la fuga prin casa cu el in urma mea de sigur, casa este veche, o darapanatura dar totusi spatioasa ceea ce-mi da un plus in lupta mea pentru supravietuire.
Intru in subsol de care habar nam ca exista, ma arunc pe scari tavalindu-ma si provocandu-mi alte zeci de mii de rani insa nu-mi pasa trebuia sa fac ceva. Aud pasi...rasunand din ce in ce mai tare in micuta incapere, barbatul intra inauntru folosindu-se de lumina de la telefon cautandu-ma si spunand sa ies afara ca nu-mi va face nimic, vezi sa nu, acum ar trebuii sa-l cred?
Observ un sifonier sau cred ca asta vrea sa fie, in orice caz doua usi mari metalice. Fara sa ma gandesc ca aspectul lasa de dorit si altele, ma arunc inauntrul lui fara prea mult zgomot facandu-mi loc intr-o sumedenie de paturi. Pasii barbatului se opresc chiar in fata mea, in momentul asta ceea ce ne desparte sunt aceste doua usi pe care nu ezita sa le deschida, baga capul inauntrul sifonierului insa constata ca nui nimic acolo, se indeparteaza iar eu respir usurata.
Cred ca au trecut cateva ore bune decand ma aflu tot in acelasi dulap, dar mie frica sa ies de aici insa odata si odata va trebuii pentru ca deja mor de foame. Facandu-mi ordine in ganduri ma tarasc afara din acel loc. Ies din subsol cu pasi mici si grabiti pana cand realizez ca numai e nimeni in jur atunci o iau la fuga cautand iesirea din casa aia blestemata, sincer nici eu numai stiu cat timp a trecut de cand n-am mai iesit de aici, sau mai bine zis luni, numai cunosc nici razele soarelui Decand tata a devenit un betiv, nici eu, nici mama nu ne putem pune cu el.
Dar lasand pentru cateva momente amintirile dureroase si sumbre ma voi delecta cu un apus de soare minunat si niste ultimi raze calde. Totul e atat de placut incat nu-mi vine sa cred ca e real, dar pentru a-mi duce la capat lupta trebuie sa plec de tot din satul asta, voi pleca imediat ce lumineaza de ziua, acum nam de cat sa caut in tot satul un adapost pentru odihna.
Oh, da... nu m-am prezentat, dar o voi face acum. Sunt Katherine Rosenburg, am 16 ani si ar trebuii sa fiu in clasa a 10a insa nu sunt, motivul? cred ca ti-ai dat seama de ce. Am parul roscat si lung pana aproape de solduri, ochii verzi ca ai unui smarald si un metru saizeci si ceva, inaltime, dar nu cred ca te-ar interesa amanunte asa plictisitoare, dupa cum ti-ai dat seama am o viata mizerabila, mi-as fi pus capat zilelor insa inima si deceptia mea nu m-au lasat, in minte imi vin mereu vorbele acelui autor "Speranta moare ultima", ei bine asa cred ca este si in cazul meu , din cauza asta nu am putut renunta la lupta mea impotriva vietii.
Continuandu-mi cautarea pentru a-mi petrece noaptea asta, alerg de nebuna printre niste copaci, zgariindu-ma pe toata fata. Dau de o cladire veche care nu arata asa de rau, doar mi se parea putin cam sumbra. Cladirea era neagra, nepermitandu-i soarelui o intrare calda. Observ ca usile mari din portelan sunt deschise asa ca intru, ezit putin la inceput dar ma gandesc ca alta solutie nam.
Patrund inauntrul cladirii incerc sa-mi obisnuiesc ochii cu intunericul predominant, dar slabe sanse....totul e atat de intunecat incat pare ca soarele n-a patruns si nici nu va patrunde vreodata in acest loc, chiar nu credeam ca exista un loc mai intunecat decat "casa mea".
Merg incetisor cu grija sa nu ma impiedic, pipaind orice obiect ce-mi sta in cale incercand sa-mi dau seama ce este. Vad ca degeaba merg eu asa incet ca deja ma impiedic si cad zgomotos, ceea ce rasuna in intreaga cladire. Ma ridic rapid sa vad de ce anume m-am impiedicat, bucuria mea a fost sa aflu ca era un set de lumanari, am mai cautat putin si am dat si de o bricheta, eh acum sper sa si mearga...
Nu apuc sa fac tot ce mi-am propus pentru ca deodata simt o briza rece pe la ceafa, mi-a fost frica sa ma intorc pentru ca deja simteam prezenta cuiva in spatele meu, o mana rece ca gheata imi atinge obrazul zgariat pe care si acum mi se preling doua picaturi de sange, eram stupefiata din nou as fi vrut sa fug dar nam putut, cat pot sa urasc lucrul asta...am vrut sa imi intorc capul si sa zic ceva cum ar fi sa ma lase naibii in pace ca ma trec toti fiorii de la mana sa atat de alba si parca..lipsita de viata, insa persoana m-a oprit punandu-mi
degetul aratator pe buze, un semn pentru a face liniste...am ramas nemiscata in pozitia aceea asteptand sa se intample ceva sau sa-si ia mana aia de pe mine si sa vad si eu ce "fiinta" o mai fi si asta.