Jurnalul vietii mele - [+18]

[Kayla.]

Îmi pare sincer rău că aţi trebuit să aşteptaţi atât după mine să vin cu next, dar am avut o săptămână groaznică. Mulţumim ~MusicxD~ ,Ză Snowy.,gReEn.FrOg.iS.HeRe, ▫Biscuitsel :x▫,Miranda^_^ şi `KiTa In Purple~ pentru comentarii, vom încerca să ţinem cont de sfaturile voastre şi vă mai aşteptăm.
Here's the next. Enjoy!>:D<

Capitolul patru- Dezvăluirea

TenTen's pov:

La auzul cuvintelor lui am rămas şocată. Chiar nu îmi imaginam că el, fratele meu mic şi enervant ţinea atât de mult la mine. Parcă eram într-o lume paralelă. Mi se părea absolut ciudat. Printre lacrimile care mi se scurgeau şiroaie pe faţă i-am văzut chipul inocent de copil care se apropia uşor de mine. Mă îmbrăţişează în timp ce, cu o mână îmi mângâia părul de culoarea castanei în timp ce, cu cealaltă, mă îmbrăţişa călduros. Simţeam cum căldura lui îmi invada corpul. Mă uimeşte maturitatea cu care tratează problemele celor dragi din jurul lui. Părea el un râzgâiat, dar acum s-a dovedit a fi un pic cam prea matur pentru vârsta lui. Dar aşa sunt şi eu. Aşa suntem toţi. Prea maturi pentru vârstele noastre.

Dar să lăsăm filozofiile la o parte şi să ne întoarcem la realitate. Am tras aer în piept şi am început să-i povestesc frăţiorului meu ceea ce mă măcina pe mine cu adevărat. Nu mă gândeam niciodată că voi ajunge să îmi împărtăşesc decepţiile cauzate de dragoste tocmai propriului meu frate. Dar cred că aşa era mai bine, fiindcă aveam un umăr pe care să plâng, să mă descarc şi să încerc să uit totul, fiindcă nu îmi făcea bine să ţin totul în mine, riscam să mă întristez şi mai tare şi să ajung într-un hal fără de hal. Era mai bine să dau totul afară din mine, să nu mai rămână nimic şi să şterg cu buretele toate amintirile triste cu el de pe tabla vieţii. Ştiam că timpul va repara totul, dar parcă nu voiam să cred, mă încăpăţânam să cred aşa ceva. Conştientizam că toate amintirile nu făceau altceva decât să mă rănească, să facă rana şi mai adâncă şi să sângereze mai mult, dar nu voiam să renunţ aşa uşor la ele. Pur şi simplu nu puteam, aveam nevoie de ajutor din partea cuiva pentru a trece peste toate aceste lucruri.

Dar acum îl aveam... Stătea chiar în faţa mea şi mă privea cu ochii lui aproape înlăcrimaţi. Nici măcar cea mai bună prietenă a mea, Aisa, nu a reacţionat aşa. Mi-a spus pur şi simplu că exagerez şi că dramatizez la greu. Cred că după o relaţie de doi ani ce se întâmplă cu mine acum este dramatizare. Dar fiecare cu părerea lui.
Stăteam şi priveam uimită cum fratele meu aproape dădea frâu liber lacrimilor. Nu credeam că e aşa sensibil. Îl credeam doar un răsfăţat pus pe prostii ca să mă deranjeze pe mine, dar se pare că l-am catalogat greşit. Îmi pare chiar rău de ce părere mi-am făcut despre el, ar fi trebuit să stau să îl înţeleg şi să îl cunosc mai bine, în fond e fratele meu mai mic şi ar trebui să încerc să mă înţeleg cu el, pentru că nu se ştie când voi avea nevoie de ajutorul lui. Abia acum realizez ce greşeală imensă am făcut că nu i-am fost mai apropiată, să îl ascult, să petrecem mai mult timp împreună, exact ca fraţii, dar promit că asta se va schimba. Vreau să încercăm să ne împăcăm mai bine.

Dacă mă gândesc, îmi place această latură a lui. Mă face să cred că avem ceva în comun, sentimentele profunde. Şi acum, abia acum realizez ce am avut lângă mine. Un suflet care să mă asculte şi să mă înţeleagă. Dar eu îl ignoram. Probabil că s-a săturat să fie ignorat şi de aceea se purta cum se purta. Dar acum şi-a arătat şi el partea vulnerabilă. Ce comoară am avut lângă mine... O adevărată comoară pe care abia acum am descoperit-o, care nu a fost la fel de adânc îngropată ca alte comori, ci a fost chiar lângă mine în tot acest timp, dar eu nu am ştiut să îi apreciez adevărata valoare. Am fost prea oarbă ca să conştientizez cât de mare nevoie am avut de ea, am fost atât de egoistă încât sufletul mi-a fost întunecat şi împroşcat cu venin. De abia acum am realizat cât de mult mă poate ajuta ea, cât de mare nevoie am de ea în aceste momente critice pentru sufletul şi inima mea, aceste momente dureroase care parcă vor să îmi sfâşie inima în şi mai multe bucâţele.


Mi s-a spus de atâtea ori că ’’timpul vindecă totul’’, dar la mine este invers, cu cât trece mai mult timp cu atât mă adâncesc într-o prăpastie de unde nu mai văd nici o cale de ieşire. L-am iubit şi încă îl iubesc, dar pe cât de mult îl iubesc pe atât de mult îl urăsc, fiindcă m-a lăsat singură şi a uitat de tot. Fără el mă simt nulă, inexistentă, asemenea unei umbre...
Aş vrea să schimb totul, să pot spera într-un nou început, într-o dragoste împărtăşită, dar frica că mereu mă voi întoarce de unde am plecat, că nu voi găsi nici un strop de fericire, îmi frânge aripile, îmi curmă visele... Tot ce îmi rămâne este doar un vis, dar când mă gândesc la acest vis, zâmbesc trist, fiindcă visul meu este lipsit de speranţă, deoarece însăşi viaţa mea este fără de speranţă.

Sper totuşi ca, cu ajutorul fratelui meu să îmi revin din această crudă suferinţă...
---------------------------------------------------------------------------------------------
Ei bine asta a fost tot. După cum observaţi am încercat să folosesc diacritice, fiindcă face cititul mai uşor. Sper că le-am pus unde trebuie, iar dacă le-am ratat sau am greşeli de tastare vă rog să mă scuzaţi, dar stresul a cam pus stăpânire pe mine în ultima săptămână. So, voi pune şi câteva poze ca să aveţi idee cam cu arată personajele pe care le-am descris până acum.
Tenten
Kankuro... Ignoraţi celălalt băiat, e singura poză pe care am gasit-o ca să se potrivească.
Ryo
Aisa

Asta e tot, dragilor. Te aşteptăm sys cu next şi baftă. >:D<