Jurnalul vietii mele - [+18]

[Kayla.]

So, am venit cu next-ul. Multumim ~MusicxD~, Zuza., Snowweh., â–«Biscuitsel :xâ–« si Miranda^_^ pentru comentarii si va mai asteptam. Am vazut ca Andreea a uitat sa puna disclaimer, deci il pun eu acum.

Disclaimer: Nu detinem nici un personaj din anime-ul/manga-ul ''Naruto'' (decat cele create de noi) creat de Masashi Kishimoto si nu facem profit de pe urma acestora.
Daca pana acum a fost amuzant, ei bine, de acum lucrurile vor lua o intorsatura brusca, fiindca am noi idei, care mi-au venit aseara si am schimbat ceea ce aveam in plan. So, sa nu o mai lungesc si sa incep:

Capitolul doi- Perle de amintiri.

Tenten's pov:

Nu am mai luat in seama toate vorbele prostesti ale fratelui meu si am continuat sa savurez cina. Dupa ce am terminat de mancat, am ajutat-o pe masa sa stranga masa si sa faca curat, apoi am zbughit-o la mine in camera. Probabil va intrebati cine sunt eu. Ei bine, am sa va spun.

Ma numesc Tenten si am cinsprezece ani. Parul meu este lung, dar obisnuiesc sa il prind in doua coculete, precum cele japoneze. Ochii mei sunt caprui, pielea este usor bronzata, iar formele corpului meu sunt dezvoltate, ceea ce ma face dorita de multi baieti, dar nu multi au acces la inima mea. Sunt o fire destul de incapatanata, care nu renunta usor la ceva. Sunt foarte ambitioasa, sociabila si prietenoasa. Cum probabil v-ati dat seama, mucosul cu care ma tot cert zi de zi este nimeni altul decat enervantul meu fratior mai mic. Acesta se numeste Kankuro si are zece ani. El are parul saten, precum al meu, iar ochii sunt negri precum un abis. Daca ma intrebati pe mine, este o pacoste. Are prostul obicei de a cotrobai mereu prin lucrurile mele, deoarece stie ca nu imi place ca cineva sa-mi umble prin lucrurile personale si din aceasta cauza ii place sa ma enerveze.

Dar sa revenim la realitate. Avand in vedere ca maine era sambata si nu aveam scoala puteam sa stau cat doresc eu de tarziu. M-am indreptat alene spre baie, pentru a-mi face un dus bine meritat. M-am dezbracat si am intrat in cabina de dus, rasfatandu-ma sub jetul caldut de apa. Stropii mari de apa se loveau violent de trupul meu, purificandu-l. Am stat la dus cam vreo douazeci de minute, dupa care am iesit usor din cabina. Imediat cum am iesit, un val rece de curent s-a lovit de corpul meu, facandu-ma sa tremur. Mi-am luat halatul verde pe mine si am iesit din baie. M-am indreptat usor spre dulapul meu din lemn de stejar de unde mi-am ales o pereche de pijamale verzi alcatuite din: maiou verde si pantaloni lungi imprimati cu flori verzi.

Dupa ce m-am schimbat in pijama, m-am indreptat usor spre un sertar, pe care l-am deschis, iar de acolo am scos un jurnal cu lacat si coperta alba, pe care era imprimata o floare de liliac mov. Am luat cheia pentru lacatul jurnalului si l-am deschis. Mi-am luat mp 3-ul si mi-am bagat castile in urechi, incepand sa ascult una dintre melodiile mele preferate si anume Jordin Sparks - One Step At A Time. In timp ce ascultam muzica si rasfoiam jurnalul, aducandu-mi aminte de ce se intamplase acum cateva zile, amintirile puneau stapanire pe mine, imi invadau subconstientul si ma chinuiau ingrozitor, ducandu-ma cu gandul la aceea zi blestemata, in care totul s-a schimbat radical pentru mine.

~Flashback~

Era o zi ca oricare alta, sau cel putin asa credeam. M-am trezit ca deobicei dimineata, pentru a pleca spre liceu. M-am indreptat spre baie. Am apasat usor pe clanta si am pasit inauntru, analizand putin incaperea. In ea se afla o cabina de dus, o chiuveta, un wc si tot ce mai trebuia sa fie intr-o baie. Gresia albastra contrasta perfect cu faianta alba, dandu-mi o stare de liniste si pace. M-am spalat pe fata si pe dinti, iar dupa asta mi-am facut un dus rapid.

M-am intors in camera mea si m-am indreptat spre dulapul de haine, de unde mi-am scos niste blugi negri si un tricou verde pe care scria '' Open your eyes and look outside''. Dupa ce m-am imbracat mi-am pus cateva bratari la mana, un lantisor din argint cu initiala numelui meu, niste cercei lungi tot din argint si un inel. M-am dat cu rimel negru, creion dermatograf negru si luciu de buze. M-am dat cu parfum, m-am incaltat cu o pereche de skateri negri, mi-am luat jacheta neagra si geanta in care aveam carti, caiete, pixuri, banii, mp 4-ul si telefonul si am pornit spre scoala, cu gandul la iubitul meu, Ryo. Imi era asa de dor de el, nu il mai vazusem tot weekend-ul si acum abia asteptam sa ne intalnim. Cred ca ar fi bine sa vi-l descriu putin, sa aveti si voi o parere despre el. Acesta are parul roscat precum focul, iar ochii sai sunt verzi precum firele proaspete de iarba. Este un baiat foarte atent, afectuos, grijuliu si stie sa se distreze atunci cand e cazul.

In timp ce mergeam admiram sublimul peisaj de primavara ce mi se intindea in fata ochilor. De pe bolta azurie manunchiul stralucitor al razelor patrundea timid printre norii tiviti cu lumina pe margini. Toata natura era plina de culoare. Peste tot zareai flori ce te imbatau cu mirosul lor, la figurat si pomi incarcati cu lumina si culoare. La tot pasul erau locuitori grabiti ce misunau pe strazile intortocheate ale orasului. Totul se imbina perfect, conturand un peisaj divin, demn de admiratia oricarui artist.

Fiind absorbita de tot ce ma inconjura, nu am realizat ca am ajuns la scoala. Am pasit in curtea scolii, cautandu-l cu privirea pe Ryo. Dupa cateva cautari, privirea mi s-a intersectat cu o panorama care mi-a rupt inima in mi de bucatele. Acesta era la umbra unui copac si se saruta cu o tipa. Mici cristale au inceput sa curga din ochii mei, pana s-au transformat in hohote de lacrimi. Ma simteam atat de confuza. In acel moment ma gandeam ca numai are rost sa traiesc in aceasta lume atat de mizerabila ,odata ce nu pot fi fericita alaturi de cel pe care il iubesc cu adevarat. Ma simteam tradata. Eram atat de derutata incat nu stiam ce sa fac:sa mai traiesc pe acest pamant ,dar sa fiu singura si sa sufar ,sau sa mor si sa nu ma mai faca nimeni sa sufar.

Nu m-am simtit niciodata mai rau ca acum. Speram ca totul sa fie un vis urat ,mai bine spus un cosmar, dar din pacate totul era pura realitate. Simteam ca lumea pe care mi-am cladit-o in interiorul meu se parabuseste cu fiecare secunda trecuta. Am fost atat de proasta sa cred ca totul va fi bine. Cand lumea imi era mai draga, viata imi daduse o lovitura pe care nu am putut s-o suport. Totul devenise fara sens pentru mine. Aceea zi a fost una dintre cele mai ingrozitoare. Ajunsesem sa ma innec in propriile lacrimi si parca ma tot scufundam intr-o prapastie fara sfarsit. Singura care imi fusese alaturi era cea mai buna prietena a mea, Aisa. Aceasta ma sprijinise si imi spusese ca totul va fi bine, dar eu stiam ca totul nu va mai fi la fel fara el. In aceea zi, cum ajunsesem acasa, nu facusem altceva decat sa stau inchisa in camera si sa-mi plang amarul.

~ Enf of flashback~

Imediat cum aceste amintiri imi reinvie in minte, o mica lacrimi mi se prelinge din coltul ochiului. Iau un pix si incep sa-mi astern gandurile in jurnal, patand minunatele foi albe de culoarea albastra.

Draga jurnalule,

Astazi m-am certat ca de obicei cu fratele meu care mereu imi umbla in lucruri, doar pentru a ma enerva. M-am saturat pana peste cap de el, este foarte enervant. Tot astazi mi-am adus aminte de ce s-a intamplat acum cateva zile.
Ma doare rana sufletului care se deosebeste de celelalte rani prin faptul ca se acopera, dar nu se inchide; mereu dureroasa, gata sa sangereze atunci cand o atingi, ea ramane in inima vie si deschisa. Poate pentru o clipa m-am gandit la razbunare, dar razbunarea nu mi-ar fi adus decat o clipa de fericire. Mi-am dat seama ca in iubire totul se schimba, toate devin insemnate: dintr-un nimic se naste totul si totusi pentru tine totul nu inseamna mai nimic. Din orice lucru se invata cate ceva, pentru ca insasi viata este un profesor, din orice greseala se desprinde un adevar… un adevar care de multe ori doare si ajungi sa crezi in minciuna. Poti sa plangi fara sa iubesti, dar nu poti sa iubesti fara sa plangi, caci numai cel ce sufera stie cu adevarat ce e dragostea.

Viata mi se intruchipeaza intr-o granula infima de polen auriu, dus care incotro de vant, cateodata in locuri sublime, alteori in locuri reci, amortite, infricosatoare.
Am devenit un suflet macinat ce isi asteapta sfarsitul, iar lacrimile mele sunt un alt punct pus la sfarsitul unui alt capitol trist al vietii. Cuvintele sunt ca praful asternunt peste tacere, iar tacerea ta e alfabetul gravat pe sufletul meu indurerat. Dincolo de masca acestui chip fericit, se ascunde un suflet imbracat in doliu.
Dragostea lui m-a ucis; mi-a supt fiecare picatura de sange pur pe care o aveam, mi-a luat speranta, mi-a ucis sufletul, mi-a imbatat dragostea si mi-a drogat sentimentele. Cu ce sunt eu de vina ca el are un suflet asa de crud, de piatra? E ca un sarpe veninos camuflat intr-un trandafir rosu ca focul, iar odata ce am atins trandafirul am fost otravita de sarpe.

Oare exista dragoste adevarata, pura si neconditionata? Oare o sa mai iubesc vreodata?
O picatura de dragoste e un fulg de ceara si aripile mele sunt alcatuite din mii de picaturi de fulgi. El m-a facut sa zbor aproape de soare, aproape de paradis, dar aripile m-i s-au topit si am cazut in adancul pamantului. Incet, suflarea m-i s-a oprit si m-am ingropat alaturi de lighioanele pamantului care mi-au devenit cele mai bune prietene. Ele mi-au mancat trupul pacatos si mi-au vindecat sufletul. El mi-a rastignit inima pe cel mai ascutit pisc posibil sa vada toata lumea ce a reusit el, a reusit sa ma distruga incet, incet. Am devenit stana de piatra, m-am uitat pe mine, nu mai stiu cine sunt, vorbele mele n-au sens, lacrimile mele ard tot ce a mai ramas frumos, iar frumosul a devenit repugnant pentru mine.

Cu ce i-am gresit de m-a distrus? Pentru ca l-am iubit? E mizerabil si de dragul lui am devenit di eu mizerabila, am uitat sa traiesc. Nu am avut un vis, un ideal pentru suflet, dar a aparut ca o minune si frumusetea lui m-a coplesit, m-a facut sa vreau mai mult de la viata. Mi-as dorii sa fiu langa el, sa il vad, sa fiu umbra lui, sa il pot tine in brate, sa facem fiecare clipa sa devina o boaba de nisip in clepsidra dragostei, dar toate aceste lucruri sunt imposibile.

Tristetea este atat de neagra, de cruda! Ma face sa fiu nedreapta, rea si nefericita. Ma face sa nu mai am putere de a lupta pentru ceea ce am crezut ca este al meu, ma face sa ma inchid intr-o cochilie si sa traiesc din amintiri, acele amintiri unice pe care le va sterge cu timpul…
As vrea sa trec mai usor peste toate, sa alung tristetea, sa redevin ceea ce am fost. As vrea sa gasesc o sita care sa cearna tot trecutul meu. Sa lase suferintele sa zboare, sa se dezintegreze in neant, iar eu sa raman doar cu ceea ce a fost frumos, cu amintiri care sa ma faca sa zambesc cu nostalgie.
Asa as pasi mai increzatoare in viitor, nazuind la culmi pe care n-am indraznit sa le escaladez pana acum, sa ma bucur de aerul rarefiat pe care au privilegiul sa-l respire doar cerbii si acvilele, sa ma pot intoarce apoi revigorata printre oameni.
Salbaticia naturii sigur m-ar face mai puternica pentru jungla vietii in care traiesc, cu amintiri si sperante la un loc. Daca as reusi toate astea, atunci sigur as putea sa zambesc, desi ochii inca imi mai tradeaza o unda de tristete. Si as mai vrea ca zambetul sa se transforme pe nesimtite in ras, in pofta de viata, chiar daca cineva m-a atentionat ca rasul e un animal periculos.

Uff… dar totul este asa de greu!
M-am pierdut in negura gandurilor, m-am pierdut de viata. Nu pot sa ma mai regasesc in ceea ce s-a intamplat in jurul meu. Nu mai sunt eu… m-am schimbat. Cu toate ca n-as fi crezut ca pot sa schimb atat de multe la mine, doar pentru ca simt lipsa lui.
Eram o fire vesela, o companie placuta pentru oricine, eram inconjurata de lume care-mi cauta prezenta pentru ca oricat de mare suparare era, eu aduceam un zambet. Ma prabusesc in fiecare zi cate putin, dar revin apoi la pozitia initiala si apoi cad iar, fara sa-mi dau seama ca ceea ce se strica in interior nu poate fi trecut atat de usor cu vederea. Am crezut ca pot vindeca tot, dar m-am inselat. Rana nu se strange, nu se vindeca. Am ajuns intr-un loc de unde nu mai gasesc iesirea, o cupola transparenta prin care vad ce se intampla afara, o lume a mea, dar nu pot iesi.
Iar aici s-au inchis cu mine toate problemele, tot ce doare si toate grijile pe care mi le-am facut in ultima vreme. As vrea sa le fac loc sa iasa si sa raman doar eu si el. Simt ca nu mai am nici puterea sa cad in genunchi macar. Sunt inchisa aici, ii vad pe ceilalti cum trec si-i strig cu toata forta, as vrea sa ma auda cineva si sa ma scoata de aici, dar strig in neant si nimeni nu ma poate auzi. Imi aduc aminte de zambetul care mi se aseza pe buze in fiecare clipa spunand ’’Nu conteaza, o sa trec si peste asta, sunt optimista.’’

Si il caut, sa il asez din nou pe buzele mele, dar nu-i nicaieri. Mi-e dor de mine, de el, mi-e dor de afectiune si astept sa vina, dar nu vine si nu va mai veni nici cand, sunt condamnata sa raman inchisa aici intr-o lume secatuita de iubire. Sunt condamnata sa stau singura fara el, as vrea sa nu mai vina maine, pentru ca timpul pentru mine s-a oprit in loc, decat el il mai poate porni, dar el a plecat si nu va mai veni niciodata. Sunt condamnata sa stau aici, in lumea mea, in lumea singuratatii.
Petala sufletului meu ce s-a nascut din picatura dragostei noastre s-a rupt. Spinul ei ma inteapa in adancul inimi pentru toata viata, de aceea inima mea plange dupa el in fiecare seara ca nu e langa ea. Sunt doar o plagiatura a unei lumi care as vrea sa ma caracterizeze, o copie ieftina a unei lumi parsive, lipsita de vocatie morala. Lacrimi triste vor sa cada din ochii mei care incearca sa caute, dar sa si gaseasca ceva pretios, ce am avut odata si acum nu mai am...
Trec prin lume, ca un diamant, stralucind in desertul Namibiei ,cel mai mare pustiu din lume, dar mai mic decat cel pe care plecarea lui l-a lasat in sufletul meu.

Incerc din rasputeri sa alung bezna aceasta ce ma sugruma cu fiecare clipa trecuta. Vreau sa privesc luna si stelele de la care isi ia ramas bun. Vreau sa le privesc indelung, pana voi descoperi, printre ele, chipul lui. Dupa ce-l voi gasi, sufletul meu ii va oglindi culorile si nici o lacrima nu-i va mai intuneca geloasa stralucire. In ochii lui imi voi oglindi sufletul, caci culoarea lor este linistea sufleteasca. In umbra serii, ochii lui sunt leagan al viselor mele.
Presimtirea ca nu voi avea de castigat din urma acestei suferinte, imi este calauza, iar cand o voi face sa rasune in acordurile tristetii mele pline de iubire, pentru a zugravi cresterea si domolirea flacarii ei, atunci ea-presimtirea- la randul ei, ma va consola.

Ea- tristetea iubirii mele- care asemenea unei mari nesfarsite, poarta in rostogolirea valurilor ei, toate melancoliile dezlantuite, pana ce acestea, purificate, vor tasni din valuri ,ca o scanteie.
Franghiile monstruoase, cu care ma simt legata, nu sunt decat o panza de iubire. Ma tem sa fac vreo miscare, pentru a nu rupe intreaga plasa tesuta din pasiunea pe care nu vreau sa o destram.
Stau in intunericul noptii, ascultand versuri sfasietoare de melodii ce imi patrund direct in suflet. Duc o lupta grea, cu mine insami si cu fantomele trecutului ce nu ma lasa sa traiesc linistita, ma chinuie, ma arunca in valuri mari de suferinta si aproape ma inneaca.

Am ajuns sa sufar prea mult si nu stiu cat mai rezist...

Noapte buna, dragul meu jurnal!

Dupa ce am terminat de scris, m-am bagat in pat si am luat trenul spre minunata lume a viselor.
--------------------------------------------------------------------------------------------
Asta e tot. Avand in vedere ca toata saptamana Andreea nu va mai putea posta next, am zis sa fac eu un next mai lung. Sper sa intelegeti situatia si multumim pentru intelegere.*Hug*