10-03-2010, 10:27 PM
@ A`Svear : Mulțumim de comment ! Văd că numai de Derik îți place. T_T Ce ai cu Eireen ? Ea e minunată. 8-> Te așteptăm și la următoarele capitole. :]
@ Teh : Mulțumim [ iar ] de un comment lung ! În sfârșit cineva care o apreciază pe Eireen. : > Doar eu nu mă strădui degeaba să scriu aci și vouă să nu vă placă de ea. Te așteptăm și la următoarele capitole. :3
[center]Capitolul 7
Eireen P.O.V.[/center]
- De ce se uită așa la noi? m-a întrebat Derik, în șoaptă.
Mi-am îndreptat privirea spre cei indicați de elf, și am început să chicotesc, ușor nervoasă. Erau acele persoane pe care aș fi preferat ca Derik să nu le cunoască. Erau persoanele cu care eu ieșeam și mă drogam. Cândva aș fi alergat spre ei cu cea mai caldă privire a mea ( o privire aparent rece ) și aș fi cerut imediat droguri. Dar acum, ceva mă oprea. Poate era doar faptul că voiam să ascund această parte a vieții mele, de elf. În timp ce chelnerul aducea mâncarea mea și paharul de apă al lui Derik, eu mă gândeam ce să îi răspund blondului.
- Sunt niște cunoștințe. Se uită așa la noi, pentru că e ciudat să mă vadă pe mine, cu o altă persoană în afară de ei, mai ales cu un băiat, i-am răspuns, jucându-mă cu furculița în mâncare.
Șuvițele de păr roșcat îmi acopereau partea din față vizibilă lui și eram recunoscătoare că nu-mi putuse vedea roșeața din obraji. Am luat o furculiță din orezul tare. Era mai bun ca deobicei, dar știam că senzația era provocată de foamea mea sălbatică. Am început să mănânc cât de repede am putut. Gustul mâncării îmi provoca o senzație de bună dispoziție, așa încât l-am privit pe Derik. Stătea liniștit cu privirea ațintită asupra mea. În ochii lui nu am putut distinge decât curiozitate. Dacă mai exista ceva, atunci ascundea acest lucru foarte bine. Am terminat de mâncat, și mai că aș mai fi comandat o porție, dar m-am abținut.
- Eu mă duc până la baie, i-am zis eu blondului, încet.
M-am ridicat de la masă și aproape am alergat spre baie. Am simțit privirele ’ prietenilor ’ mei, urmărindu-mă. Puteam fi sigură că măcar Debbie, una dintre fete, mă va urma. Am intrat în încăperea cu gresie albă și lumină slabă și mi-am privit chipul în oglindă. Chipul din oglindă era îngrijorat. Eu nu simțeam îngrijorare. Poate doar emoție. Dar totuși . . . Emoție pentru ce ? Nu se întâmpla nimic important. Mi-am trecut o mână prin părul roșcat și rebel, apoi m-am întins. Proastă mișcare ! Durerea rănii obținute de curând nu trecuse, așa că am scos un mic țipăt. Chiar atunci, parcă la comandă, pe ușa băii intră Debbie. Părul ei, cândva blond, acum era negru. Tot ce rămăsese din vechia mea prietenă erau ochii albaștrii. Dar nici ei nu mai erau la fel : acum erau reci. Mă analiză din cap până-n picioare. Se holbă la ochii mei ceva mai mult, căci ochii mei negri, nu mai erau înconjurați de pelicula aproape insesizabilă de gri închis. Asta însemna că și-a dat seama că nu mă mai drogasem de mult. Oftă ușor, apoi se apropie de mine și mă îmbrățișă cu mâna stângă.
- Pe unde ai umblat, puștoaico ? Ne-a fost dor de tine, zise ea, aproape zâmbind.
Traducerea exactă a acestei replici ar fi fost : ‘ Pe unde naibii ai umblat ? Ne-am ascuns crezând că te-a prins poliția și ne-ai dat ca o nenorocită și pe noi în vileag. ’. Am ridicat simplu din umeri, sperând că va pleca. A scos o seringă mică și subțire din geanta ( ce nu o observasem până acum ) ce o avea pe mână, și o apropie de mine. Probabil voia să vadă dacă mă voi îndepărta de ea. N-am făcut-o. Până la urmă, cam aveam nevoie de droguri. Mi-a injectat drogul pe nas, fără ca măcar să-mi spună ce e. Nu conta, oricum. Orice era bun acum. Am răsuflat ușurată. Cât îmi lipsese să simt drogurile în sânge. Am deschis ochii ce i avusesem până atunci închiși, și i-am zâmbit dur lui Debbie.
- Cine e tipul cu care erai la masă ? întrebă ea, nereușind să-și ascundă curiozitatea . . . sau era dorință ?
- Un prieten. Nu e de pe aici, am răspuns eu, cât de adevărat am putut.
- Deci pot să mă dau la el ? Dacă sunteți doar prieteni . . .
Am simțit cum un val de ură mi-a invadat fiecare celulă din corp. ’ Nu ! ’ îmi venea să îi urlu în față. Dar nu puteam. Orgoliul era cel care mă împiedica să recunosc că îl cam . . . voiam pe Derik. Încă nu-mi venea să cred. În timp ce meditam, în încăpere intră o altă fată. Parcă numele ei era Alisha. Nu-mi puteam aduce aminte. Trecuse prea mult timp de când nu mai îmi văzusem ’ gașca ’. Era singura care nu se schimbase când intrase în grup : încă avea părul lung și șaten deschis și ochii verzi. Tot ce o trăda, era mirosul pregnant de tutun. Așa eram și eu cândva. Și poate voiam să fiu din nou. Poate că asta era adevărata viață pe care o doream. Și cine e Derik să mă facă să renunț la acești oameni ? E doar un băiat . . . minunat, extrem de drăguț și pe care nu voiam să-l pierd. Rahat ! Ce naiba era cu mine ? Încercam să-mi dau seama de ce mi-ar păsa de altcineva, în afară de mine. Nu am putut găsi răspunsul. Alisha veni spre mine și mă îmbrățișă la fel de stângaci cum o făcuse și Debbie. Mirosul de tutun îmi inundă simțurile. Aveam nevoie de o țigară și asta urgent.
- Dracu să vă ia ! Dați-mi o țigară.
Glasul meu sunase foarte nervos. Fetele râseră, iar șatena scoase din buzunarul panatalonilor un pachet de țigări. Îmi întinse o țigară și o brichetă, iar eu am aprins-o repede. Am inhalat fumul. Senzația această atât de plăcută . . . De abia acum mi-am dat seama că îmi lipsise să fumez. Am ieșit din baie, mergând spre masa unde Derik mă aștepta plictisit. Când mă văzu, mă privi curios, dar nu a întrebat nimic. Am trântit niște bani pe masa din lemn prăfuit și i-am făcut semn elfului să mă urmeze. Drumul a fost liniștit. Nici unul dintre noi nu zicea nimic. Eu încă trăgeam din țigară, în timp ce blondul urmărea iar skaterii. Îmi venise o idee minunată. Și chiar dacă mă durea, trebuia să o fac. Am avut impresia vagă că Derik voia să-mi zică ceva, dar și-a ținut gura : un lucru pe care l-am admirat. Am ajuns acasă relativ repede. Imediat ce m-am descălțat, m-am așezat pe canapea, întinzăndu-mă. Chiar dacă spatele mă durea, acum puteam face față suferinței. Blondul s-a așezat lângă mine, privindu-mă ușor temător. Am inspirat adânc, apoi i-am spus :
- Știu că nu-ți place lumea asta. Așa că poți pleca. Eu voi fi bine. Ca și până acum, de altfel. Dar am un cadou pentru tine.
I-am zâmbit, apoi am mers în hol. Mi-am găsit skateboard-ul și l-am adus în sufragerie. I l-am dat, sperând că îi va plăcea. Și eram sigură că așa era. Am mers spre camera mea, sperând că va pleca. Am rămas exact în mijlocul camerei, pe jos, plângând. Nu voiam să plece. Dar decât să sufere, mai bine pleca înapoi. Lacrimile reci erau pline de o durere ce nu o mai simțisem de mult. Aceasta era a doua oară în viață mea când plângeam. Unde era atitudinea care mă făcea să fiu eu ? Am auzit ușa deschizându-se, dar nu mi-a păsat că Derik m-ar putea vedea așa. Nimic nu mai conta.
@ Teh : Mulțumim [ iar ] de un comment lung ! În sfârșit cineva care o apreciază pe Eireen. : > Doar eu nu mă strădui degeaba să scriu aci și vouă să nu vă placă de ea. Te așteptăm și la următoarele capitole. :3
[center]Capitolul 7
Eireen P.O.V.[/center]
- De ce se uită așa la noi? m-a întrebat Derik, în șoaptă.
Mi-am îndreptat privirea spre cei indicați de elf, și am început să chicotesc, ușor nervoasă. Erau acele persoane pe care aș fi preferat ca Derik să nu le cunoască. Erau persoanele cu care eu ieșeam și mă drogam. Cândva aș fi alergat spre ei cu cea mai caldă privire a mea ( o privire aparent rece ) și aș fi cerut imediat droguri. Dar acum, ceva mă oprea. Poate era doar faptul că voiam să ascund această parte a vieții mele, de elf. În timp ce chelnerul aducea mâncarea mea și paharul de apă al lui Derik, eu mă gândeam ce să îi răspund blondului.
- Sunt niște cunoștințe. Se uită așa la noi, pentru că e ciudat să mă vadă pe mine, cu o altă persoană în afară de ei, mai ales cu un băiat, i-am răspuns, jucându-mă cu furculița în mâncare.
Șuvițele de păr roșcat îmi acopereau partea din față vizibilă lui și eram recunoscătoare că nu-mi putuse vedea roșeața din obraji. Am luat o furculiță din orezul tare. Era mai bun ca deobicei, dar știam că senzația era provocată de foamea mea sălbatică. Am început să mănânc cât de repede am putut. Gustul mâncării îmi provoca o senzație de bună dispoziție, așa încât l-am privit pe Derik. Stătea liniștit cu privirea ațintită asupra mea. În ochii lui nu am putut distinge decât curiozitate. Dacă mai exista ceva, atunci ascundea acest lucru foarte bine. Am terminat de mâncat, și mai că aș mai fi comandat o porție, dar m-am abținut.
- Eu mă duc până la baie, i-am zis eu blondului, încet.
M-am ridicat de la masă și aproape am alergat spre baie. Am simțit privirele ’ prietenilor ’ mei, urmărindu-mă. Puteam fi sigură că măcar Debbie, una dintre fete, mă va urma. Am intrat în încăperea cu gresie albă și lumină slabă și mi-am privit chipul în oglindă. Chipul din oglindă era îngrijorat. Eu nu simțeam îngrijorare. Poate doar emoție. Dar totuși . . . Emoție pentru ce ? Nu se întâmpla nimic important. Mi-am trecut o mână prin părul roșcat și rebel, apoi m-am întins. Proastă mișcare ! Durerea rănii obținute de curând nu trecuse, așa că am scos un mic țipăt. Chiar atunci, parcă la comandă, pe ușa băii intră Debbie. Părul ei, cândva blond, acum era negru. Tot ce rămăsese din vechia mea prietenă erau ochii albaștrii. Dar nici ei nu mai erau la fel : acum erau reci. Mă analiză din cap până-n picioare. Se holbă la ochii mei ceva mai mult, căci ochii mei negri, nu mai erau înconjurați de pelicula aproape insesizabilă de gri închis. Asta însemna că și-a dat seama că nu mă mai drogasem de mult. Oftă ușor, apoi se apropie de mine și mă îmbrățișă cu mâna stângă.
- Pe unde ai umblat, puștoaico ? Ne-a fost dor de tine, zise ea, aproape zâmbind.
Traducerea exactă a acestei replici ar fi fost : ‘ Pe unde naibii ai umblat ? Ne-am ascuns crezând că te-a prins poliția și ne-ai dat ca o nenorocită și pe noi în vileag. ’. Am ridicat simplu din umeri, sperând că va pleca. A scos o seringă mică și subțire din geanta ( ce nu o observasem până acum ) ce o avea pe mână, și o apropie de mine. Probabil voia să vadă dacă mă voi îndepărta de ea. N-am făcut-o. Până la urmă, cam aveam nevoie de droguri. Mi-a injectat drogul pe nas, fără ca măcar să-mi spună ce e. Nu conta, oricum. Orice era bun acum. Am răsuflat ușurată. Cât îmi lipsese să simt drogurile în sânge. Am deschis ochii ce i avusesem până atunci închiși, și i-am zâmbit dur lui Debbie.
- Cine e tipul cu care erai la masă ? întrebă ea, nereușind să-și ascundă curiozitatea . . . sau era dorință ?
- Un prieten. Nu e de pe aici, am răspuns eu, cât de adevărat am putut.
- Deci pot să mă dau la el ? Dacă sunteți doar prieteni . . .
Am simțit cum un val de ură mi-a invadat fiecare celulă din corp. ’ Nu ! ’ îmi venea să îi urlu în față. Dar nu puteam. Orgoliul era cel care mă împiedica să recunosc că îl cam . . . voiam pe Derik. Încă nu-mi venea să cred. În timp ce meditam, în încăpere intră o altă fată. Parcă numele ei era Alisha. Nu-mi puteam aduce aminte. Trecuse prea mult timp de când nu mai îmi văzusem ’ gașca ’. Era singura care nu se schimbase când intrase în grup : încă avea părul lung și șaten deschis și ochii verzi. Tot ce o trăda, era mirosul pregnant de tutun. Așa eram și eu cândva. Și poate voiam să fiu din nou. Poate că asta era adevărata viață pe care o doream. Și cine e Derik să mă facă să renunț la acești oameni ? E doar un băiat . . . minunat, extrem de drăguț și pe care nu voiam să-l pierd. Rahat ! Ce naiba era cu mine ? Încercam să-mi dau seama de ce mi-ar păsa de altcineva, în afară de mine. Nu am putut găsi răspunsul. Alisha veni spre mine și mă îmbrățișă la fel de stângaci cum o făcuse și Debbie. Mirosul de tutun îmi inundă simțurile. Aveam nevoie de o țigară și asta urgent.
- Dracu să vă ia ! Dați-mi o țigară.
Glasul meu sunase foarte nervos. Fetele râseră, iar șatena scoase din buzunarul panatalonilor un pachet de țigări. Îmi întinse o țigară și o brichetă, iar eu am aprins-o repede. Am inhalat fumul. Senzația această atât de plăcută . . . De abia acum mi-am dat seama că îmi lipsise să fumez. Am ieșit din baie, mergând spre masa unde Derik mă aștepta plictisit. Când mă văzu, mă privi curios, dar nu a întrebat nimic. Am trântit niște bani pe masa din lemn prăfuit și i-am făcut semn elfului să mă urmeze. Drumul a fost liniștit. Nici unul dintre noi nu zicea nimic. Eu încă trăgeam din țigară, în timp ce blondul urmărea iar skaterii. Îmi venise o idee minunată. Și chiar dacă mă durea, trebuia să o fac. Am avut impresia vagă că Derik voia să-mi zică ceva, dar și-a ținut gura : un lucru pe care l-am admirat. Am ajuns acasă relativ repede. Imediat ce m-am descălțat, m-am așezat pe canapea, întinzăndu-mă. Chiar dacă spatele mă durea, acum puteam face față suferinței. Blondul s-a așezat lângă mine, privindu-mă ușor temător. Am inspirat adânc, apoi i-am spus :
- Știu că nu-ți place lumea asta. Așa că poți pleca. Eu voi fi bine. Ca și până acum, de altfel. Dar am un cadou pentru tine.
I-am zâmbit, apoi am mers în hol. Mi-am găsit skateboard-ul și l-am adus în sufragerie. I l-am dat, sperând că îi va plăcea. Și eram sigură că așa era. Am mers spre camera mea, sperând că va pleca. Am rămas exact în mijlocul camerei, pe jos, plângând. Nu voiam să plece. Dar decât să sufere, mai bine pleca înapoi. Lacrimile reci erau pline de o durere ce nu o mai simțisem de mult. Aceasta era a doua oară în viață mea când plângeam. Unde era atitudinea care mă făcea să fiu eu ? Am auzit ușa deschizându-se, dar nu mi-a păsat că Derik m-ar putea vedea așa. Nimic nu mai conta.
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.
iata
portile luminii.