The Power of Love [ Metal & Nya ]

[Me†al.]

Lynn - Mulţumim pentru comentariu şi ne bucurăm că-ţi place ! Te mai aşteptăm ! >:D<

Cam scurt nextu, dar e perioada tezelor ÅŸi timpul meu liber nu este foarte mult.

Capitolul 14
Derik P.O.V.

Când am auzit numele rostit de Eireen, am împietrit. Parcă respiraţia mi s-a oprit şi inima mi-a stat în loc. Cum a fost aici? Cum de nu l-am simţit? Simţurile mele sunt atât de nedezvoltate? Nici un răspuns. O ură uriaşă şi involuntară m-a cuprins şi în acel moment am dorit să-l sfâşii, distrug şi omor pe Ayno. Atâta repulsie simţeam pentru el. Luciditatea mea se pierdea încetul cu încetul, sigurul lucru pe care îl puteam simţi fiind ura.
-Derik? S-a auzit vocea şoptită a roşcatei care mă privea oarecum speriată.
Am privit-o puţin nervos şi apoi m-am îndreptat cu paşi mari şi săltaţi spre uşă. Aveam de gând să termin odată pentru totdeauna cu Ayno sau, mă rog, să termine el cu mine. Eireen a alergat după mine şi m-a urmat până în pajiştea din apropiere de casă. O simţeam. Îi simţeam tare şi clar confuzia şi îngrijorarea, dar nu m-am putut concentra asupra ei. Ura era prea mare şi mă învăluia, mă conducea spre întuneric.
Auzeam paşi pe iarba fragedă ce părea prea tăcută pentru o zi atât de frumoasă. Copacii s-au oprit din a-şi spune poveştile. Totul a stagnat şi liniştea ne-a învăluit. Semăna cu un moment de reculegere înainte de moartea cea crudă ce aştepta o greşeală pentru a te trage în abis, alături de ea. Paşii se auzeau tot mai aproape şi o respiraţie îmi gâdila auzul. Eireen, stătea în spatele meu, cu o mână pe armura de un verde închis pe care o purtam.
-Dragul meu Derik, de când nu te-am mai văzut. De fapt, eu te-am zărit, dar tu n-ai fost destul de atent. La naşterea ta, s-a spus că o să fi un elf extrem de puternic cu simţuri mai ascuţite decât oricine altcineva, dar se pare că s-au înşelat. Amarnic. Ura pentru mine ţi-a înceţoşat atât de mult limpedea gândire încât nici nu îmi mai simţi prezenţa. Poate te-aş putea ajuta dacă...
Nu l-am mai ascultat. Mă călca pe nervi. Avea dreptate,poate, dar încerca să mă slăbească psihic ca să o poată captura pe Eireen. Da, asta era ideea lui mârşavă şi nu aveam de gând să pic în capcană. În nici un caz. Şi totuşi, era cam ciudat felul în care stătea acolo, în faţa mea, relaxat şi perfect calm. Asculta natura şi a rânjit când mi-a observat încordarea. Mă scotea din minţi total. Am tras aer în piept, încercând să mă calmez, dar fără succes. Eireen a înaintat spre mine şi s-a aşezat în faţa mea, prin privirea ei încercând să-mi transmită să mă opresc.
-Derik, calmează-te, cu nervi nu rezolvi nimic. Dacă priveşti problema cu calm, o să reuşeşti ce ţi-ai propus, a spus ea privindu-mă-n ochi cu intensitate.
-Drăguţule, să şti că iubiţica ta are multă dreptate, dar ce să-i faci. Eşti necugetat, extrem de necugetat.
Vorbele lui, extem de calme şi plictisite mă scoteau din sărite. Nu am mai putut să mă abţin, furia din mine creştea cu fiecare secundă în care mă aflam în preajma nenorocitului de Ayno. Am făcut câţiva paşi în faţă, postându-mă între Ayno şi Eireen. Apoi, nervos, am scos o săgeată din toblă şi al tras-o spre elf. El s-a ferit, imediat, oferindu-mi rânjetul pe care îl detestam dintotdeauna. Am renunţat la arc şi am scos cuţitul de vânătoare, pe care îl ţineam în gheata dreapă. Încercasem să-i tai pielea fină şi albă, dar n-am reuşit. Atenţia mi-a fost atrasă de vena de un verde albăstrui ce-i pulsa în gât. Beregata. Dacă aveam să i-o tai, atunci aş fi reuşit să-l omor. M-am avântat cu toată puterea mea înspre gâtul asemănător cu culoarea laptelui. Pentru început, a părut dezorientat, dar, cu o singură mişcare, mi-a prins încheietura exact înainte ca cuţitul să-i atingă gâtlejul.
-Eşti prost, mi-a spus strângându-mi cu putere încheietura.
Am scos un ţipăt prelung şi m-am prăbuşit în genunchi în faţa lui. Probabil că arătam deplorabil având în vedere că îngenunchiam în faţa lui. Îmi strânse încheietura până aceasta a trosnit, o durere uriaşă învăluindu-mi trupul. N-am urlat. Nu mai avea rost. În schimb, am auzit, în surdină, ţipătul lui Eireen. Ce urla? Nu ştiu. Apoi, am simţit o altă aură în pădure. Era Horon. Am întredeschis ochii şi l-am privit. Vedeam înceţoşat, dar am putut observa cum se îndrepta către mine cu o sabie lungă şi albă în mână. A ocolit-o pe Eireen. Măcar aşa aveam cum să mor fără să o văd ucisă în faţa mea. Am văzut lama ce strălucea în puţina lumină a soarelui şi o durere profundă mi-a săgetat spatele. Dupaia nu am mai simţit nimic, doar vorbe şi urlete pe care nu le puteam percepea. Horon şi Ayno m-au apucat de braţe şi au început să mă târască înspre ascunzătoarea copacilor. O dâră groasă de sânge rămânea în urma noastră, iar eu am privit-o pe Eireen. Se uita terifiată la noi, incapabilă să mai scoată vreun cuvânt.
-Eireen... Natura doreşte să te ajute întotdeauna. Sigurele lucruri pe care trebuie să le faci sunt: să îi primeşti ajutorul şi să o asculţi cu grijă, am spus cât de tare am putut ca să mă audă.
Apoi, am închis ochii, cufundându-mă într-un somn adânc.