If the night seems endless, the day will come soon [vampire]

[angeliqueVampire]

Tox, mersi ca ai trecut pe aici... Ideea este ca mi-a luat ceva timp sa gasesc pe tastatura romaneasca vocala "â", care sincera sa fiu credeam ca nu exista....

Capitolul 5 – Timpul începe să aibă însemnătate pentru mine

Noaptea a trecut pe nesimţite, iar eu încă nu îmi puteam lua gîndul de la mica păpuşă cu ochii de azur. Glasul ei îmi amintea cumva de tutorii mei, părinţii mei biologici. Nu îi mai văzusem de atîta timp. Să fi trecut oare un an? Poate doi? Nu cred să fi trecut mai mult de trei... Poate după ce vin din Sparta, le-aş putea face o vizită. Acum, simţeam mai mult nevoia să ies în public, fiind sigură că mă pot controla.
Mi-am amintit, printre rînduri, şi că sunt născută în Atena, oraşul învăţaţilor, pe care nu îl vizitasem niciodată. Sentimente ascunse începeau să iasă la iveală din trupul meu rece. Dar noaptea nu a fost un timp suficient să le trăiesc, nici măcar prin amintiri.
I-am simţit răsuflarea în afara peşterii şi m-am coborît din copac. Plecam. Am lăsat în urmă peştera aceea şi am coborît din nou la mare. Plaja era mai caldă ca ieri, iar eu încercam să încetinesc pasul, pentru Kari, care nu putea merge la fel de repede ca şi mine. Distanţa dintre noi se tot micşorase. Acum o simţeam ca pe o prietenă şi eram sigură că şi ea mă vedea la fel. Deodată, în timpul mersului, am întrebat-o:
- Kari, spuneai că ştii totul despre mine, aşa este?
- Da, îmi răspunse ea, convinsă. I-am adresat atunci o a doua întrebare:
- Cînd m-am născut?
Era oarecum ciudat să întreb asta. De cînd existasem, pentru că nu ştiu exact de cînd, timpul trecea pentru mine foarte repede, încît nu puteam să ţin socoteala. Dar visele mele de azi-noapte, îndrăzneam să le numesc aşa fiindcă nu sunt sigură că erau amintiri, mă făcuseră mai curioasă, voiam să ştiu mai mult.
- Nu ştiu exact ziua, doar anul: cinci sute şaptesprezece înainte de Hristos. După şaptesprezece ani, în anul cinci sute a aceleiaşi ere ai fost făcută o creatură a nopţii.
- Şi cîţi ani au trecut de atunci, Kari? Trei? Să zic cinci? Spune-mi! Entuziasmul meu era de necontrolat. Femeia se uită la mine cu o privire frîntă de durere şi îi şopti:
-Nu, draga mea... au trecut şaizeci de ani... Părinţii tăi au trecut în nefiinţă imediat după ce tu ai venit să locuieşti cu Alec. Îmi pare rău, Alyssa.
Îi citeam părerea de rău în ochii. Pentru prima dată, acele picături purpurii mi se păreau umbrite de un voal al tristeţii. Ca şi cum ea făcuse parte din familia mea. Nu cutezam să o întreb, iar pe calea mintală am rugat-o să nici nu îmi răspundă, iar ea a înţeles şi ne-am oprit amîndouă uitîndu-ne una la alta.
Primul lucru de care mi-am amintit a fost cartea lui Alec: Noaptea vampirilor. Îmi aminteam cum o scria, îmi aminteam cum am sărbătorit după ce a terminat-o, îmi aminteam toate răsăriturile şi apusurile de atunci şi pînă acum... dar niciodată nu mi-am imaginat că puteau să fie atît de multe!
Am calculat repede: dacă trecuseră şaizeci de ani din cinci sute pînă acum, asta însemna că suntem în anul patru sute patruzeci. M-am uitat la Kari, dar ea s-a încruntat uşor. Ah, da, era patru sute patruzeci înainte de Cristos, oricine ar fi el...

Capitolul 6 – Prima lacrimă

Noaptea asta a fost prima pe care am dormit-o sub cerul înstelat, adică ea a dormit, eu am stat să o păzesc. Am început să mă obişnuiesc cu imaginea ei, nu mi se mai părea o vrăjitoare îngrozitoare şi parcă am început să-i înţeleg şi scopul. Fusesem rădbătoare, ba chiar imposibil de răbdătoare, dar acum mă temeam. Nu de călătorie, sau de Kari, ci de mine. Am ajuns să înţeleg, într-un final, ce monstru îngrozitor sunt. Voiam să nu mai beau sânge niciodată, voiam să mă pot opri din omorât. Voiam să nu fi vrut niciodată si ajung ceea ce am ajuns...

*
**

Zilele treceau, începeam să le ţin socoteala pe o bucată de piatră, pe care scrijeleam cu unghiile mele deosebit de puternice. În timp ce numărul zilelor creştea, sporea şi mirosul sângelui. Îmi aminteam că totuşi eram vampir, şi că trebuia să mă hrănesc, oricât îmi displăcea asta.
Plasma se simţea tot mai tare, deşi în zare nu vedeam nici o urmă de fortificaţii ale marii cetăţi, Megara. Era aceeaşi plajă, acelaşi nisip, aflat în vecinătate cu acelaşi lanţ muntos, exact ca şi cînd plecasem.
Kari îmi vedea privirea pierdută, ştiu sigur că ştia şi ce gîndeam, dar nu cuteza să îmi vorbească. Începusem să am vedenii, îmi imaginam partidele de vînătoare, cum muşcam din carnea umană şi cu msîngele se scurgea pe colţii mei micuţi, făîndu-mi să mai vreau. Era insuportabil, deşi ştiu că era o iluzie. Ştiu că şi mirosul era o iluzie. Sunt sigură că asta era o nouă probă.

*
**

Încă două zile trecute fără ceva de mîncare, iar foamea animalică e de necontenit. Mă gândeam la fetiţă: oare dacă era nevoie să o cruţ acum, o făceam? Aveam puterea necesară să renunţ la satisfacţia sângelui pentru o viaţă?
Pe aceeaşi plajă, doar că la câţiva zeci de paşi mai încolo, se afla un om în toate puterile, privind spre cerul albastru. Am continuat să par relaxtă şi să-mi controlez gîndurile, să nu mă gîndesc la ce vreau să fac. Încercam să vizualizez: bărbatul acela era tatăl fetiţei cîrlionţate cu ochi albaştrii. Mi-o imaginam pe ea, plîngînd după tati, ceea ce aş fi făcut şi eu, dacă natura nu mă împiedica.
Cînd am ajuns în dreptul lui, am inspirat adînc, iar el mi-a zîmbit. M-am oprit, iar Kari mi-a luat-o înainte. Părea să aibă încredere în mine. Dar s-a înşelat amarnic... Imediat ce era destul de înainte cât să nu observe, am sărit la gâtul lui, căutând punctul unde fluidul era mai puternic. O muşcătură... Am simţit sângele cald cum îmi inundă simţurile. Îmi plăcea, dar pe de altă parte mă simţeam vinovată; Kari se uita la mine. Mi-am terminat gustarea repede, apoi l-am întins pe bărbat pe nisip. I-am prins mâna între palmele mele reci şi am simţit că mi se rupe sufletul auzindu-i ultimele vorbe: „Ai lăsat un copil fără tată!”
Nu pot descrie ce am simţit atunci: vinovăţie, dar mai mult decît asta durere, o durere pătrunzătoare, ce nu părea să dispară, oricât am încercat să zîmbesc. Pentru prima oară în viaţa mea, uram ceea ce devenisem, voiam să pot muri, iar sufletul meu păgîn să ajungă în adîncurile Infernului, acolo unde îi era locul. Atunci, întâia oară de cînd sunt o ucigaşă, am simţit o peliculă umedă că îmi acoperă ochii şi o picătură se scurge pe obrazul meu stîng; era rece.