17-05-2009, 03:11 PM
Hello! Am venit cu continuarea desi nu ma baga nimeni in seama poate e cineva care citeste.
Rafael, ingerul pacatos dupa conversatia onirica, avuta cu frumosul demon se trezi in agonia diminetii in care si acum furia fulgerelor e desenata pe cer, un cer de culoarea pacatelor. Merse la fereastra si vazu cum ziua spala urmele noptii din infern, apoi se indrepta spre patul sau cu asternuturi albastre din satin si deodata ii reveni in minte vorbele demonului:" tu esti un obstacol", poate sunt, dar unul greu de invins. Castelul era cufundat in lumina ce era atrasa de blandul inger, catalogat drept pacatos pentru ca a urmat calea inimii si s-a lasat prins in amalgamul de sentimente ale iubirii.
Caderea lui din Rai in iadul paradisiac al dragostei a inceput in clipa in care privirea i-a cazut pe cea mai frumoasa floare de pe pamant, printesa castelului in care locuia el acum.
Era o frumoasa noapte, puternic inmiresmata cu parfumul trandafirilor si a reginei noptii, noapte in care inima de inger a lui Rafael incepea sa simta pentru prima data fiorii iubirii.
Rafael de sus veghea somnul pamantenilor, cand ochii i-au fost atrasi de un negru castel izolat de restul oamenilor dintr-o tara mica si indepartata. La geam vazu o faptura dureros de frumoasa. Privirea sa albastra ca florile din raiul in care traia ingerul era umbrita de o suferinta nedestainuita, buzele pline, rosii ca cel mai nobil si pur sange erau pangarite de taina ce-i sfasia inima inocenta de copil.
Spuneam ca durerea ei era nedestainuita, dar cand in sufletul ei se aduna mai multa durere decat putea suporta, izvora un cantec prin care micuta isi canta suferinta. La auzul vocii ei, pasarile isi intrerupeau propriile cantece, luna si stelele straluceau mai tare, vantul se oprea in loc ascultand ecoul sentimentului din sufletul printesei.
Nimeni nu stia ca suferinta, durerea, tristetea, furia, frica, oroarea si chiar iubirea, chiar daca sunt sentimente antagonice se uneau devenind o singura voce, iar cantecul unirii dintre ele era cantecul pe care Isabela il canta.
Rafael asculta cantecul ce avea ecou pana la cer si lacrimi izvorate din ochii sai cadeau pe pamant sub forma de ploaie curgand pe chipul si trupul fetei facand-o sa se simta mai bine, dar ploaia rafaeliana nu putea patrunde pana in inima fetei ca sa-i stinga flacarile focului devorator ce-i provoca si suferinta psihica pe langa cea fizica.
Vorbe despre frumusetea ei erau raspandite in lumea intreaga, iar petitori de pretudindeni veneau sa-i cucereasca inima avand toti acelasi destin tragic: moartea. Tatal fetei omora toti pretendentii, iar pe ea o supunea la torturi si batai in fiecare zi.
Rafael privea din cer suferind pentru fata de care s-a indragostit si nu putea sa faca nimic decat sa planga, iar lacrimile lui de inger ii vindeca fetei ranile, ii lua durerea fizica, dar nu si cea interioara.
Satula de atatea chinuri, durere, considerandu-se blestemata, fata urca pe un munte dorind sa se elibereze si sa caute vindecare in moarte. Rafael veni dupa ea si o prinse cand ea se avanta in abis, nelasand-o sa moara. Privind in ochii lui se indragosti de el, dar iubirea lor era imposibila, el e inger si ea e om. Rafael nu vroia ca ea sa mai sufere si astfel el renunta la nemurire si la rai devenind om, i-ar pe fata o transforma in inger.
Indragostita si recunoscatoare Isabela dadu sa-l sarute, dar el se feri deoarece un inger nu trebuia atins de o fiinta umana. Dupa putin timp el s-a angajat ca slujitor al imparatului, iar fata traia in armonia si imensitatea cerului. In fiecare noapte Rafael privea spre cer de unde venea un semn de la Isabela. Intr-o zi imparatul vazand ca fata nu mai apare a incendiat castelul incepand cu cladirea unde erau tinuti muncitorii. Isabela veni sa-si salveze ingerul ranindu-se grav in incercarile de a-i salva pe toti. Rafael o lua in brate incet si tandru si o saruta fara sa-i mai pese de regulile divine.
"Credeam ca ingerii nu mor", spuse fata inainte sa inchida definitiv minunatii ochi albastri.
Rafael, ingerul pacatos dupa conversatia onirica, avuta cu frumosul demon se trezi in agonia diminetii in care si acum furia fulgerelor e desenata pe cer, un cer de culoarea pacatelor. Merse la fereastra si vazu cum ziua spala urmele noptii din infern, apoi se indrepta spre patul sau cu asternuturi albastre din satin si deodata ii reveni in minte vorbele demonului:" tu esti un obstacol", poate sunt, dar unul greu de invins. Castelul era cufundat in lumina ce era atrasa de blandul inger, catalogat drept pacatos pentru ca a urmat calea inimii si s-a lasat prins in amalgamul de sentimente ale iubirii.
Caderea lui din Rai in iadul paradisiac al dragostei a inceput in clipa in care privirea i-a cazut pe cea mai frumoasa floare de pe pamant, printesa castelului in care locuia el acum.
Era o frumoasa noapte, puternic inmiresmata cu parfumul trandafirilor si a reginei noptii, noapte in care inima de inger a lui Rafael incepea sa simta pentru prima data fiorii iubirii.
Rafael de sus veghea somnul pamantenilor, cand ochii i-au fost atrasi de un negru castel izolat de restul oamenilor dintr-o tara mica si indepartata. La geam vazu o faptura dureros de frumoasa. Privirea sa albastra ca florile din raiul in care traia ingerul era umbrita de o suferinta nedestainuita, buzele pline, rosii ca cel mai nobil si pur sange erau pangarite de taina ce-i sfasia inima inocenta de copil.
Spuneam ca durerea ei era nedestainuita, dar cand in sufletul ei se aduna mai multa durere decat putea suporta, izvora un cantec prin care micuta isi canta suferinta. La auzul vocii ei, pasarile isi intrerupeau propriile cantece, luna si stelele straluceau mai tare, vantul se oprea in loc ascultand ecoul sentimentului din sufletul printesei.
Nimeni nu stia ca suferinta, durerea, tristetea, furia, frica, oroarea si chiar iubirea, chiar daca sunt sentimente antagonice se uneau devenind o singura voce, iar cantecul unirii dintre ele era cantecul pe care Isabela il canta.
Rafael asculta cantecul ce avea ecou pana la cer si lacrimi izvorate din ochii sai cadeau pe pamant sub forma de ploaie curgand pe chipul si trupul fetei facand-o sa se simta mai bine, dar ploaia rafaeliana nu putea patrunde pana in inima fetei ca sa-i stinga flacarile focului devorator ce-i provoca si suferinta psihica pe langa cea fizica.
Vorbe despre frumusetea ei erau raspandite in lumea intreaga, iar petitori de pretudindeni veneau sa-i cucereasca inima avand toti acelasi destin tragic: moartea. Tatal fetei omora toti pretendentii, iar pe ea o supunea la torturi si batai in fiecare zi.
Rafael privea din cer suferind pentru fata de care s-a indragostit si nu putea sa faca nimic decat sa planga, iar lacrimile lui de inger ii vindeca fetei ranile, ii lua durerea fizica, dar nu si cea interioara.
Satula de atatea chinuri, durere, considerandu-se blestemata, fata urca pe un munte dorind sa se elibereze si sa caute vindecare in moarte. Rafael veni dupa ea si o prinse cand ea se avanta in abis, nelasand-o sa moara. Privind in ochii lui se indragosti de el, dar iubirea lor era imposibila, el e inger si ea e om. Rafael nu vroia ca ea sa mai sufere si astfel el renunta la nemurire si la rai devenind om, i-ar pe fata o transforma in inger.
Indragostita si recunoscatoare Isabela dadu sa-l sarute, dar el se feri deoarece un inger nu trebuia atins de o fiinta umana. Dupa putin timp el s-a angajat ca slujitor al imparatului, iar fata traia in armonia si imensitatea cerului. In fiecare noapte Rafael privea spre cer de unde venea un semn de la Isabela. Intr-o zi imparatul vazand ca fata nu mai apare a incendiat castelul incepand cu cladirea unde erau tinuti muncitorii. Isabela veni sa-si salveze ingerul ranindu-se grav in incercarile de a-i salva pe toti. Rafael o lua in brate incet si tandru si o saruta fara sa-i mai pese de regulile divine.
"Credeam ca ingerii nu mor", spuse fata inainte sa inchida definitiv minunatii ochi albastri.