04-06-2013, 10:46 PM
(Ultima modificare: 08-06-2013, 10:39 AM {2} de alexandraofe.)
Despre inima se spune ca are capacitatea de-a se autostimula si ca in sistola este inexcitabila, oricat de putenic ar fi stimulul nu se poate obtine un nou potential de actiune. Anatomic vorbind, inima noastra ar trebui sa fie perfecta, dar exista abateri de la regula. Desi in pieptul nostru functioneaza cel mai complex aparat, noi suntem departe de ceea ce ar trebui sa fim. Se spune ca iubirea e doar o reactie chimica, iar ceea ce simtim e doar efectul dopaminei si oxitocinei asupra creierului nostru. Suntem doar un sir de reactii chimice, asa pare... atunci de ce durerea, dorul si tristetea par atat de reale?
Am plecat de acasa linistita, in piept mi se zbatea inima apoi isi urma ritmul normal. Era ultima zi de liceu, dar natura nu stia asa ca a plouat intreaga zi. Stropii mari de ploaie se spargeau de geamul masinii ma rugau parca sa ma uit la ei si sa le inteleg durerea, dar inima mea ramanea neatinsa. Firea mea mandra n-a vrut sa accepte faptul ca voi regreta mai tarziu toate lucrurile pe care nu le-am facut. In mintea mea nu era ultima zi de liceu ci doar o zi in care aveam sa ne luam ramas bun. Cum putea ceva sa se termine atat de frumos? Credeam ca vom ramane colegi o vesnicie si ca vom continua sa strigam ca ne-am saturat cand de fapt sa ne fie frica sa ne despartim.
Pasind in sala in care aveau sa se tina discursurile, inima isi rari bataile, intra intr-un ritm atrioventricular din cauza fricii si a dorintei mele de-a fugi de ceea ce avea sa urmeze. Cuvintele profesorilor imi stropeau inima ca stropii de ploaie si abia atunci am inceput sa simt fiorul trecerii timpului. Cea care statea si se prefacea ca asculta discursul de despartire era cea care in urma cu 4 ani asculta discursul de inceput de clasa a 9 . Ce esti tu, timpule, de-ai reusit sa transformi niste copii in adulti? Ce esti?
Cum ar putea fi toate aceste sentimente simple reactii chimice? Atunci definitia vietii care ar fi? Viata e cel mai frumos lucru care ni s-a dat, dar, de ce ne ia timpul tot? Dupa finalizarea discursurilor am parasit sala si m-am alaturat colegilor mei. O ploaie marunta mi-a lovit fruntea si am ridicat ochii spre cer. Vroiam sa strig si sa recunosc in sfarsit ca timpul m-a luat prin surpindere si ca regret deja ceea ce am pierdut.
Abia mai tarziu am inteles ca nimic nu era asa cum crezusem atata timp si m-am trezit iarasi singura, inecata de neputinta de-a ma exterioriza. Simteam ca ma scufundam intr-o mare fara fund si-i priveam pe toti zambind in timp ce eu imi traiam ultimele clipe de viata. Poate ca ceilalti ar fi inteles daca as fi vorbit mai mult despre mine, dar cum puteam vorbi despre ceva ce nici eu nu stiam ce e. Mintea-mi era un vapor cuprins de-o furtuna teribila ce astepta sa piara in lumina celui mai feeric asfintit. Spune, timpule, ce mai ai pregatit pentru inima mea care bate acum intr-un ritm ideoventricular?
[Posturi unite]
Nu i-am gasit inca un titlu potrivit dar sper ca ma veti ajuta sa gasesc unul. Imi cer scuze pentru greselile facute si sper ca ideea mea putin ciudata sa va para interesanta.
Am plecat de acasa linistita, in piept mi se zbatea inima apoi isi urma ritmul normal. Era ultima zi de liceu, dar natura nu stia asa ca a plouat intreaga zi. Stropii mari de ploaie se spargeau de geamul masinii ma rugau parca sa ma uit la ei si sa le inteleg durerea, dar inima mea ramanea neatinsa. Firea mea mandra n-a vrut sa accepte faptul ca voi regreta mai tarziu toate lucrurile pe care nu le-am facut. In mintea mea nu era ultima zi de liceu ci doar o zi in care aveam sa ne luam ramas bun. Cum putea ceva sa se termine atat de frumos? Credeam ca vom ramane colegi o vesnicie si ca vom continua sa strigam ca ne-am saturat cand de fapt sa ne fie frica sa ne despartim.
Pasind in sala in care aveau sa se tina discursurile, inima isi rari bataile, intra intr-un ritm atrioventricular din cauza fricii si a dorintei mele de-a fugi de ceea ce avea sa urmeze. Cuvintele profesorilor imi stropeau inima ca stropii de ploaie si abia atunci am inceput sa simt fiorul trecerii timpului. Cea care statea si se prefacea ca asculta discursul de despartire era cea care in urma cu 4 ani asculta discursul de inceput de clasa a 9 . Ce esti tu, timpule, de-ai reusit sa transformi niste copii in adulti? Ce esti?
Cum ar putea fi toate aceste sentimente simple reactii chimice? Atunci definitia vietii care ar fi? Viata e cel mai frumos lucru care ni s-a dat, dar, de ce ne ia timpul tot? Dupa finalizarea discursurilor am parasit sala si m-am alaturat colegilor mei. O ploaie marunta mi-a lovit fruntea si am ridicat ochii spre cer. Vroiam sa strig si sa recunosc in sfarsit ca timpul m-a luat prin surpindere si ca regret deja ceea ce am pierdut.
Abia mai tarziu am inteles ca nimic nu era asa cum crezusem atata timp si m-am trezit iarasi singura, inecata de neputinta de-a ma exterioriza. Simteam ca ma scufundam intr-o mare fara fund si-i priveam pe toti zambind in timp ce eu imi traiam ultimele clipe de viata. Poate ca ceilalti ar fi inteles daca as fi vorbit mai mult despre mine, dar cum puteam vorbi despre ceva ce nici eu nu stiam ce e. Mintea-mi era un vapor cuprins de-o furtuna teribila ce astepta sa piara in lumina celui mai feeric asfintit. Spune, timpule, ce mai ai pregatit pentru inima mea care bate acum intr-un ritm ideoventricular?
[Posturi unite]
Nu i-am gasit inca un titlu potrivit dar sper ca ma veti ajuta sa gasesc unul. Imi cer scuze pentru greselile facute si sper ca ideea mea putin ciudata sa va para interesanta.