11-06-2012, 10:18 PM
Heii, am trecut si eu pe aici cu o idee, nu stiu cat de originala e. Pur si simplu imi transpun viata in aceasta poveste, oarecum, nu pe de-a-ntregul. Sunt pe la inceput, am mai avut doar o incercare de fic. Accept orice critica, atata timp cat este legata strict de fic si nu de mine. Acesta este prologul, cam scurt, stiu. Dar am preferat sa fie mai putin, ca cititorul sa nu se sperie de ceva prea lung si de asemenea, sa stiu daca ar trebui sa continui. Va multumesc anticipat pentru orice critica/comm :*. Enjoy ^-^
~ Prolog ~
Niciodata nu am crezut in ingeri. Fiinte perfecte: frumoase, protectoare, destepte..imaginare. Nu credeam nimic legat de ei. Mituri, povesti... . Nu intalnisem niciunul, nu vorbisem cu niciunul, nu vazusem vreunul. Asta pana cand l-am intalnit pe Niall.
El mi-a deschis ochii.
Eram convinsa ca este un inger, era de parca mii de voci ascunse imi sopteau asta. Dar ceva nu se potrivea.
Ingerii sunt creaturi care sunt menite sa ne indrume, sa ne ocroteasca, sa ne tina departe de rau si de tristete. Se presupune ca ei sunt veseli, nu? Ca atunci cand le vezi zambetul si sclipirea de bucurie din ochi , te inveselesti imediat. Asadar, ochii unui inger trebuie sa fie plini de viata, de fericire. Atunci de ce oricand il vedeam pe Niall ochii lui erau tristi? Acea sclipire exista, secata de puteri, slaba, dar exista. O vedeam, o simteam, dar era asa de mica... . ce facuse acel inger incat tristetea sa il doboare? Cu ce gresise el de ochii ii erau vesnic mohorati? Il vedeam zilnic, iar inima ameninta sa imi iasa din piept, iar cand vorbeam, inima mi se facea mica cat un purice. Mereu il priveam in ochi, si speram ca el nu ma privea, ci se uita undeva in departare, pe langa mine. In ochii lui citeam o suparare imensa. Ochii de un verde inchis ii erau adanci, si melancolici. Mereu erau la fel. De multe ori aveam impresia ca plangea sau ca a plans, dar niciodata nu mi l-am putut imagina pe el plangand. Nu el. Nu merita, nu avea de ce. Sau poate avea?
Credeam ca ingerii sunt facuti ca sa traiasca printre noi fara sa stim ca sunt acolo, sa ne ocroteasca, dar el era altfel. Era un inger cazut, cu siguranta. Cu ce gresise oare? Raspunsul era : cu nimic. Eram mai mult decat convinsa ca el nu putea sa greseasca, desi il vazusem gresind. Ciudat, nu?
Apoi m-am gandit ca avea o misiune. Da, asta trebuia sa fie. Era un trimis al lui Dumnezeu. Era aici cu un scop anume. Dar care era acela? Atractia pentru el se transforma curand in obsesie. Si curand, doar iubire...
Iubire oarba, ce facuse el ca sa il iubesc?
Asta ma intrebam dese ori, apoi imi venea sa-mi dau una singura. Simplul fapt ca exista era un lucru minunat, ca statea langa noi, oamenii de rand, cu rautatile noastre. Si totusi aveam motive sa cred asta? Poate nu era un inger. "Poate e doar un baiat frumos, cu probleme pe cap si ochi incredibil de frumosi. Poate nici nu m-am indragostit de el, poate mi se pare. La urma urmei nici nu m-am mai indragostit pana acum. Sigur peste cateva zile o sa imi treaca." obisnuiam sa imi zic mereu, mintindu-ma pe mine insami. Nici eu nu credeam, incercam sa fac situatia mai roz. Adica, nici nu ma baga in seama. Nici macar colegii de clasa nu ma bagau, cu exceptia uneora, dar un inger..imposibil.
Incepusem chiar sa plang pentru el. Mereu incercam sa par cat mai normala cand eram langa el, dar exact atunci totul mergea mai prost ca de obicei. Pe cine incercam sa pacalesc? Eram o fraiera, si asa aveam sa raman. Sau asa credeam.
Pana cand, intr-o zi, totul avea sa se schimbe radical. Eu. El. Viata mea. Lumea. Totul.
~ Prolog ~
Niciodata nu am crezut in ingeri. Fiinte perfecte: frumoase, protectoare, destepte..imaginare. Nu credeam nimic legat de ei. Mituri, povesti... . Nu intalnisem niciunul, nu vorbisem cu niciunul, nu vazusem vreunul. Asta pana cand l-am intalnit pe Niall.
El mi-a deschis ochii.
Eram convinsa ca este un inger, era de parca mii de voci ascunse imi sopteau asta. Dar ceva nu se potrivea.
Ingerii sunt creaturi care sunt menite sa ne indrume, sa ne ocroteasca, sa ne tina departe de rau si de tristete. Se presupune ca ei sunt veseli, nu? Ca atunci cand le vezi zambetul si sclipirea de bucurie din ochi , te inveselesti imediat. Asadar, ochii unui inger trebuie sa fie plini de viata, de fericire. Atunci de ce oricand il vedeam pe Niall ochii lui erau tristi? Acea sclipire exista, secata de puteri, slaba, dar exista. O vedeam, o simteam, dar era asa de mica... . ce facuse acel inger incat tristetea sa il doboare? Cu ce gresise el de ochii ii erau vesnic mohorati? Il vedeam zilnic, iar inima ameninta sa imi iasa din piept, iar cand vorbeam, inima mi se facea mica cat un purice. Mereu il priveam in ochi, si speram ca el nu ma privea, ci se uita undeva in departare, pe langa mine. In ochii lui citeam o suparare imensa. Ochii de un verde inchis ii erau adanci, si melancolici. Mereu erau la fel. De multe ori aveam impresia ca plangea sau ca a plans, dar niciodata nu mi l-am putut imagina pe el plangand. Nu el. Nu merita, nu avea de ce. Sau poate avea?
Credeam ca ingerii sunt facuti ca sa traiasca printre noi fara sa stim ca sunt acolo, sa ne ocroteasca, dar el era altfel. Era un inger cazut, cu siguranta. Cu ce gresise oare? Raspunsul era : cu nimic. Eram mai mult decat convinsa ca el nu putea sa greseasca, desi il vazusem gresind. Ciudat, nu?
Apoi m-am gandit ca avea o misiune. Da, asta trebuia sa fie. Era un trimis al lui Dumnezeu. Era aici cu un scop anume. Dar care era acela? Atractia pentru el se transforma curand in obsesie. Si curand, doar iubire...
Iubire oarba, ce facuse el ca sa il iubesc?
Asta ma intrebam dese ori, apoi imi venea sa-mi dau una singura. Simplul fapt ca exista era un lucru minunat, ca statea langa noi, oamenii de rand, cu rautatile noastre. Si totusi aveam motive sa cred asta? Poate nu era un inger. "Poate e doar un baiat frumos, cu probleme pe cap si ochi incredibil de frumosi. Poate nici nu m-am indragostit de el, poate mi se pare. La urma urmei nici nu m-am mai indragostit pana acum. Sigur peste cateva zile o sa imi treaca." obisnuiam sa imi zic mereu, mintindu-ma pe mine insami. Nici eu nu credeam, incercam sa fac situatia mai roz. Adica, nici nu ma baga in seama. Nici macar colegii de clasa nu ma bagau, cu exceptia uneora, dar un inger..imposibil.
Incepusem chiar sa plang pentru el. Mereu incercam sa par cat mai normala cand eram langa el, dar exact atunci totul mergea mai prost ca de obicei. Pe cine incercam sa pacalesc? Eram o fraiera, si asa aveam sa raman. Sau asa credeam.
Pana cand, intr-o zi, totul avea sa se schimbe radical. Eu. El. Viata mea. Lumea. Totul.