12-04-2012, 06:58 PM
Multumesc pentru comentarii fetelor, uitati si next-ul. Enjoy!
Capitolul 2
Aleargam alaturi de amicul meu din copilarie pe campia inflorita, prefandu-ne ca suntem mari razboinici. Batele deveneau cele mai interesante arme, iar fuga era la ordinea zilei. Ne urcam adesea pe dealul cel mai inalt, catarandu-ne pe stanci si admirand din separtare samurai ce obisnuiau sa se antreneze.
Raza de lumina ce imi mangaia fata m-a facut sa-mi desprind lenes ochii. Mi-am ridicat mana in fata sursei de lumina, incercand sa realizez in ce moment ma aflam. Cred ca era dimineata. Mi-am ridicat usor capul de pe perna, schimbandu-ma in kimonoul obisnuit si luandu-mi sabiile, apoi am iesit afara, izbit fiind de aerul rece si proaspat. Ca de obicei pasii m-au purtat in fata ciresului pe care il admiram in mod nespus. Un copac ce parca dorea sa impresioneze prin maretia lui si prin coroana sa bogata de flori. Am fost distras de la privelistea captivanta de catre unul din camarazii mei spunandu-mi ca suntem cu totii chemati in sala de antrenament. Nu prea intelegeam de ce camera aceea mica in care ne adunam doar noi, shinsengumi de nivel inalt se numea "sala mare", iar incaperea cu adevarat gigantica se numea "sala de antrenamente". Era adevarat ca acolo ne desfasuram antrenamentele, dar totusi puteau sa schimbe denumirile cumva. Mi-am indreptat pasii catre incaperea specificata, iar cand am ajuns am avut neplacuta concluzie ca ma aflam printre codasi. Dupa ce linistea a inceput sa predomine in sala, vocea comandantului nostru s-a facut auzita:
-V-am chemat aici, deoarece am un anunt important. De acum incolo vom avea un nou camarad printre noi, dar nu va fi inregistrat in documente.
Dupa spusele acestea, un tanar si-a facut aparitia langa comandant. Parul sau movaliu era lung si prins intr-o coada asemeni mie, iar ochii sai de un violaceu intens se incadrau perfect pe fata rotunda si mangaiata de atingerea soarelui. Purta un kimono normal, fara vreun semn ca ar face parte din shinsengumi, era si normal din moment ce nu era trecut in documentele shogunului. Ceea ce remarcasem imediat era faptul ca purta doua sabii, asemeni mie, iar gandul ca un alt priceput in tainele luptei s-a alaturat cauzei shogunului si nu a trecut de partea roninilor ma bucura nespus, facandu-ma sa cred ca poate cu timpul mai multi ni se vor alatura in lupta.
Comandantul ne-a dat liber, asa ca am dorit sa intru in vorba cu noul recrut. M-am apropiat de el si intr-un final am vorbit:
-Ma bucur sa vad ca ai decis sa te alaturi cauzei noastre. Eu sunt Daisuke.
Tanarul m-a masurat din cap pana in picioare, atintindu-si privirea spre vesta mea, apoi a vorbit.
-Un shinsengumi de elita din cate vad. Yuudai si este o onoare sa aud o lauda din partea dumneavoastra.
-Nu este necesar sa fii formal. Nu am saizeci de ani, am doar douazeci si unu.
-Esti mai mic decat mine, am douazeci si cinci.
Zambetul sau ce dadea un aer de superioritate ma cam calca putin pe nervi, asa ca am hotarat sa i-l sterg de pe fata.
-Ce ai zice de un antrenament?
Yuudai a aprobat printr-un gest din cap, apoi ne-am indreptat spre terenul de afara. Nu aveam de gand sa-l las sa se creada superior mie, trebuia cu orice pret sa-i sterg zambetul ala de pe fata. Cand am ajuns ne-am luat fiecare din nou katana reala deoarece gandeam la fel: un antrenament dur, cu scopul de a-l umili pe celalalt. Se vdea pe fata noastra ca acea "prezentare" de mai devreme nu ne picase bine la niciunul. Am lasat amandoi tecile deoparte, iar katanele s-au intersectat scotand un sunet metalic, placut urechilor mele. M-am dat putin in spate, sabiile separandu-se, apoi s-au intersectat din nou cand pasii ne-au purtat pe amandoi unul langa altul. Simteam ca este foarte puternic, dar nu aveam de gand sa-l las sa ma doboare. La un moment dat Yuudai si-a mutat privirea in alta parte, asa ca am profitat de lucrul asta si l-am dezarmat. Sabia lui a zburat cat colo, iar eu i-am asezat katana la gat, iar zambetul meu devenise superior. Trebuie sa recunosc ca mandria mea a fost foarte bine hranita in acel moment.
-Imi iau eu revansa, Daisuke.
A spus incepand sa rada. Mi-am retras katana, asezand-o in teaca si i-am zambit. Era clar ca intentiile sale nu erau ostile ci doar simtul meu competitiv a facut sa para ca eram rivali, dar de fapt eram camarazi nu dusmani. Ne-am continuat antrenamentul cu sabiile de lemn, pana ce seara isi facuse aparitia asupra taramurilor Japoniei.
-Stii cumva care imi este camera?
Ma intreba Yuudai putin confuz. Am dat afirmativ din cap si l-am condus catre singura camera din templu care inca nu apartinea nimanui si nici nu avea vreo trebuinta. Aceea era cu siguranta camera lui. Cand am deschis usor usa acelei incaperi am realizat ca s-a adus un futon in incapere asa ca era clar ca banuiala mea era adevarata. L-am lasat pe Yuudai acolo, eu indreptandu-mi pasii spre camera mea. Am lasat sabiile in acelasi colt ca de obicei, iar eu mi-am imbracat obisnuitul kimono lejer, lasandu-mi corpul sa se odihneasca pe futonul meu, spiritul meu fiind coplesit de somn in totalitate.
Capitolul 2
Aleargam alaturi de amicul meu din copilarie pe campia inflorita, prefandu-ne ca suntem mari razboinici. Batele deveneau cele mai interesante arme, iar fuga era la ordinea zilei. Ne urcam adesea pe dealul cel mai inalt, catarandu-ne pe stanci si admirand din separtare samurai ce obisnuiau sa se antreneze.
Raza de lumina ce imi mangaia fata m-a facut sa-mi desprind lenes ochii. Mi-am ridicat mana in fata sursei de lumina, incercand sa realizez in ce moment ma aflam. Cred ca era dimineata. Mi-am ridicat usor capul de pe perna, schimbandu-ma in kimonoul obisnuit si luandu-mi sabiile, apoi am iesit afara, izbit fiind de aerul rece si proaspat. Ca de obicei pasii m-au purtat in fata ciresului pe care il admiram in mod nespus. Un copac ce parca dorea sa impresioneze prin maretia lui si prin coroana sa bogata de flori. Am fost distras de la privelistea captivanta de catre unul din camarazii mei spunandu-mi ca suntem cu totii chemati in sala de antrenament. Nu prea intelegeam de ce camera aceea mica in care ne adunam doar noi, shinsengumi de nivel inalt se numea "sala mare", iar incaperea cu adevarat gigantica se numea "sala de antrenamente". Era adevarat ca acolo ne desfasuram antrenamentele, dar totusi puteau sa schimbe denumirile cumva. Mi-am indreptat pasii catre incaperea specificata, iar cand am ajuns am avut neplacuta concluzie ca ma aflam printre codasi. Dupa ce linistea a inceput sa predomine in sala, vocea comandantului nostru s-a facut auzita:
-V-am chemat aici, deoarece am un anunt important. De acum incolo vom avea un nou camarad printre noi, dar nu va fi inregistrat in documente.
Dupa spusele acestea, un tanar si-a facut aparitia langa comandant. Parul sau movaliu era lung si prins intr-o coada asemeni mie, iar ochii sai de un violaceu intens se incadrau perfect pe fata rotunda si mangaiata de atingerea soarelui. Purta un kimono normal, fara vreun semn ca ar face parte din shinsengumi, era si normal din moment ce nu era trecut in documentele shogunului. Ceea ce remarcasem imediat era faptul ca purta doua sabii, asemeni mie, iar gandul ca un alt priceput in tainele luptei s-a alaturat cauzei shogunului si nu a trecut de partea roninilor ma bucura nespus, facandu-ma sa cred ca poate cu timpul mai multi ni se vor alatura in lupta.
Comandantul ne-a dat liber, asa ca am dorit sa intru in vorba cu noul recrut. M-am apropiat de el si intr-un final am vorbit:
-Ma bucur sa vad ca ai decis sa te alaturi cauzei noastre. Eu sunt Daisuke.
Tanarul m-a masurat din cap pana in picioare, atintindu-si privirea spre vesta mea, apoi a vorbit.
-Un shinsengumi de elita din cate vad. Yuudai si este o onoare sa aud o lauda din partea dumneavoastra.
-Nu este necesar sa fii formal. Nu am saizeci de ani, am doar douazeci si unu.
-Esti mai mic decat mine, am douazeci si cinci.
Zambetul sau ce dadea un aer de superioritate ma cam calca putin pe nervi, asa ca am hotarat sa i-l sterg de pe fata.
-Ce ai zice de un antrenament?
Yuudai a aprobat printr-un gest din cap, apoi ne-am indreptat spre terenul de afara. Nu aveam de gand sa-l las sa se creada superior mie, trebuia cu orice pret sa-i sterg zambetul ala de pe fata. Cand am ajuns ne-am luat fiecare din nou katana reala deoarece gandeam la fel: un antrenament dur, cu scopul de a-l umili pe celalalt. Se vdea pe fata noastra ca acea "prezentare" de mai devreme nu ne picase bine la niciunul. Am lasat amandoi tecile deoparte, iar katanele s-au intersectat scotand un sunet metalic, placut urechilor mele. M-am dat putin in spate, sabiile separandu-se, apoi s-au intersectat din nou cand pasii ne-au purtat pe amandoi unul langa altul. Simteam ca este foarte puternic, dar nu aveam de gand sa-l las sa ma doboare. La un moment dat Yuudai si-a mutat privirea in alta parte, asa ca am profitat de lucrul asta si l-am dezarmat. Sabia lui a zburat cat colo, iar eu i-am asezat katana la gat, iar zambetul meu devenise superior. Trebuie sa recunosc ca mandria mea a fost foarte bine hranita in acel moment.
-Imi iau eu revansa, Daisuke.
A spus incepand sa rada. Mi-am retras katana, asezand-o in teaca si i-am zambit. Era clar ca intentiile sale nu erau ostile ci doar simtul meu competitiv a facut sa para ca eram rivali, dar de fapt eram camarazi nu dusmani. Ne-am continuat antrenamentul cu sabiile de lemn, pana ce seara isi facuse aparitia asupra taramurilor Japoniei.
-Stii cumva care imi este camera?
Ma intreba Yuudai putin confuz. Am dat afirmativ din cap si l-am condus catre singura camera din templu care inca nu apartinea nimanui si nici nu avea vreo trebuinta. Aceea era cu siguranta camera lui. Cand am deschis usor usa acelei incaperi am realizat ca s-a adus un futon in incapere asa ca era clar ca banuiala mea era adevarata. L-am lasat pe Yuudai acolo, eu indreptandu-mi pasii spre camera mea. Am lasat sabiile in acelasi colt ca de obicei, iar eu mi-am imbracat obisnuitul kimono lejer, lasandu-mi corpul sa se odihneasca pe futonul meu, spiritul meu fiind coplesit de somn in totalitate.
![[Imagine: semnatura_zps4673586a.png]](http://i1117.photobucket.com/albums/k590/olimpiutza/semnatura_zps4673586a.png)