06-09-2011, 10:33 PM
Partea a ll - a - Ultima dorinţă
În minte îmi prevedeam sfârşitul. Deşi raţiunea mă făcea să nu accept gândul ca era imposibilă o cale de scăpare, inima era de o cu totul altă părere. Judecam toate lucrurile acestea în acele cateva secunde pe care le vedeam ca fiind singurele rămase. Eram nebună, lipsită de inţelegere. Poate că dacă până acum cateva secunde mă temeam de moarte, acum o aşteptam cu toata fiinţa, şi ştiam şi de ce. Plăsmuiam cu mintea dincolo de lumea asta ceva cu totul diferit si tânjeam după o linişte sufletească vie.
S-a apropiat. Era chiar lângă mine. Am putut simţi aceea prezenţă stranie ce habar nu aveam de unde provenea. Bătăile inimii depăşeau cu mult aceea mişcare ritmică firească. Teama îmi vibra in corp, iar acesta nu m-a mai ascultat.
- Nu ÅŸtiu ce ai putea face aici la ora asta.
Înfiorată de spaimă, mi-am ridicat încet capul, apoi privirea si mai lent. Am putut observa cu mare greutate un chip, unul ce stătea drept in faţa mea.
- Cine eşti? nici nu am ştiut dacă m-a auzit. M-am tras mai in spate, doream să mă îndepărtez cât mai mult de aceea prezenţă. Am strâns piatra în pumn şi mi-am ţintuit privirea asupra sa.
- Calmează-te, nu îţi fac nimic, şi mi-a spus toate acestea cu o voce lipsită de nervozitate.
Si de ce l-aş fi crezut? Până la urmă habar nu aveam cine era şi nici ce voia, cert era că eram absolut sigură că nu pot avea incredere in el, fără indoială a fost "un el" după acel timbrul vocal specific bărbaţilor, oricine ar fi de aceiaşi părere. Gânduri negre m-au innebunit negreşit. Dar undeva în interior am ştiut că toate acelea le doream pe de o parte. Şi-a ridicat o mână şi apoi a aşezat-o pe umărul meu, m-am cutremurat şi mi-am înăbuşit un geamăt. I-am putut simţi palma mare şi lată cum îmi incălzea zona de sub ea treptat, emana o caldură exagerată, iar eu tremuram ca varga.
- Tremuri, ar trebui sa iei asta pe tine.
A adăugat, pe urmă şi-a dezlipit mâna de umărul meu şi a luat ceva dintr-un rucsac.
- Poftim, ia asta. Apoi mi-a întins ceva.
Era un pulover cred. M-am trezit cu el în mână. Nici nu ştiam de ce am făcut-o, habar nu am avut ce mă apucase, să accept "ajutorul" unui necunoscut. Cred că spaima a contribuit şi ea la asta, sigur raţional nu am gandit. Mi-am pus haina. Parcă era mai bine, dar ceea ce nu am înţeles eu era faptul că am admis să mă ajute acel necunoscut misterios. M-am lăsat pe spate, atingând după puţin timp iarba. Am închis incet ochii. Mi-am mai revenit, eram mai liniştită, dar nu cât sa pot adormi. Gândul că acel om era lângă mine şi îmi studia fiecare mişcare nu mă prea încânta, apoi mai era şi ivirea sa neaşteptată şi ajutorul său, chiar nu aveam idee de ce mai era acolo să mă vegheze. Era de a dreptul straniu. El şi toata viaţa mea a fost o posibilă eroare. Mama m-a iubit cel mai mult, dar după moartea ei, eu şi sora mea am fost date la o parte de toată lumea, nimeni nu a vrut să ne sprijine şi să ne ofere un adăpost. Tata s-a dus cu alta, când mama era incă in viaţă, cred că asta a distrus-o cel mai mult, să il ştie pe cel care l-a iubit plecat la alta. Părinţii ei - mamei - ne-au rănit pe mine şi pe sora mea mai mult ca restul, aveau o situaţie materială destul de bună, puteau să ne ajute, dar nu, nu au mişcat un deget când au văzut că suntem luate şi duse către acel loc mizerabil - orfelinatul - l-aş putea numi infern. Toată acea trăire şi-a lăsat amprente in sufletul meu, iar acestea mă vor urmări pretutindeni toată viaţa. Apoi când am devenit majoră, m-am cărat de acolo. Eu cu sora mea ne-am luptat împreună să ne clădim viaţa cât de umil am fi putut, dar nu fără decenţă. După aceea a reapărut chipeşul Mattew Harrison - un fost prieten din copilărie. S-a oferit să ne ajute, şi după scurt timp şi-a declarat dragostea pentru mine. Pe atunci eram mai mult decât fericită, starea aceea de satisfacţie deplină o simţeam pentru prima dată, şi asta pentru că si atunci când eram o copilă il îndrăgeam, dar nu i-am spus nimic deoarece el avea o familie instărită, iar eu eram o orfană amărâtă. Devenisem un cuplu in câteva zile. Eu îl adoram de a dreptul. Şi apoi după scurt timp Mandy, sora mea, a avut un accident rutier. Atunci s-a stins până si ultima persoană care mi-a fost alături. Moartea ei m-a şocat in cel mai neplăcut mod posibil. M-a durut ingrozitor. Faţă de moarte aveam un sentiment nestăpânit de duşmanie si ură. Habar nu aveam cum am trecut si peste asta, căci peste un an de la incident eram logodită cu Matt. M-am mutat la el, şi el m-a făcut să renunţ şi la slujbă. Nunta a fost anuţată in scurt timp. Dar toată această fericire a fost o minciună. Mi-a dovedit atunci doar prin fapte. Mi-a zis că nu mă iubeşte şi m-a aruncat din casa lui ca pe un câine, şi aici s-a încheiat toată fericirea mea. Cu amintirile rămase, cu inima frântă şi ''La dracu' cu ea viaţă'', mi-am găsit alinare in bautură şi droguri. Eram o dependentă ordinară. Cerşeam pentru bani, în alte cazuri ofeream favoruri sexuale. Cred că mama era dezamăgită de mine, la fel şi Mandy. Eram o ipocrită, o laşă care a renunţat la tot din cauza unei probleme amoroase. Ştiam toate acestea dar nu voiam să schimb nimic, deja m-am resemnat cu gândul ca moartea va veni mai repede decât m-am aşteptat şi o să mă scape de viaţa asta blestemată. Cu toate acestea în gând am adormit.
Alergam fără folos, neîncetat. Trupul îmi era istovit. Şi totul în jur căpăta altă formă, tot mai abisală. La un moment dat m-am oprit şi am aruncat o privire asupra locului. Era pustiu. Negru. Întuneric. Era o întindere infinită de pustietate. Acel tărâm îmi oglindea perfect sufletul pustiit. Fiinţa mea căzută in neant. Doar acele închipuiri negre aveau posibilitatea de a mă elibera. Întreaga mea fiinţa depindea de ele. Dar până la urmă de cine să mă elibereze?
Cu respiraţia întretăiată, mi-am ridicat brusc pleoapele. Lumina dimprejur era orbitoare, se vedea clar că era dimineaţă. Am suspinat prelung. Am putut observa că necunoscutul dispăruse. Şi toată atenţia mi-am îndreptat-o asupra visului, presupuneam ca era un fel de premoniţie, adică eu căzând în negură. Era vorba doar de fiinţă şi suflet. Şi toate acele întrebări nu-mi dădeau pace. Tânjeam ca o nebună după răspunsuri.
Mi-am zărit geanta, m-am întins după ea, după care am scos o tigară din pachet. Fulgerător de iute am aprins-o şi am tras cu poftă din ea. În timp ce fumam destul de liniştită, am văzut ceva absolut tainic. Era pe iarbă aşezată un fel de piatră de o culoare gri, inconjurată de o aură albastră. Ceva aparent imposibil. Dar era real totodată. M-am apropiat de ea, voiam să mă asigur că mintea nu-mi joacă feste sau ceva. Cu cât mă apropiam mai mult cu atât parcă mintea îmi era şi mai mult captivată de acea aura mistică, aş putea spune. Stăteam şi o priveam de mai aproape , parcă nu mă saturam să practic asta, nu puteam nega că arăta al naibii de ciudat. Avea o formă circulară, şi avea un fel de pete în anumite locuri. Şi era învăluită de un nimb de o culoare albăstruie, presupun că aşa aş fi putut numi chestia aia ce o încercuia. Am dat să o ating şi am simţit în corp o caldură deloc respingătoare. La atingere era fină şi delicată, foarte placut acel simţământ. M-am înduioşat şi în minte şi-au făcut apariţia amintirile. Ce semnificau acele amintiri pentru mine? Habar nu aveam, ştiam doar că eu tot timpul le-am privit ca pe nişte noţiuni nocive. Am oftat. Jos pe pământ aproape de locul în care am descoperit pietricica, zăcea o hârtiuţă albă şifonată pe alocuri, am cuprin-o în mână. Dosul paginii conţinea nişte cuvinte, frumos ordonate şi m-am grăbit să le descifrez.
``Este vorba de „Piatra dorinÅ£eiâ€, cred că îţi dai seama care îi e rolul. Sper că te-am putut ajuta. Ai o singură dorinţă ce o poÅ£i folosi după voia ta.
cu drag, Anonim ´´
Am fost ÅŸocată, impresionată, chiar nu eram o fană a supranaturalului. Dar ce mi s-a intâmplat în ultimele două zeci ÅŸi patru de ore depăşea graniÅ£a realităţii. A trebuit să recunosc că astea nu erau niÅŸte păţănii elementare, nu erau deloc de neglijat. ConÅ£inutul acelei foiÅ£e mi-a dezorientat minÅ£ile. Oare chiar putea îndeplini o dorinţă? Ce tot vorbeam? Asta chiar era imposibil. Ar fi putut fi o posibilă capcană, chiar nu îmi puteam imagina cine era capabil de o asemenea farsă aiurea. Poate necunoscutul misterios din seara precedentă. A fost ciudat modul în care a dispărut. Sau poate asta a dorit să mă facă să cred, că a plecat pur ÅŸi simplu ÅŸi mi-a lăsat drept cadou „Piatra dorinÅ£elorâ€. Cât de absurd a sunat. Am fost înfiorată din cauza gândurilor acelea tulburătoare, ÅŸi am scapat hârtia involuntar din mână.
Am ridicat piatra de jos din nou, şi am privit-o urâcios. Mi-a trecut prin minte ce mi-aş putea dori. Am râs sec, a fost o încercare de a râde total nereuşită, în glas s-a auzit doar amăraciune, nu veselie. Orice mi-aş fi dorit putea fi înfăptuit, vizibil. O viaţă alături de Mattew era mai mult decât perfectă, dar toate astea aşa? Nu-mi surâdea ideea atât de mult, el nu m-ar plăcea pentru ce aş fi eu, ci pentru că aşa ar trebui sa fie. Nu, nu am vrut asta. Iar singură dorinţă ar fi aceea, de a muri. Eu scăpând de această viaţă anostă, nenorocită, iar ea - viaţa - de mine. O lacrimă searbădă mi s-a prelins lent pe obraju-mi palid. Mâhnită, mi-am dres glasul. Emotii puternice şi-au făcut loc în a mea inimă, am început să tremur. Am început să simt acea chinuială sufletească, am simţit cum m-am eliberat, am simţit tot ce poate semnifica durerea, ura şi dragostea. Apoi m-am simţit sleită de puteri si am adăugat cu un tremur în voce.
- Vreau să mor!
Şi am simţit o căldura lăuntrică, şi o pace în suflet. M-am prăbuşit la pământ greu. M-am văzut zăcând fără suflare acolo jos. Cu acelaşi chip albui, cu pleoapele închise. Cu acelaşi corp atât de cunoscut, zvelt si subţirel. Dar ce-l mai important, cu cel mai absurd zâmbet pe faţă, lipsit de sens, privat de voioşie dar şi de tristeţe, lipsit de toate, exact ca tot ce am putut numi eu viaţă.
Şi am putut-o privi cum zăcea doborâtă la pământ. Pentru câteva secunde am putut simţi exact ce a simţit ea toată viaţa ei. Am plâns fără să-mi dau seama. Şi am soptit încet de tot.
- Te iubesc!
Apoi am zbierat cat m-au ţinut plămânii.
- Amy!
Şi m-am prabuşit alături de corpul ei inert. Mi-au pus capul pe al său piept şi am plâns o veşnicie.
Pentru ce să iubeşti dacă niciodată nu i-o spui acelei persoane?
Numai o mare nenorocire ne poate arată cât de mărunte sunt nemulÅ£umirile „insuportabileâ€.
(Octavian Paller)
____________________________________________________________
Astept păreri şi comentarii de orice fel :* See you next time
Aaa şi mersi Saint Ocea de comentariu. (vezi că am corectat greşelile menţionate de tine)
În minte îmi prevedeam sfârşitul. Deşi raţiunea mă făcea să nu accept gândul ca era imposibilă o cale de scăpare, inima era de o cu totul altă părere. Judecam toate lucrurile acestea în acele cateva secunde pe care le vedeam ca fiind singurele rămase. Eram nebună, lipsită de inţelegere. Poate că dacă până acum cateva secunde mă temeam de moarte, acum o aşteptam cu toata fiinţa, şi ştiam şi de ce. Plăsmuiam cu mintea dincolo de lumea asta ceva cu totul diferit si tânjeam după o linişte sufletească vie.
S-a apropiat. Era chiar lângă mine. Am putut simţi aceea prezenţă stranie ce habar nu aveam de unde provenea. Bătăile inimii depăşeau cu mult aceea mişcare ritmică firească. Teama îmi vibra in corp, iar acesta nu m-a mai ascultat.
- Nu ÅŸtiu ce ai putea face aici la ora asta.
Înfiorată de spaimă, mi-am ridicat încet capul, apoi privirea si mai lent. Am putut observa cu mare greutate un chip, unul ce stătea drept in faţa mea.
- Cine eşti? nici nu am ştiut dacă m-a auzit. M-am tras mai in spate, doream să mă îndepărtez cât mai mult de aceea prezenţă. Am strâns piatra în pumn şi mi-am ţintuit privirea asupra sa.
- Calmează-te, nu îţi fac nimic, şi mi-a spus toate acestea cu o voce lipsită de nervozitate.
Si de ce l-aş fi crezut? Până la urmă habar nu aveam cine era şi nici ce voia, cert era că eram absolut sigură că nu pot avea incredere in el, fără indoială a fost "un el" după acel timbrul vocal specific bărbaţilor, oricine ar fi de aceiaşi părere. Gânduri negre m-au innebunit negreşit. Dar undeva în interior am ştiut că toate acelea le doream pe de o parte. Şi-a ridicat o mână şi apoi a aşezat-o pe umărul meu, m-am cutremurat şi mi-am înăbuşit un geamăt. I-am putut simţi palma mare şi lată cum îmi incălzea zona de sub ea treptat, emana o caldură exagerată, iar eu tremuram ca varga.
- Tremuri, ar trebui sa iei asta pe tine.
A adăugat, pe urmă şi-a dezlipit mâna de umărul meu şi a luat ceva dintr-un rucsac.
- Poftim, ia asta. Apoi mi-a întins ceva.
Era un pulover cred. M-am trezit cu el în mână. Nici nu ştiam de ce am făcut-o, habar nu am avut ce mă apucase, să accept "ajutorul" unui necunoscut. Cred că spaima a contribuit şi ea la asta, sigur raţional nu am gandit. Mi-am pus haina. Parcă era mai bine, dar ceea ce nu am înţeles eu era faptul că am admis să mă ajute acel necunoscut misterios. M-am lăsat pe spate, atingând după puţin timp iarba. Am închis incet ochii. Mi-am mai revenit, eram mai liniştită, dar nu cât sa pot adormi. Gândul că acel om era lângă mine şi îmi studia fiecare mişcare nu mă prea încânta, apoi mai era şi ivirea sa neaşteptată şi ajutorul său, chiar nu aveam idee de ce mai era acolo să mă vegheze. Era de a dreptul straniu. El şi toata viaţa mea a fost o posibilă eroare. Mama m-a iubit cel mai mult, dar după moartea ei, eu şi sora mea am fost date la o parte de toată lumea, nimeni nu a vrut să ne sprijine şi să ne ofere un adăpost. Tata s-a dus cu alta, când mama era incă in viaţă, cred că asta a distrus-o cel mai mult, să il ştie pe cel care l-a iubit plecat la alta. Părinţii ei - mamei - ne-au rănit pe mine şi pe sora mea mai mult ca restul, aveau o situaţie materială destul de bună, puteau să ne ajute, dar nu, nu au mişcat un deget când au văzut că suntem luate şi duse către acel loc mizerabil - orfelinatul - l-aş putea numi infern. Toată acea trăire şi-a lăsat amprente in sufletul meu, iar acestea mă vor urmări pretutindeni toată viaţa. Apoi când am devenit majoră, m-am cărat de acolo. Eu cu sora mea ne-am luptat împreună să ne clădim viaţa cât de umil am fi putut, dar nu fără decenţă. După aceea a reapărut chipeşul Mattew Harrison - un fost prieten din copilărie. S-a oferit să ne ajute, şi după scurt timp şi-a declarat dragostea pentru mine. Pe atunci eram mai mult decât fericită, starea aceea de satisfacţie deplină o simţeam pentru prima dată, şi asta pentru că si atunci când eram o copilă il îndrăgeam, dar nu i-am spus nimic deoarece el avea o familie instărită, iar eu eram o orfană amărâtă. Devenisem un cuplu in câteva zile. Eu îl adoram de a dreptul. Şi apoi după scurt timp Mandy, sora mea, a avut un accident rutier. Atunci s-a stins până si ultima persoană care mi-a fost alături. Moartea ei m-a şocat in cel mai neplăcut mod posibil. M-a durut ingrozitor. Faţă de moarte aveam un sentiment nestăpânit de duşmanie si ură. Habar nu aveam cum am trecut si peste asta, căci peste un an de la incident eram logodită cu Matt. M-am mutat la el, şi el m-a făcut să renunţ şi la slujbă. Nunta a fost anuţată in scurt timp. Dar toată această fericire a fost o minciună. Mi-a dovedit atunci doar prin fapte. Mi-a zis că nu mă iubeşte şi m-a aruncat din casa lui ca pe un câine, şi aici s-a încheiat toată fericirea mea. Cu amintirile rămase, cu inima frântă şi ''La dracu' cu ea viaţă'', mi-am găsit alinare in bautură şi droguri. Eram o dependentă ordinară. Cerşeam pentru bani, în alte cazuri ofeream favoruri sexuale. Cred că mama era dezamăgită de mine, la fel şi Mandy. Eram o ipocrită, o laşă care a renunţat la tot din cauza unei probleme amoroase. Ştiam toate acestea dar nu voiam să schimb nimic, deja m-am resemnat cu gândul ca moartea va veni mai repede decât m-am aşteptat şi o să mă scape de viaţa asta blestemată. Cu toate acestea în gând am adormit.
Alergam fără folos, neîncetat. Trupul îmi era istovit. Şi totul în jur căpăta altă formă, tot mai abisală. La un moment dat m-am oprit şi am aruncat o privire asupra locului. Era pustiu. Negru. Întuneric. Era o întindere infinită de pustietate. Acel tărâm îmi oglindea perfect sufletul pustiit. Fiinţa mea căzută in neant. Doar acele închipuiri negre aveau posibilitatea de a mă elibera. Întreaga mea fiinţa depindea de ele. Dar până la urmă de cine să mă elibereze?
Cu respiraţia întretăiată, mi-am ridicat brusc pleoapele. Lumina dimprejur era orbitoare, se vedea clar că era dimineaţă. Am suspinat prelung. Am putut observa că necunoscutul dispăruse. Şi toată atenţia mi-am îndreptat-o asupra visului, presupuneam ca era un fel de premoniţie, adică eu căzând în negură. Era vorba doar de fiinţă şi suflet. Şi toate acele întrebări nu-mi dădeau pace. Tânjeam ca o nebună după răspunsuri.
Mi-am zărit geanta, m-am întins după ea, după care am scos o tigară din pachet. Fulgerător de iute am aprins-o şi am tras cu poftă din ea. În timp ce fumam destul de liniştită, am văzut ceva absolut tainic. Era pe iarbă aşezată un fel de piatră de o culoare gri, inconjurată de o aură albastră. Ceva aparent imposibil. Dar era real totodată. M-am apropiat de ea, voiam să mă asigur că mintea nu-mi joacă feste sau ceva. Cu cât mă apropiam mai mult cu atât parcă mintea îmi era şi mai mult captivată de acea aura mistică, aş putea spune. Stăteam şi o priveam de mai aproape , parcă nu mă saturam să practic asta, nu puteam nega că arăta al naibii de ciudat. Avea o formă circulară, şi avea un fel de pete în anumite locuri. Şi era învăluită de un nimb de o culoare albăstruie, presupun că aşa aş fi putut numi chestia aia ce o încercuia. Am dat să o ating şi am simţit în corp o caldură deloc respingătoare. La atingere era fină şi delicată, foarte placut acel simţământ. M-am înduioşat şi în minte şi-au făcut apariţia amintirile. Ce semnificau acele amintiri pentru mine? Habar nu aveam, ştiam doar că eu tot timpul le-am privit ca pe nişte noţiuni nocive. Am oftat. Jos pe pământ aproape de locul în care am descoperit pietricica, zăcea o hârtiuţă albă şifonată pe alocuri, am cuprin-o în mână. Dosul paginii conţinea nişte cuvinte, frumos ordonate şi m-am grăbit să le descifrez.
``Este vorba de „Piatra dorinÅ£eiâ€, cred că îţi dai seama care îi e rolul. Sper că te-am putut ajuta. Ai o singură dorinţă ce o poÅ£i folosi după voia ta.
cu drag, Anonim ´´
Am fost ÅŸocată, impresionată, chiar nu eram o fană a supranaturalului. Dar ce mi s-a intâmplat în ultimele două zeci ÅŸi patru de ore depăşea graniÅ£a realităţii. A trebuit să recunosc că astea nu erau niÅŸte păţănii elementare, nu erau deloc de neglijat. ConÅ£inutul acelei foiÅ£e mi-a dezorientat minÅ£ile. Oare chiar putea îndeplini o dorinţă? Ce tot vorbeam? Asta chiar era imposibil. Ar fi putut fi o posibilă capcană, chiar nu îmi puteam imagina cine era capabil de o asemenea farsă aiurea. Poate necunoscutul misterios din seara precedentă. A fost ciudat modul în care a dispărut. Sau poate asta a dorit să mă facă să cred, că a plecat pur ÅŸi simplu ÅŸi mi-a lăsat drept cadou „Piatra dorinÅ£elorâ€. Cât de absurd a sunat. Am fost înfiorată din cauza gândurilor acelea tulburătoare, ÅŸi am scapat hârtia involuntar din mână.
Am ridicat piatra de jos din nou, şi am privit-o urâcios. Mi-a trecut prin minte ce mi-aş putea dori. Am râs sec, a fost o încercare de a râde total nereuşită, în glas s-a auzit doar amăraciune, nu veselie. Orice mi-aş fi dorit putea fi înfăptuit, vizibil. O viaţă alături de Mattew era mai mult decât perfectă, dar toate astea aşa? Nu-mi surâdea ideea atât de mult, el nu m-ar plăcea pentru ce aş fi eu, ci pentru că aşa ar trebui sa fie. Nu, nu am vrut asta. Iar singură dorinţă ar fi aceea, de a muri. Eu scăpând de această viaţă anostă, nenorocită, iar ea - viaţa - de mine. O lacrimă searbădă mi s-a prelins lent pe obraju-mi palid. Mâhnită, mi-am dres glasul. Emotii puternice şi-au făcut loc în a mea inimă, am început să tremur. Am început să simt acea chinuială sufletească, am simţit cum m-am eliberat, am simţit tot ce poate semnifica durerea, ura şi dragostea. Apoi m-am simţit sleită de puteri si am adăugat cu un tremur în voce.
- Vreau să mor!
Şi am simţit o căldura lăuntrică, şi o pace în suflet. M-am prăbuşit la pământ greu. M-am văzut zăcând fără suflare acolo jos. Cu acelaşi chip albui, cu pleoapele închise. Cu acelaşi corp atât de cunoscut, zvelt si subţirel. Dar ce-l mai important, cu cel mai absurd zâmbet pe faţă, lipsit de sens, privat de voioşie dar şi de tristeţe, lipsit de toate, exact ca tot ce am putut numi eu viaţă.
Şi am putut-o privi cum zăcea doborâtă la pământ. Pentru câteva secunde am putut simţi exact ce a simţit ea toată viaţa ei. Am plâns fără să-mi dau seama. Şi am soptit încet de tot.
- Te iubesc!
Apoi am zbierat cat m-au ţinut plămânii.
- Amy!
Şi m-am prabuşit alături de corpul ei inert. Mi-au pus capul pe al său piept şi am plâns o veşnicie.
Pentru ce să iubeşti dacă niciodată nu i-o spui acelei persoane?
Numai o mare nenorocire ne poate arată cât de mărunte sunt nemulÅ£umirile „insuportabileâ€.
(Octavian Paller)
____________________________________________________________
Astept păreri şi comentarii de orice fel :* See you next time
Aaa şi mersi Saint Ocea de comentariu. (vezi că am corectat greşelile menţionate de tine)