Into the deep blue ocean

[hiimera]

Tip Critica: Limbaj / Aspect / Gramatica / Estetica / Stil...

A trecut ceva vreme de cand nu am ami calcat pe aici.. sincer. :))
Dar se pare ca am revenit cu ceva original si magic.
Stilul meu sper sa va palca, nu cred ca aveti sa pricepeti ceva din primul capitol... findca este foarte scur, iar eu nu scriu atat de putin.. insa am ami spus de nu stiu cate ori : Primele capitole imi ies naspa.

Dar chiar si asa sper sa va placa idea mea si conceptul ei.
Doresc si comuri, indiferent cat de scurte sunt, pentru ca nu vreau sa raman la nivelul asta si sunt sigura ca mai am in continuare greseli si doresc sa aflu si opinia voastra.
Desigur ca va fi romance, fantasy si chiar +18. :>
Enjoy.. ^^

Into The Deep Blue Ocean

Capitolul I

“Atat de suav si atat de tandru, iar prin micile ei batai se deplaseaza asa de repede spre iubitul ei.
E o fiinta, ca oricare alta, iar acum marile sunt tulburi cand ea nu-si vede iubirea.
Dar nu renunta si inoata, pana cand ajunge la capatul puterilor, iar apoi la mal, el se lasa pe nisipul auriu si o ridica usor, cuprinzand-o in bratelelui puternice si tandre.
O prinde incet, ii mangaie pielea fina si sidefata, multicolor pictata, ii saruta umarul apoi funtea, ianbusind-o cu atata dragoste pura.
Ea rade larg si de fericire, el la fel si se apleaca incet spre ea, insa cu o usoara graba in ritm, doar ca sa-i atinga buzele voluptoase si moi, precum o meduza moale si plutitoare...”


Cat de suav si atragator, cat de romantic poate sa fie...
Ma patrund vorbele acestui autor si ma face sa cred ca o dragoste imposibila intre un muritor si o nemuritoare poate exista. Doar ca eu nu sunt o fiinta a marii, cu toate ca mi-asi dori o coada lunga sidafata precum a ei, sau trupul dulce si suplu, fin precum cele mai rafinate pene de pasari... nu, nu sunt asa, dar mi-asi dorii. Dumnezeu m-a inzestrat cu picioare, nu coada, dar inca pot visa si inca pot crede ca asemenea basme exista in continuare.
Deja eram mult prea distrasa de la munca mea, in randurile prafuite ale cartii cu povestii. Dar ce sa-i fac, sunt complet aspirate de idealurile nebunesti si fantastice ale acestui autor, a carui nume inca nu i l-am aflat.
Pun cartea groasa si rasfirata de atata vreme pe un scaun rotund, care se afla in apropierea mea si incep sa despachetez pachetele unde aveam toate lucrurile.
Da, m-am indepartat de orasul meu natal, de casa parinteasca si acum ma aflu intr-un alt oras, din America, pe care nu l-am depistat asa de usor pe harta... Se spune ca este un nou “pamant” incadrat intr-o lume diversa, multi spun ca este desprins parca din basme.
Nu au trecut multe zile, doar abia acum am ajuns, la ora cinci si soarele este complet ascuns printre nori, iarna grea inca nu a parasite nici acest colt al lumii.
Simt frigul cum se napusteste peste mine, cuibarindu-se in toate colturile camerei mele, care desigur este mansarda casei in care, tocmai ne-m mutat.
Tata venise de afara cu inca cateva pachete si cutii, chiar cu mobile, ca sa completam golurile acestui spatiu prafuit din cap pana in picioare si sa speram ca reusim, fiindca este o casa foarte spatioasa si foarte mare.
Ce ma incata insa este ca am o priveliste izbitoare asupra marii, plus cateva case din cartier.
Dar degeaba ca tot nu are farmec fara soare, ai mei mi-au spus ca este o zona destul de calda, mai ales vara, dar se pare ca iarna domina peste tot...
- Aurora, vino sa ma ajuti ! ii aud glasul lui taticu si imediat cobor scarile spirala, ajungand abia la al doilea etaj.
- Da tati, cu ce vrei sa te ajut ? intreb eu zambind si imi feresc cateva suvite rebele de pe chip.
- Pai... daca mama ta deja a terminat cu trei camera tu trebuie sa iei lucrurile pentru camerele de sus si mai ales pentru camera ta, a spus el repede si mi-a inmanat cateva lucruri si cateva plase.
Eu am aprobat din cap si apoi am urcat din nou scarile spirala, cat de mult imi placea. Cine ar fi crezut ca o mica schimbare imi va aduce pentru un timp scurt zambetul pe buze.

**

Totul era gata, fiecare lucru in parte aranjat in ordinea lui.
Si cel mai important era faptul ca, aveam destul loc pentru o mica biblioteca unde puteam sa-mi asez toate cartile de citit. Asta da bucurie pe mine.
Dar intr-un final, mi-am lasat privirea in jos si cand pe podea am intalnit cateva poze cu mine si prietenii mei de acasa, am inceput sa izbucnesc in plans.
Ma sfasia inima pe dinauntru, iar lacrimile amare nu se opreau din a se rostogolii.. din nou m-am asezat intr-un colt ca sa imi plang de mila, caci nu sunt o persoana foarte sociabila si desigur am sa fiu respinsa de copii de aici.
Cum de mereu ajungeam in halul acesta ? Cum de reuseam sa las orice lucru sa ma faca sa plang ?
Insa treaba era serioasa, aici nu este orsul meu natal, am motivele mele de ce inima ma lasa la greu si tipa in mine de fricoasa. Adevarul a fost intodeauna acesta: nu puteam rezista mult intr-o alta parte a lumii sau in alt oras, pentru ca mereu timiditatea punea stapanire pe mine, ma deplasam foarte departe de altii si nu reuseam sa comunic... nimeni nu reusea sa ma accepte si din faptul acesta m-am inchis mai mereu in mine. Dar acasa treaba statea altfel, acolo aveam cu cine sa ma joc si sa-mi omor timpul, era o alta viata mult mai palpitanta, mult mai distractiva.
Imi duc palmele la ochii si constat ca deja plansesem prea mult, apuc o mica oglinjoara tot de pe jos si ma privesc pret de catea secunde...
Nu sunt superba, dar nici urata, insa lacrimile acestea ce vor sa insemne ?
Imi doresc nespus de mult sa aflu misterul acestei stari melancolice si depressive care deodata m-a curpins. Ca intodeauna ma ia prin surprindere si nu reusesc sa scap din bratele ei sfasietoare...
Care sa fie menirea mea aici ?