Plătind cu viaţa

[Mad Hatter]

Plătind cu viaţa

Captitolul întâi.

Nu există motive sau scuze pentru ceea ce facem. Decât vinovaţi şi martori.

Ploua de zile bune, erai destul de sigur că aceste picături reci nu vor mai avea vreodată sfârşit. Ştergeau asfaltul gri, lipstit de culoare şi sentimente, exact ca mulţi din această lume. În fiecare moment al zilei îţi priveai pantofii, converşii sau balerinii. Uzi, sau murdari de noroi. Urâţi, într-un cuvânt. Vremea rece, vremea nemiloasă, vremea rea şi plină de ea te făcea să pari un o umbră fantomatică printre zecile de persoane ce treceau pe lângă tine. Erai confundat cu alţii, erai îmbrâncit şi lovit în umeri, fără ca vinovaţii să vină pentru a-şi cere iertare. Şi totuşi, de ce să le pese lor de tine? Ţie ţi-a păsat de ei? Pe tine te-a interesat măcar odată de alţii ? Nu! Niciodată nu ţi-ai întors privirea spre cel ce suferea, niciodată n-ai adus o vorbă bună celor ce plângeau. Ai preferat să-ţi baţi joc de aceştia, ai preferat să rămâi un nimeni printre cei care erau cineva. Ai stat în umbră, ai plâns, ai crezut. Niciodată în viaţa ta n-ai dorit sau ai visat. Ai crezut că dacă vei încerca să faci asta tot ce-ţi creaseşi va dispărea. Şi chiar aşa a fost.
În clipa în care ţi-ai dorit, ai fost dezamăgit. Şi-n acel moment, te-ai întrebat: De ce să-mi pese ? Dacă ei mă dezamăgesc, eu de ce n-aş face acelaşi lucru ? De ce să le zâmbesc altora, când ei mă urăsc şi preferă să-şi bată joc de mine decât să-mi vorbească cu prietenie ? De ce ?
Nu ai găsit motivul, de aceea te-ai transformat în ceea ce eşti acum. O fantomă a societăţii, o umbră pierdută. Şi totuşi, una ce are sentimente. Ce îşi aude inima bătând, ce începe să râdă când cocaina îşi face efectul, sau heroina injectată.

***

Anul al doi-lea de liceu, mai exact clasa a zecea.
Am stat ore bune în faţa ferestrei a camerei mele, privind maşinile ce treceau în viteză pe strada umedă, ca de obicei. Deşi era luna mai, şi te gândeai că soarele ar fi trebuit să strălucească pe cer, verema îţi arăta contrariul. Nu mi-am dezlipit privirea deloc, am observat toate persoanele ce mergeau grăbite pentru a prinde autobuzele, altele ce fugeau spre taxi-uri sau unele ce păşeau mai mult alergând spre staţia de metrou. Am căutat prin minte pentru a nu mai face asta. Nu l-am găsit, aşa că am continuat să urmăresc tăcută omenirea.
Poate nu după minute de la acest lucru, m-am ridicat de pe scaun şi cu tălpile goale, am păşit spre uşă. Ce-i drept, nu doream să plec la liceu. Mă simţeam obosită, cearcănele mi se observau foarte bine pe chipul palid, având un chip bolnăvicios.
Mi-am pus rucsacul pe umăr şi mi-am tras gluga gri pe cap înainte de a ieşi din apartament. Băgându-mi ambele mâini în buzunarele hanoracului, am coborât scările în câteva secunde, având poate ghinioul sau norocul că stăteam la etajul doi al unui bloc turn, lipstit de viaţă. Mai ca mine, doar că mai rău. Griul spălăcit în care fusese vopsit începuse să dispară, transformându-se într-o culoare ştearsă, ascensorul se strica din două-n două zile, iar lumina pe scară se lua pe la doisprezece seara.

Dar nu-mi păsa. Locuiam într-un cartier notoriu, plin de persoane fără gândire sau măcar logică. În fiecare seară avea loc o ceartă, chiar o crimă sau o bătaie între aşa zisele găşti ale acestui loc plin de praf. Şi dimineaţa te trezeai cu poliţia, să te întrebe dacă ştii ceva sau nu. Logic că le răspundeam nu, în momentele în care găştile se băteau eu dormeam, sau poate mă drogam. Una din două, depindea mereu de starea mea de spirit, sau de tata, dacă venea beat acasă.

Dacă venea beat, mă drogam, nu voiam să-i aud ţipetele şi să văd cum o bate pe mama. Puteam spune destul de sinceră, chiar dacă nu-mi doream, că eu şi părinţii mei ne distanţaserăm foarte mult în ultimii patru-cinci ani.
Plus faptul că n-am avut o copilărie fericită. Tatăl meu biologic a murit la trei ani, vârstă la care sunt sigură că aveam nevoie de educaţie. Nu s-a întâmplat aşa, dar în schimb am primit imagini nu prea plăcute pentru un copil. Pe mama drogându-se sau chiar plecând cu diferiţi bărbaţi pentru a mă întreţine pe mine şi pe fratele meu mai mare, care la şaisprezece ani - adică când eu aveam treisprezece - a murit din cauza unei supradoze. Cred că de atunci am aflat ce înseamnă cu adevărat suferinţa. La paisprezece ani m-am îndrăgostit de profesorul de istorie şi am gustat aroma dulce a drogurilor. Dar n-am primit în schimb dragoste sau afecţiune, ci doar moartea acestuia. Nu ştiu cum şi când, dar am aflat de la colegii mei că fusese ucis. Doar atât mi-a fost de ajuns să refuz afecţiunea venită de la alte persoane, să-ncep să mă droghez la greu alături de aşa zişii mei prietenii. Nu, nu erau prieteni mei cu adevărat. Când erau treji, îmi uitau numele. Când se drogau, mă considerau una de-a lor. În rest păream că nu ne cunoaştem.
În orice caz, la cinsprezece ani am intrat la cel mai bun liceu din New York. A fost o premieră pentru mine, deşi nu mi-a păsat şi nici nu mi-am arătat entuziasmul pentru aşa ceva. M-am bucurat, dar am fost eclipsată de faptul că acolo erau oamenii cu adevărat inteligenţi, nu ca mine.
Iar în prezent o duc din rău în rău. Nu prea am cunoscut binele sau fericirea, sau măcar dragostea, aşa că aceste sentimente sau stări mi se par necunoscute, chiar foarte îndepărtate de mine.
Am încercat totuşi să găsesc un motiv pentru care să mă las de droguri. N-am găsit. Am încercat să caut un motiv pentru care să zâmbesc. Nu l-am găsit nici pe acesta. Aşa că am renunţat şi mi-am spus că mai bine trăiesc în viaţa asta plină de nimicuri, nefericită şi totuşi liniştită, decât să mă chinui cu alte copilării.

În mintea mea auzeam ca un ecou îndepărtat sunetul de metrou ce trecea în viteză. Am tresărit brusc, clipind des şi m-am uitat parcă confuză în jurul meu. Ajunsesem în staţia de metrou fără să mă uit pe unde merg. Hm, perfect, măcar ştiam drumul şi cu mintea în altă parte.
Când metroul meu a sosit am intrat în acesta şi m-am trântit pe-un scaun rece, lipindu-mi chipul de sticla rece a ferestrei.
Printre gene, am putut observa că nu se aflau prea multe persoane. Mai mulţi adolescenţi şi doar câţiva adulţi. Desigur, ceilnaţi îşi cumpăraseră maşină.
Printre cele şaisprezece-şaptesprezece persoane de acolo, l-am putut observa şi pe el. Profesorul de literatură. Stătea calm, cu o carte în mâini şi cufundat în gânduri. Părul său ca pana corbului era răvăşit, iar chipul îi era uşor măsliniu, privirea sa ciocolatie coborând de fiecare dată când trecea la un alt rând.
Am clătinat din cap, forţându-mă să nu mă mai gândesc la el şi am închis ochii, rămânând cu capul lipit de geamul de sticlă. Începând să respir uşor şi regulat, mi-am propus să găsesc un motiv pentru care să nu mă mai gândesc la profesor. N-am găsit. Ba chiar cele mai multe motive erau să mă gândesc la el, nu împotriva.
M-am întrebat, totuşi, ce se va întâmpla dacă voi continua să fac asta. Şi la această întrebare n-am ştiut răspunsul. Probabil că aveam să-l aflu când ajungeam la liceu, sau poate nu.