Life Hurts

[Addeh]

Multumiri cititorilor:
@ ultimate wulf- Eh, sunt rea intr-adevar.:)) Nu vreau sa grabesc actiunea, mai ales in momente de "eruptie".
@ DeDal N.- Mersi pt ca citesti si pt ca-ti place dialogul.;)
@ MiraA- O sa vezi care-i treaba cu Josh, iar Michael are muuuulte secrete, crede-ma... Ms ca citesti.
@ aripi de plumb- Stai linistita, niciodata nu-i tarziu, ma bucur ca-ti place.:)
@ Snowweh- Ca de obicei, cititoarea mea, surioara mea. N-ai pt ca sa-mi multumesti cu "Michael".
@ wonderCat- Sunt de parere cu tine la faza cu directorul, ms ca citesti>:D<
@ Juliette- Actiunea chiar mi s-a parut grabita, dar in acel moment nu realizasem asta...:-?
Iata un nou capitol, cred ca este scurt...
Capitolul 6



Nu ştiu cum aş mai putea călca în acea instituţie. M-am simţit mai mult decât jignita şi asta din cauza acelui director. Într-adevăr, în acel moment am simţit teamă, teama de a nu fi batjocorită din nou. Pe de-o parte, mă simt liberă de când am venit în Japonia, fără părinţii mei şi fără "fratele" mai mare. Poate am devenit mai încrezătoare în mine însămi, mai puternică faţă de vechea eu. Şi da, încerc să mă schimb, însă nu am voinţa şi sprijinul necesar, ca întotdeauna - lipsesc...
Michael... Mă gândesc la el. În ultimul timp, am fost asaltată de gânduri, sunt mai confuză ca înainte şi nu ştiu ce pot face în legătură cu asta. Poate ar trebui să-l caut şi să-i mulţumesc aşa cum ar trebui, sunt sigură că acum mă consideră o simplă fată, mândră de ea însăşi, şi asta doar pentru că el m-a ajutat. Nu-l cunosc de mult timp, dar simt ceva ciudat, este un sentiment nou pentru mine şi din această cauza mă adâncesc din nou în străfundurile minţii mele. Oftez. Vreau să merg mai departe. Mă împiedic din nou în acest fir numit "viaţă"...

Mă trezesc din visare şi păşesc către baie. Un dus revigorant de dimineaţă poate mă va face să mă abat de la atâtea gânduri pentru că asta-s eu: pierdută-n gânduri.
Dau drumul la apa şi las picăturile călduţe să-mi cureţe trupul. Închid ochii. Cad din nou într-o transă. Nu mai aud decât sunetul apei. Pic-pic-pic... În rest...linişte.
Îmi deschid ochii amintindu-mi că am şcoală, că urmează o noua zi. Ies din baie luând un prosop pufos şi ştergându-mă încet. Îmi îmbrac uniformă, îmi prind părul cu o agrafă arătând totuşi că nu sunt o fată demodată sau gotică. Mă încalţ rapid, după care ies afară. Nu fac mulţi paşi că aud un claxon. Îmi întorc privirea spre acel sunet deranjant.

- Abigor? EÅŸti chiar tu?
- Ce? Josh? Ce cauţi aici?
Chiar sunt uimită să-l văd pe cel din avion unde mă aflu şi eu. În cele din urmă, mă lămureşte zicându-mi că este aici pentru surioara sa, ceva cu liceul.
- Hei, ce zici, te conduc?
- Aaa, e ok, colegiul nu e departe şi în plus, nu vreau să te simţi stresat, încerc eu să-l convin că nu este nevoie.
- Haide, te rog. În fond, sora mea învaţă la colegiul Hashiba, sunt sigură că este aproape de instituţia în care înveţi. Te pot lasă unde doreşti.

Stai, a spus cumva "Hashiba" ?

- Şi eu învăţ la acelaşi liceu, coincidenţă probabil.
- Ah, cu atât mai bine. Urcă.
Nu am mai ezitat, este primul meu prieten. Îmi deschide portiera ca un adevărat cavaler. În drum spre liceu, îndrăznesc a-l întreba de sora lui.
- Sora mea? Cum să-ţi spun... E de vârstă cu tine, cred, timidă şi drăguţă, fără exagerare. Dar te avertizez, nu seamănă cu mine, îmi spune el, vorbindu-mi cât mai detaliat. Încep să râd, văzându-i faţa ca a unui copil,a unui copil naiv şi dulce. Cred că este prima data când zâmbesc cu sinceritate şi încredere.
- Iată! În sfârşit am obţinut un zâmbet de la tine, îmi spuse el făcându-mi cu ochiul.
Nu prea a fost corect din partea lui, dar este bine. Mă bucur.
- Nu mi-ai zis cum o cheamă pe sora ta.
- Ah, da... Maya, dar numele noastre de familie sunt diferite. Părinţii noştri sunt despărţiţi, ea stă la tata, iar eu cu mama, este o persoană foarte de treabă dacă stai s-o cunoşti.
- Maya? Este în aceaşi clasă cu mine, prima mea prietenă pot spune, mă adresez lui Josh.
Tot drumul am vorbit şi am râs, însă brusc mi-am amintit de momentul din avion, de acel sărut inocent pe obraz. Îi aud vocea anunţându-mă că am ajuns.
- Eşti bine? Eşti roşie în obraji.
- Umm...da...sunt bine, doar îmi este cald. De fapt, nu este ăsta motivul, ci amintirea din avion, însă am tăcut, m-aş fi simit jenată, la fel şi el... Când să cobor din maşină, Josh mă prinde de mână.
- Stai. Vin şi eu şi... apropo, îmi place culoarea obrajilor tăi. Cred că m-am înroşit mai tare. Penibil.
- N-Nu spune asta... rostesc eu cu voce joasă.
- Oh, dar este un compliment.

În final, păşim amândoi în liceu. Mă simt stânjenită, toate privirile sunt indreptate spre mine, de fapt, spre noi. O văd pe Maya venind către noi.
Bineînţeles că a trebuit să-i dăm o explicaţie cât se poate de logică. Am început să mă ataşez de aceste persoane... Maya, Josh... Şi Michael...