28-11-2010, 08:35 PM
Mulţam!
Covor de frunze
In lunile de primavara, strangeam in suflet sperante pentru a ma putea recunoaste la sfarsitul verii. Cum as putea explica? Era ca si cand imi filtram lumina in suflet, inchideam ochii si ma aruncam impotriva vantului , presarandu-mi frunze moarte si fire de iarba in par. Ma apropiam de natura si renuntam la vicii.
Era atat de bine! Probabil ca doar pentru atat mai traiam , pentru fericirea din acele cateva zile, care ajungea a fi renegata, uitata, ascunsa sub piele , in buzunarul zdrentuit din dreptul inimii, caci mereu ma inaltau dureros de sus.
E ciudat sa pastrez inca imaginea veche , plansa, cand mi-am urlat durerea si am eliberat demonul; cum putea fi real, oare? Renuntasem la fericire?
Nu, atunci o descoperisem! Caci viata ne-o facem singuri, iar eu mi-am construit-o pe a mea din vise si nimic mai mult. Nu trebuia sa ma astept la nimic material - aveam spiritul plin. La ce bun sa-i ating fata cu mainile, cand stiam atat de bine ca cel real era atat de departe de perfectiunea atribuita? Pentru ce alta nefercire?
Gandindu-ma bine, nu ma deranja sa nu mai vreau sa am putere pentru a-mi urma drumul, caci stiam mai bine ca oricine ca nu era alegerea mea, ci a unei forte indepartate, ce ma depasea cu desavarsire. Nu iubeam ploaia, ii iubeam doar picaturile de apa ce-mi lipea parul de scalp, nu-mi placea toamna, ci culorile ruginite, vantul uscat. Uram frigul, dar imi placea prea tare raceala. Eram eu, cu siguranta, ciudata. Si nu puteam regreta, caci durerea capata nuantele fericirii cand o aveai din plin.
Si asa, oare n-am fost cu adevarat fericita cand am plouat sub cerul liber? Nu mi-a inundat sufletul cu iubire peisajul singuratic, in care am putut striga fara teama, fara rusine? ... Caci eu mi-am ales viata, asa ca nu pot da inapoi.
Dar oare cum voi putea trai pastrand in suflet atatea amintiri?
Covor de frunze
In lunile de primavara, strangeam in suflet sperante pentru a ma putea recunoaste la sfarsitul verii. Cum as putea explica? Era ca si cand imi filtram lumina in suflet, inchideam ochii si ma aruncam impotriva vantului , presarandu-mi frunze moarte si fire de iarba in par. Ma apropiam de natura si renuntam la vicii.
Era atat de bine! Probabil ca doar pentru atat mai traiam , pentru fericirea din acele cateva zile, care ajungea a fi renegata, uitata, ascunsa sub piele , in buzunarul zdrentuit din dreptul inimii, caci mereu ma inaltau dureros de sus.
E ciudat sa pastrez inca imaginea veche , plansa, cand mi-am urlat durerea si am eliberat demonul; cum putea fi real, oare? Renuntasem la fericire?
Nu, atunci o descoperisem! Caci viata ne-o facem singuri, iar eu mi-am construit-o pe a mea din vise si nimic mai mult. Nu trebuia sa ma astept la nimic material - aveam spiritul plin. La ce bun sa-i ating fata cu mainile, cand stiam atat de bine ca cel real era atat de departe de perfectiunea atribuita? Pentru ce alta nefercire?
Gandindu-ma bine, nu ma deranja sa nu mai vreau sa am putere pentru a-mi urma drumul, caci stiam mai bine ca oricine ca nu era alegerea mea, ci a unei forte indepartate, ce ma depasea cu desavarsire. Nu iubeam ploaia, ii iubeam doar picaturile de apa ce-mi lipea parul de scalp, nu-mi placea toamna, ci culorile ruginite, vantul uscat. Uram frigul, dar imi placea prea tare raceala. Eram eu, cu siguranta, ciudata. Si nu puteam regreta, caci durerea capata nuantele fericirii cand o aveai din plin.
Si asa, oare n-am fost cu adevarat fericita cand am plouat sub cerul liber? Nu mi-a inundat sufletul cu iubire peisajul singuratic, in care am putut striga fara teama, fara rusine? ... Caci eu mi-am ales viata, asa ca nu pot da inapoi.
Dar oare cum voi putea trai pastrand in suflet atatea amintiri?