23-06-2010, 09:37 PM
Aer de mai
- E incredibil de frumoasă...
L-am privit scandalizată. El, tocmai el... M-am simţit brusc scârbită de tot ceea ce simţeam sau ce simţisem vreodată pentru el.
-Mircea, cum poţi spune asta?
Aproape plângeam. N-a observat, era prea ocupat s-o privească în toată splendoarea ei. Şi cel mai trist era că ştiam că ea nu l-ar fi iubit niciodată aşa cum el merita. Nimeni n-ar fi putut-o face.
Biata de mine!
- Ştii, eu am să plec.
- Nu! De ce? Am venit să ne distrăm, nu?
Da, aşa era. Numai că nu ne distram împreună. Mă durea capul, mă omora să-l văd privind-o.
Ea îi zâmbea frumos. Cum să n-o iubească? Şi totuşi, ştiam, nu împărtăşeau aceea poveste.
Mi-a dovedit-o chiar el, la mai puţin de o săptămână. Ploua mărunt şi era cald. Mi-a bătut la uşă înspre seară, încet, cum făcea mereu.
Mi s-a aruncat în braţe aproape plângând, pesându-mi sânul cu bărbia. Totuşi, l-am simţit atât de departe de mine, încât am început să plâng cu spasme.
Mi-a şters lacrimile şi a zâmbit forţat. M-a durut. Trebuia, trebuia să-l consolez. Nu mai era vorba de mine.
- Ce s-a întâmplat?
Mi-a spus totul. Povestea lui de dragoste avea un singur personaj. Cum îl părăsise, cum se folosise de tot ceea ce simţea pentru ea. Cum iubirea decăzuse în ochii lui.
Nu, nu se putea, nu asta! Merita să fie fericit.
I-am zâmbit şi i-am luat capul între maini. Trebuia... Era momentul meu.
- S-a întâmplat ceva?
Era comic.
-Nu, nu tocmai.
Trebuia să renunţ la temeri, căci pe mine mă iubea necondiţionat. Ea fusese o simplă pasiune. Aşa că am renunţat la raţiune.
Când am deschis ochii, zâmbea jucăuş.
- Buzele tale sunt moi...
Åžtiam.
____
- E incredibil de frumoasă...
L-am privit scandalizată. El, tocmai el... M-am simţit brusc scârbită de tot ceea ce simţeam sau ce simţisem vreodată pentru el.
-Mircea, cum poţi spune asta?
Aproape plângeam. N-a observat, era prea ocupat s-o privească în toată splendoarea ei. Şi cel mai trist era că ştiam că ea nu l-ar fi iubit niciodată aşa cum el merita. Nimeni n-ar fi putut-o face.
Biata de mine!
- Ştii, eu am să plec.
- Nu! De ce? Am venit să ne distrăm, nu?
Da, aşa era. Numai că nu ne distram împreună. Mă durea capul, mă omora să-l văd privind-o.
Ea îi zâmbea frumos. Cum să n-o iubească? Şi totuşi, ştiam, nu împărtăşeau aceea poveste.
Mi-a dovedit-o chiar el, la mai puţin de o săptămână. Ploua mărunt şi era cald. Mi-a bătut la uşă înspre seară, încet, cum făcea mereu.
Mi s-a aruncat în braţe aproape plângând, pesându-mi sânul cu bărbia. Totuşi, l-am simţit atât de departe de mine, încât am început să plâng cu spasme.
Mi-a şters lacrimile şi a zâmbit forţat. M-a durut. Trebuia, trebuia să-l consolez. Nu mai era vorba de mine.
- Ce s-a întâmplat?
Mi-a spus totul. Povestea lui de dragoste avea un singur personaj. Cum îl părăsise, cum se folosise de tot ceea ce simţea pentru ea. Cum iubirea decăzuse în ochii lui.
Nu, nu se putea, nu asta! Merita să fie fericit.
I-am zâmbit şi i-am luat capul între maini. Trebuia... Era momentul meu.
- S-a întâmplat ceva?
Era comic.
-Nu, nu tocmai.
Trebuia să renunţ la temeri, căci pe mine mă iubea necondiţionat. Ea fusese o simplă pasiune. Aşa că am renunţat la raţiune.
Când am deschis ochii, zâmbea jucăuş.
- Buzele tale sunt moi...
Åžtiam.
____