21-02-2010, 10:14 PM
@A'Svear - Ne bucurăm că îţi place ficul şi felul în care scriem. Vezi, nu te-am lăsat să aştepţi prea mult :D . Sperăm să îţi placă capitolul şi ficul în continuare :D
@Elusive Wolf - Eireen e dependentă de droguri, dar , cine ştie, poate o să scape de viciu, poate nu :-" . Mulţumim pentru comm ^^
The next chap:
Se îndreptă spre uşă cu paşi hotărâţi. Cu rapiditate, i-am pus mână pe umăr, oprind-o.
Până acum n-am avut o părere proastă despre oameni, dar am observat cât de încăpăţânaţi şi agitaţi puteau fi. Chiar şi cu o rană gravă tot vroiau să plece acasă. Doamne, ce fiinţe ciudate!
Am tăcut puţin, calculând fiecare faţetă a problemei. Dacă o lăsam pe fată să plece, atunci o să am o zi de coşmar. Migorn m-ar fi bătut la cap fără încetare. Era împotriva regulilor aducerea unei fiinţe umane în palat. Şi cine ştie cu ce creatură se putea întâlni pe drumul întunecos. Iar dacă o ţineam aici, cu toţi elfii, atunci nu ar fi fost deloc bine.Singura alternativă era să merg cu Eireen în lumea ei. Acolo, Migorn nu ar fi avut curajul să mă urmeze şi aş putea avea grijă de rana ei. Dacă petreceam puţin timp cu Eireen, nu muream, nu? Deci, singura alternativă era să plec cu ea.
-Voi merge împreună cu tine în... lumea ta. Nu pot să te las singură cât rana ta nu este vindecată total, am spus eu cu o voce răguşită.
Am văzut cum se strâmbă, dar nu obiectează. Bucuria mea. Încă o ceartă afurisită în minus. Mi-am luat arcul şi tolba de lângă dulapul de care erau sprijinite şi am verificat dacă aveam sabia la mine. Eireen a deschis uşa şi a ieşit pe culoarul cu pereţii sidefii şi podeaua de aceeaşi culoare. Am luat-o inaintea ei pentru că eram sigur că nu ştia drumul spre ieşire. Când am ieşit de sub ascunzătoarea pereţilor albi, elfii s-au oprit din treaba lor şi ne-au privit încruntaţi şi îngrijoraţi. Probabil că fata li se părea o ameninţare pentru noi, dar eu nu eram de aceeaşi părere. Eireen nu mi se părea deloc, dar chiar deloc o ameninţare.
-De ce ai adus-o aici, trădătorule?! Îi poate aduce aici pe ceilalţi oameni şi o să ne distrugă pădurea... O să distrugă totul! A urlat un elf scund ce mă privea nervos.
-Vroiai să o las să moară? Care erau principiile noastre? Salvăm o viaţă fără a ne păsa de consecinţe. Nimeni nu poate să privească o fiinţă murind, fiind ucisă când tu poţi să o salvezi. Eu am încredere în Eireen! Ea nu le-ar spune celorlalţi oameni, am spus eu complet sigur pe mine.
Am luat-o de mână pe Eireen şi am pornit cu paşi mari şi rapizi spre ieşirea din castel. Am auzit murmure, multe murmure în urma noastră, dar nu m-am concentrat să le aud pentru că eram sigur că toţi elfii erau nemulţumiţi.
Vântul începe să adie blând şi frunzele încep să zboare vioaie prin aer. Atât de multă armonie era în pădure şi îmi pare rău că puteam pierde acest balans perfect. Nu puteam să îmi imaginez cum era să trăieşti în lumea oamenilor. Blocuri imense de ciment în loc de pădurile înverzite, mecanismele ciudate pe patru roţi, numite maşini, în locul micilor animăluţe şi claxoane în locul ciripiturilor păsărilor. Atât de ciudată mi se părea lumea aceea fără pic de armonie.
I-am dat drumul mâinii lui Eireen şi am privit drumul noroios. Încă se vedeau urmele paşilor gnomilor şi în aer se mai simţea duhoarea lor. Unii copaci erau loviţi de lama unei securi, fapt de dovedea că i-am enervat puţin cam tare. Sau numai pe cel ce ţinea în mână securea. Copacii falnici, ce au fost loviţi de secure plângeau. Trişti, le transmiteau durerea fiecărei fiinţe vii ce avea acces la inimile lor pure. Stăteam şi priveam loviturile ce au fost cauzate de secure.
-Ai de gând să priveşti acel copac toată viaţa? S-a auzit o voce de femeie subţire şi, aparent, enervată.
M-am întors spre Eireen şi am început din nou să merg, dar am scăpat un oftat prelung. De ce oamenii nu puteau înţelege natura? Copacii erau şi ei fiinţe vii, nu doar obiecte cu care puteai decora. Ei distrugeau natura fără a le păsa măcar de ea. Nu pot înţelege cât putea suferi un copac când viaţa îi era curmată.
-Cum îţi mai este rana? Cum te mai simţi? Am întrebat, crezând că tăcerea era mult prea apăsătoare.
-Hm... Bine. Mai doare puţin, dar mi-e bine, a venit răspunsul ei.
Tot restul drumului am tăcut. Nimeni nu zicea nimic. Eu ascultam absorbit basmele copacilor, cântecele vesele ale păsărilor şi frunzele ce foşneau bucuroase. Nu vroiam să mă despart de aceste lucruri, dar nici pe Eireen nu puteam să o las singură. Era prea periculos.
Am ajuns la bariera dintre cele două lumi şi eu, trist, mi-am luat adio de la pădure. Bariera nu se putea vedea, era invizibilă pentru ochiul uman sau cel al elfilor. Nu puteam să îl vedem, dar elfii, gnomii şi trolii puteau să îi simtă puterea magică emanată. Eireen s-a apropiat de bariera transparentă şi a trecut prin ea fără probleme. Am rămas uimit, ba chiar şocat. Oamenii puteau trece pe partea cealaltă folosind o formulă magică. Fata asta avea ceva într-adevăr special şi unic. Niciun om nu a reuşit să treacă bariera până acum şi dacă asta se întâmplase, era un singur accident. Nu mai puteau trece înapoi în lumea lor fără litanie.
Eram lângă Eireen, dar de această dată în lumea ei. Imediat ce am inhalat aerul poluat, am început să tuşesc. Îmi doream din tot sufletul să nu mai respir. Era chinuitor. De fiecare dată când luam o gură de aer, tuşeam şi mă strâmbam.
Am început să băjmăjesc câteva cuvinte şi urechile mele ascuţite au devenit rotunjite, precum ale oamenilor. Era cea mai bună camuflare în lumea lor.
-Mi-e frică, am admis eu tuşind.
Mára mesta, taurë . Epeta see angamando. = Goodbye, forest. There is hell. [ în limba elfilor ] .
@Elusive Wolf - Eireen e dependentă de droguri, dar , cine ştie, poate o să scape de viciu, poate nu :-" . Mulţumim pentru comm ^^
The next chap:
Capitolul 4
Derik P.O.V.
Derik P.O.V.
Se îndreptă spre uşă cu paşi hotărâţi. Cu rapiditate, i-am pus mână pe umăr, oprind-o.
Până acum n-am avut o părere proastă despre oameni, dar am observat cât de încăpăţânaţi şi agitaţi puteau fi. Chiar şi cu o rană gravă tot vroiau să plece acasă. Doamne, ce fiinţe ciudate!
Am tăcut puţin, calculând fiecare faţetă a problemei. Dacă o lăsam pe fată să plece, atunci o să am o zi de coşmar. Migorn m-ar fi bătut la cap fără încetare. Era împotriva regulilor aducerea unei fiinţe umane în palat. Şi cine ştie cu ce creatură se putea întâlni pe drumul întunecos. Iar dacă o ţineam aici, cu toţi elfii, atunci nu ar fi fost deloc bine.Singura alternativă era să merg cu Eireen în lumea ei. Acolo, Migorn nu ar fi avut curajul să mă urmeze şi aş putea avea grijă de rana ei. Dacă petreceam puţin timp cu Eireen, nu muream, nu? Deci, singura alternativă era să plec cu ea.
-Voi merge împreună cu tine în... lumea ta. Nu pot să te las singură cât rana ta nu este vindecată total, am spus eu cu o voce răguşită.
Am văzut cum se strâmbă, dar nu obiectează. Bucuria mea. Încă o ceartă afurisită în minus. Mi-am luat arcul şi tolba de lângă dulapul de care erau sprijinite şi am verificat dacă aveam sabia la mine. Eireen a deschis uşa şi a ieşit pe culoarul cu pereţii sidefii şi podeaua de aceeaşi culoare. Am luat-o inaintea ei pentru că eram sigur că nu ştia drumul spre ieşire. Când am ieşit de sub ascunzătoarea pereţilor albi, elfii s-au oprit din treaba lor şi ne-au privit încruntaţi şi îngrijoraţi. Probabil că fata li se părea o ameninţare pentru noi, dar eu nu eram de aceeaşi părere. Eireen nu mi se părea deloc, dar chiar deloc o ameninţare.
-De ce ai adus-o aici, trădătorule?! Îi poate aduce aici pe ceilalţi oameni şi o să ne distrugă pădurea... O să distrugă totul! A urlat un elf scund ce mă privea nervos.
-Vroiai să o las să moară? Care erau principiile noastre? Salvăm o viaţă fără a ne păsa de consecinţe. Nimeni nu poate să privească o fiinţă murind, fiind ucisă când tu poţi să o salvezi. Eu am încredere în Eireen! Ea nu le-ar spune celorlalţi oameni, am spus eu complet sigur pe mine.
Am luat-o de mână pe Eireen şi am pornit cu paşi mari şi rapizi spre ieşirea din castel. Am auzit murmure, multe murmure în urma noastră, dar nu m-am concentrat să le aud pentru că eram sigur că toţi elfii erau nemulţumiţi.
Vântul începe să adie blând şi frunzele încep să zboare vioaie prin aer. Atât de multă armonie era în pădure şi îmi pare rău că puteam pierde acest balans perfect. Nu puteam să îmi imaginez cum era să trăieşti în lumea oamenilor. Blocuri imense de ciment în loc de pădurile înverzite, mecanismele ciudate pe patru roţi, numite maşini, în locul micilor animăluţe şi claxoane în locul ciripiturilor păsărilor. Atât de ciudată mi se părea lumea aceea fără pic de armonie.
I-am dat drumul mâinii lui Eireen şi am privit drumul noroios. Încă se vedeau urmele paşilor gnomilor şi în aer se mai simţea duhoarea lor. Unii copaci erau loviţi de lama unei securi, fapt de dovedea că i-am enervat puţin cam tare. Sau numai pe cel ce ţinea în mână securea. Copacii falnici, ce au fost loviţi de secure plângeau. Trişti, le transmiteau durerea fiecărei fiinţe vii ce avea acces la inimile lor pure. Stăteam şi priveam loviturile ce au fost cauzate de secure.
-Ai de gând să priveşti acel copac toată viaţa? S-a auzit o voce de femeie subţire şi, aparent, enervată.
M-am întors spre Eireen şi am început din nou să merg, dar am scăpat un oftat prelung. De ce oamenii nu puteau înţelege natura? Copacii erau şi ei fiinţe vii, nu doar obiecte cu care puteai decora. Ei distrugeau natura fără a le păsa măcar de ea. Nu pot înţelege cât putea suferi un copac când viaţa îi era curmată.
-Cum îţi mai este rana? Cum te mai simţi? Am întrebat, crezând că tăcerea era mult prea apăsătoare.
-Hm... Bine. Mai doare puţin, dar mi-e bine, a venit răspunsul ei.
Tot restul drumului am tăcut. Nimeni nu zicea nimic. Eu ascultam absorbit basmele copacilor, cântecele vesele ale păsărilor şi frunzele ce foşneau bucuroase. Nu vroiam să mă despart de aceste lucruri, dar nici pe Eireen nu puteam să o las singură. Era prea periculos.
Am ajuns la bariera dintre cele două lumi şi eu, trist, mi-am luat adio de la pădure. Bariera nu se putea vedea, era invizibilă pentru ochiul uman sau cel al elfilor. Nu puteam să îl vedem, dar elfii, gnomii şi trolii puteau să îi simtă puterea magică emanată. Eireen s-a apropiat de bariera transparentă şi a trecut prin ea fără probleme. Am rămas uimit, ba chiar şocat. Oamenii puteau trece pe partea cealaltă folosind o formulă magică. Fata asta avea ceva într-adevăr special şi unic. Niciun om nu a reuşit să treacă bariera până acum şi dacă asta se întâmplase, era un singur accident. Nu mai puteau trece înapoi în lumea lor fără litanie.
Mára mesta, taurë . Epeta see angamando. Am gândit înainte de a trece bariera.
Eram lângă Eireen, dar de această dată în lumea ei. Imediat ce am inhalat aerul poluat, am început să tuşesc. Îmi doream din tot sufletul să nu mai respir. Era chinuitor. De fiecare dată când luam o gură de aer, tuşeam şi mă strâmbam.
Am început să băjmăjesc câteva cuvinte şi urechile mele ascuţite au devenit rotunjite, precum ale oamenilor. Era cea mai bună camuflare în lumea lor.
-Mi-e frică, am admis eu tuşind.
Mára mesta, taurë . Epeta see angamando. = Goodbye, forest. There is hell. [ în limba elfilor ] .