09-02-2010, 08:47 PM
Ok, deci cum cred că v`aţi dat seama deja, acest fic este făcut de mine şi Live And Die For Metal. Este povestit din două puncte de vedere şi este o idee cam... ciudată, let`s say. :]] Acum mă opresc din vorbit şi vă las pe voi să vă daţi seama de restul. ^^ Hope you`ll like it.
[center]Capitolul 1
Eireen P.O.V.[/center]
Mergeam sigură pe mine spre bărbatul ce stătea la colţul blocului, în timp ce fumam o ţigară. Mă privi complice şi mii de gânduri mi-au invadat mintea. Oare de ce întârziase? Deşi mă uitam în altă parte, îi puteam simţi privirea aţintită asupra mea. Când am ajuns aproape de el mi-am aruncat ţigara pe jos şi am stins-o, călcând pe ea. Mi-am trecut o mână prin părul roşcat şi i-am aruncat o privire întrebătoare. A oftat, s-a uitat în jur, apoi a scos din buzunarul hanoracului o punguţă mică, din plastic. Am luat-o uşor, mirosind conţinutul, un praf alb. Am dat din cap mulţumită şi i-am dat bărbatului o sumă de bani, nu prea îmi păsa cât.
- Brad, ce s-a întâmplat? De ce a durat atât? l-am întrebat cu o voce joasă.
- Eireen, ştii prea bine care sunt riscurile. Poliţia m-a urmărit. Este foarte probabil să fie prin preajmă acum, îmi răspunse uitându-se în ochii mei negri.
- Prostule!
Insulta mea a sunat ca un mârâit. Dacă poliţia era prin preajmă, asta însemna că trebuia să dispar o vreme. I-am aruncat o privire plină de ură. Mă privi uşor speriat, apoi îmi întoarse spatele şi plecă. Am ascuns drogurile în buzunarul pantalonilor şi am mers, cât se poate de inocentă, spre staţia de autobuz. Nu ştiam unde voiam să merg, ştiam doar că trebuia să fie în afara oraşului. Dacă poliţia mă văzuse… Nici nu voiam să mă gândesc. Mi-am scuturat capul, încercând să găsesc un loc sigur. Totuşi, nu credeam că există un astfel de loc. Mi-am aprins o ţigară, nepăsându-mi că eram înghesuită de o grămadă de oameni, în autobuz. Aveam nevoie cu disperare de droguri, dar ţigara mă ajuta pe moment. În timp ce autobuzul se elibera treptat, mi-am dat seama unde trebuia să merg. Când eram mică, adică atunci când părinţii mei erau în viaţă, mama îmi spunea legende despre creaturile ce trăiau în pădurea de la marginea oraşului. Atunci mă fascinau, credeam fiecare cuvânt. Dar când ei au murit, drogurile mi-au dat vise mult mai frumoase, mult mai intense. Dar ştiam că nu sunt reale, în ciuda splendorii lor. Eram una dintre puţinele persoane care se droga, dar încă era conştientă de realitate. Chiar unică, aş putea spune. Deci, mă hotărâsem. Mergeam în pădure, indiferent dacă muream atacată de un unicorn. Am râs, iar persoanele din jurul meu s-au uitat la mine ca la o nebună, ceea ce probabil eram. Am simţit cum obrajii mi se colorează în roşu. Nu mai roşisem de ani de zile, iar acest lucru nu mă făcea să mă simt confortabil. Era clar, aveam nevoie de droguri. M-am uitat în jur. Nimeni nu mă privea, majoritatea oamenilor stând foarte departe de mine. Am luat uşor punguţa din buzunar şi am turnat puţin din ea în gură. Nu îmi păsa că nu făceam asta corect, aveam nevoie să-mi revin. Vocea şoferului anunţă ultima staţie. Nu mai era nici un om în vehicul, căci nimeni nu cobora în această staţie, de unde întunecimea pădurii îţi dădea fiori. Am coborât repede, poate uşor emoţionată. Când am trecut prin dreptul şoferului, el mă privi uşor panicat. Îmi puse o mână pe umăr şi îmi vorbi blând:
- Puştoaico, nu te duce în pădure. Se va întuneca în curând.
Am dat din cap, a negaţie. I-am îndepărtat palma, poate puţin mai brutal decât aş fi vrut, continuându-mi drumul. De parcă mie îmi era frică de întuneric. M-am oprit chiar la marginea pădurii, oftând. Aveam curajul necesar să fac asta, dar problema era alta. Aveam droguri doar cât pentru o zi. Cum voi rezista după? Totuşi, era mai bine decât dacă mă prindea poliţia. Până acum nu mă mai ascunsesem niciodată, nu avusesem nevoie să mă feresc. Dar din cauza cretinului de Brad, trebuia să stau în pădurea asta tâmpită, în loc să fiu acasă, în pat. Acasă… Acest cuvânt suna atât de sec pentru mine. Nu puteam numi acel loc în care stăteam ‘acasă’. Era doar un apartament mărişor, prea nefolositor pentru mine. Dar măcar însemna că aveam un acoperiş deasupra capului. Cuvintele sunau atât de patetic încât am râs. Îmi croiam drum printre copaci, gândindu-mă că la un moment dat voi da de un luminiş primitor. Primitor fiind un cuvânt prea imperios pentru cum arăta locul. Totuşi am continuat să merg. Simţeam cum picioarele erau pe cale să-mi cedeze, dar m-am forţat să rămân ţeapănă. Nu eram obişnuită să merg mai mult de zece minute pe jos. După câteva ore, sau poate doar minute, nu puteam ţine şirul timpului, am ajuns într-un loc fără aşa de mulţi copaci, unde mă puteam întinde, pentru măcar o noapte. M-am aşezat pe pământul umed. Nu era chiar aşa frig pe cât credeam. Mi-am dat jos hanoracul, făcându-l ghem şi punându-mi-l sub cap. Era bine, aproape ca o ieşire cu cortul, presupun. Mi-am strâns genunchii la piept, cuprinzându-mă cu braţele. Tricoul de pe mine nu era decât o pânză subţire. De abia acum, când tremuram, mi-am dat seama că afară chiar era frig. Deşi în oraş era o căldură copleşitoare, aici copacii ţineau soarele la distanţă. Am închis ochii, încercând să adorm. Oboseala era prea mare, încât grijile nu mai păreau aşa importante. Mi s-a părut că am auzit nişte zgomote în jurul meu, dar somnul şi drogurile puteau foarte bine să mă şi facă să aud lucruri imaginare.
Nu eram trează decât de o secundă. Săgeata care mi se înfipsese în spate era motivul trezirii mele. Nu puteam vedea, dar ştiam că sângele curgea şiroaie. Simţeam durerea, în timp ce mă zvârcoleam. Nu ştiam cine fusese persoana, sau creatura, care mă atacase, dar nu m-am putut întoarce să văd. În spatele meu, atacatorul, sau poate chiar atacatorii, bolboroseau. Mi-am dat seama că probabil vorbeau. Voiam să aleg moartea, în locul durerii. Ştiam că probabil nimeni nu murea de la o săgeată în spate, dar totuşi voiam să mor. Voiam ca durerea să înceteze, speram ca cineva să mă vadă, să mă salveze. Dar nu venea nimeni. Chiar dacă mă vedea cineva, de ce m-ar fi salvat? Eram ca o sursă de hrană. Gândul m-a cutremurat. În mintea mi-au apărut imagini cu şoareci morţi şi cu pisici lingându-se pe bot. Cumva această viziune mă amuză. Am scos un chicotit gâjâit, apoi am îngheţat de spaimă. Nu trebuia să scot nici un sunet. Liniştea ce se lăsase peste fiinţele din spatele meu, era apăsătoare. Ştiam că mă vor lovi iar, cu mai multă putere. Oare chiar nimănui nu îi păsa de un om? Nu am ştiut ce se întâmplă, dar am închis ochii, încercând să mă despart de această lume. Poate pur şi simplu acceptam moartea. Dar încă nu vedeam lumina.
[center]Capitolul 1
Eireen P.O.V.[/center]
Mergeam sigură pe mine spre bărbatul ce stătea la colţul blocului, în timp ce fumam o ţigară. Mă privi complice şi mii de gânduri mi-au invadat mintea. Oare de ce întârziase? Deşi mă uitam în altă parte, îi puteam simţi privirea aţintită asupra mea. Când am ajuns aproape de el mi-am aruncat ţigara pe jos şi am stins-o, călcând pe ea. Mi-am trecut o mână prin părul roşcat şi i-am aruncat o privire întrebătoare. A oftat, s-a uitat în jur, apoi a scos din buzunarul hanoracului o punguţă mică, din plastic. Am luat-o uşor, mirosind conţinutul, un praf alb. Am dat din cap mulţumită şi i-am dat bărbatului o sumă de bani, nu prea îmi păsa cât.
- Brad, ce s-a întâmplat? De ce a durat atât? l-am întrebat cu o voce joasă.
- Eireen, ştii prea bine care sunt riscurile. Poliţia m-a urmărit. Este foarte probabil să fie prin preajmă acum, îmi răspunse uitându-se în ochii mei negri.
- Prostule!
Insulta mea a sunat ca un mârâit. Dacă poliţia era prin preajmă, asta însemna că trebuia să dispar o vreme. I-am aruncat o privire plină de ură. Mă privi uşor speriat, apoi îmi întoarse spatele şi plecă. Am ascuns drogurile în buzunarul pantalonilor şi am mers, cât se poate de inocentă, spre staţia de autobuz. Nu ştiam unde voiam să merg, ştiam doar că trebuia să fie în afara oraşului. Dacă poliţia mă văzuse… Nici nu voiam să mă gândesc. Mi-am scuturat capul, încercând să găsesc un loc sigur. Totuşi, nu credeam că există un astfel de loc. Mi-am aprins o ţigară, nepăsându-mi că eram înghesuită de o grămadă de oameni, în autobuz. Aveam nevoie cu disperare de droguri, dar ţigara mă ajuta pe moment. În timp ce autobuzul se elibera treptat, mi-am dat seama unde trebuia să merg. Când eram mică, adică atunci când părinţii mei erau în viaţă, mama îmi spunea legende despre creaturile ce trăiau în pădurea de la marginea oraşului. Atunci mă fascinau, credeam fiecare cuvânt. Dar când ei au murit, drogurile mi-au dat vise mult mai frumoase, mult mai intense. Dar ştiam că nu sunt reale, în ciuda splendorii lor. Eram una dintre puţinele persoane care se droga, dar încă era conştientă de realitate. Chiar unică, aş putea spune. Deci, mă hotărâsem. Mergeam în pădure, indiferent dacă muream atacată de un unicorn. Am râs, iar persoanele din jurul meu s-au uitat la mine ca la o nebună, ceea ce probabil eram. Am simţit cum obrajii mi se colorează în roşu. Nu mai roşisem de ani de zile, iar acest lucru nu mă făcea să mă simt confortabil. Era clar, aveam nevoie de droguri. M-am uitat în jur. Nimeni nu mă privea, majoritatea oamenilor stând foarte departe de mine. Am luat uşor punguţa din buzunar şi am turnat puţin din ea în gură. Nu îmi păsa că nu făceam asta corect, aveam nevoie să-mi revin. Vocea şoferului anunţă ultima staţie. Nu mai era nici un om în vehicul, căci nimeni nu cobora în această staţie, de unde întunecimea pădurii îţi dădea fiori. Am coborât repede, poate uşor emoţionată. Când am trecut prin dreptul şoferului, el mă privi uşor panicat. Îmi puse o mână pe umăr şi îmi vorbi blând:
- Puştoaico, nu te duce în pădure. Se va întuneca în curând.
Am dat din cap, a negaţie. I-am îndepărtat palma, poate puţin mai brutal decât aş fi vrut, continuându-mi drumul. De parcă mie îmi era frică de întuneric. M-am oprit chiar la marginea pădurii, oftând. Aveam curajul necesar să fac asta, dar problema era alta. Aveam droguri doar cât pentru o zi. Cum voi rezista după? Totuşi, era mai bine decât dacă mă prindea poliţia. Până acum nu mă mai ascunsesem niciodată, nu avusesem nevoie să mă feresc. Dar din cauza cretinului de Brad, trebuia să stau în pădurea asta tâmpită, în loc să fiu acasă, în pat. Acasă… Acest cuvânt suna atât de sec pentru mine. Nu puteam numi acel loc în care stăteam ‘acasă’. Era doar un apartament mărişor, prea nefolositor pentru mine. Dar măcar însemna că aveam un acoperiş deasupra capului. Cuvintele sunau atât de patetic încât am râs. Îmi croiam drum printre copaci, gândindu-mă că la un moment dat voi da de un luminiş primitor. Primitor fiind un cuvânt prea imperios pentru cum arăta locul. Totuşi am continuat să merg. Simţeam cum picioarele erau pe cale să-mi cedeze, dar m-am forţat să rămân ţeapănă. Nu eram obişnuită să merg mai mult de zece minute pe jos. După câteva ore, sau poate doar minute, nu puteam ţine şirul timpului, am ajuns într-un loc fără aşa de mulţi copaci, unde mă puteam întinde, pentru măcar o noapte. M-am aşezat pe pământul umed. Nu era chiar aşa frig pe cât credeam. Mi-am dat jos hanoracul, făcându-l ghem şi punându-mi-l sub cap. Era bine, aproape ca o ieşire cu cortul, presupun. Mi-am strâns genunchii la piept, cuprinzându-mă cu braţele. Tricoul de pe mine nu era decât o pânză subţire. De abia acum, când tremuram, mi-am dat seama că afară chiar era frig. Deşi în oraş era o căldură copleşitoare, aici copacii ţineau soarele la distanţă. Am închis ochii, încercând să adorm. Oboseala era prea mare, încât grijile nu mai păreau aşa importante. Mi s-a părut că am auzit nişte zgomote în jurul meu, dar somnul şi drogurile puteau foarte bine să mă şi facă să aud lucruri imaginare.
Nu eram trează decât de o secundă. Săgeata care mi se înfipsese în spate era motivul trezirii mele. Nu puteam vedea, dar ştiam că sângele curgea şiroaie. Simţeam durerea, în timp ce mă zvârcoleam. Nu ştiam cine fusese persoana, sau creatura, care mă atacase, dar nu m-am putut întoarce să văd. În spatele meu, atacatorul, sau poate chiar atacatorii, bolboroseau. Mi-am dat seama că probabil vorbeau. Voiam să aleg moartea, în locul durerii. Ştiam că probabil nimeni nu murea de la o săgeată în spate, dar totuşi voiam să mor. Voiam ca durerea să înceteze, speram ca cineva să mă vadă, să mă salveze. Dar nu venea nimeni. Chiar dacă mă vedea cineva, de ce m-ar fi salvat? Eram ca o sursă de hrană. Gândul m-a cutremurat. În mintea mi-au apărut imagini cu şoareci morţi şi cu pisici lingându-se pe bot. Cumva această viziune mă amuză. Am scos un chicotit gâjâit, apoi am îngheţat de spaimă. Nu trebuia să scot nici un sunet. Liniştea ce se lăsase peste fiinţele din spatele meu, era apăsătoare. Ştiam că mă vor lovi iar, cu mai multă putere. Oare chiar nimănui nu îi păsa de un om? Nu am ştiut ce se întâmplă, dar am închis ochii, încercând să mă despart de această lume. Poate pur şi simplu acceptam moartea. Dar încă nu vedeam lumina.
Intunecand intunericul,
iata
portile luminii.
iata
portile luminii.