Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Capitolul 19

Nu ştiu cât de bine ne descurcaserăm în intenţia noastră de a-l convinge pe tata că totul este în regulă cu mine şi Chris. Am încercat să ne comportăm cât mai normal posibil. Am povestit şi am râs la cină, am făcut glume pe diverse teme, ne-am uitat la un film împreună, iar pentru câteva ore toate trei am încercat să facem abstracţie de Andrews şi de tot ceea ce se întâmplase până acum. Tata a părut a fi destul de vesel toată seara, dar nu eram convinsă că a dat totul uitării. Iar eu nu aveam nici cea mai vagă idee dacă reuşisem să fiu destul de covingătoare. Se întâmplaseră prea multe, iar timpul acordat de tatăl lui Ryan pentru a ne putea demonstra nevinovăţia era limitat. Cred că asta mă deranja cel mai tare în momentul de faţă. Faptul că timpul era limitat. Nu ştiam dacă vom reuşi să ne încadrăm şi bănuiam că din cauza acelei decizii Andrews va face ca lucrurile să devină şi mai complicate. Iar dacă asta chiar se va întâmpla nu aveam nici cea mai vagă idee dacă vom reuşi să facem faţă. Sau, mai exact, nu ştiam dacă eu voi putea face faţă.
Totul era atât de aiurea. De ce a trebuit să mi se întâmple o astfel de chestie tocmai mie? Uneori mă gândeam că poate ar fi mult mai uşor dacă, după ce toată această poveste se va fi încheiat, aş fi renunţat de bună voie la aceste puteri, la a mai fi vrăjitoare. Atunci nu ar mai trebui să ascund nimic de tata sau de oricine altcineva. Uneori aveam impresia că poate dacă nu am fi fost vrăjitoare totul ar fi fost mai uşor. Am fi fost nişte fete absolut obişnuite, la fel ca toţi ceilalţi. Nu ar mai trebui să ne facem griji în legătură cu ce s-ar putea întâmpla dacă cineva ar afla de acest secret. Nu ar mai trebui să ne facem griji pentru foarte multe lucruri.
Dar, dacă am renunţa la a fi vrăjitoare, asta nu ar însemna cumva să-l lăsăm pe Andrews să ne învingă?
Asta era o altă parte a problemei. Nu mai voiam să am parte de toate aceste neplăceri, dacă le pot numi aşa, dar nici nu voiam să-l las pe acel nemernic să-şi atingă scopul, oricare ar fi fost acela. Şi aveam impresia că dacă renuţ la aceste puteri exact acolo se va ajunge.
Chris a fost cea care mi-a întrerupt şirul gândurilor în momentul în care a luat loc lângă mine la masă. Am privit-o şi am observat că părea destul de somnoroasă. La un moment dat m-am gândit că poate e doar impresia mea, dar căscatul ei din secunda următoare mi-a alungat îndoielile. Şi-a sprijinit capul în mâna stângă în timp ce cu dreapta amesteca de zor în castronul cu cereale din faţa ei.
- Tu ce ai păţit? Am întrebat curioasă.
Nu o văzusem aproape niciodată obosită dimineaţa, indiferent la ce oră s-ar fi întâmplat să se bage în pat cu o seară înainte.
- Nimic, a spus fără chef. Nu am dormit prea bine atâta tot.
Am vrut să o mai întreb ceva, dar în cele din urmă am renunţat. Nu credeam că mi-ar fi spus care era adevărata problemă oricum.
Am terminat repede micul dejun, după care am plecat spre şcoală. Nu aveam niciun chef de ore, dar cum nu eram bolnavă, iar alt motiv cât de cât serios pentru a lipsi nu aveam, nu prea puteam chiuli azi de la şcoală.
Când am ieşit din bloc l-am zărit imediat pe Ryam care stătea acolo aşteptându-ne. Cred că în curând ne vom obişnui cu prezenţa lui. Asta m-a făcut să mă întreb ce se va întâmpla cu aşa numita noastră prietenie după ce totul va reveni la normal.
Oare va pleca pur şi simplu înapoi în Lumea Vrăjitorilor pentru a-şi relua locul lângă tatăl lui şi a se antrena în continuare, uitând în cele din urmă de noi? Acest lucru nu m-ar fi surprins prea tare. Chiar şi ştiind ce simte el pentru mine mă îndoiam că va mai simţi asta mult timp după ce ne vom fi despărţit. Mi se părea un lucru cât se poate de normal. Până la urmă pentru el ar urma probabil alte probleme ce ar trebui rezolvate, iar în cele din urmă lucrurile se uită.
Dar, dacă mi se părea atât de normal acest mod al lucrurilor de a merge mai departe, atunci de ce simţeam o urmă de regret la gândul că într-o bună zi el va trebui să plece, iar noi să ne reobişnuim cu rutina zilnică? O rutină care mie ajunsese să mi se pară foarte plictisitoare. Cred că undeva în adâncul sufletului meu îmi doream ca el să mai poată rămâne aici o vreme.
- S-a întâmplat ceva? A întrebat Ryan curios, probabil văzându-mi expresia feţei.
- Nu, totul în regulă, am spus repede forţând un zâmbet.
S-a mai uitat câteva momente la mine înainte de a se întoarce pe călcâie şi a o lua în direcţia şcolii cu noi două imediat după el. În curând ajunsesem să mergem umăr la umăr lângă el.
Partea amuzantă în toată situaţia o reprezenta Chris, care cred că a căscat de aproximativ zece ori în următoarele cinci minute.
- Tu ce ai păţit? A întrebat Ryan părând destul de preocupat de acest subiect.
A încercat să-l aburească spunându-i că nu prea dormise bine şi că era obosită, dar cu el nu a prea ţinut, iar după ce şi-a aţintit privirea asupra ei câteva minute Chris a trebuit să recunoască. Trebuia să admit totuşi că puştiul ăsta era mai încăpăţânat decât mine atunci când voia să afle ceva de la cineva.
- Ok, ok, m-am gândit toată noaptea la un mod în care să reuşesc să-l lovesc pe acel, aşa numit, profesor, a spus pe un ton destul de supărat.
- Tu chiar crezi că ai vreo şansă cât de mică să reuşeşti? A întrebat Ryan zâmbind amuzat probabil de ideile surorii mele.
- Bineînţeles, a spus pe un ton foarte sigur. Trebuie să existe un moment în care să-l prind cu garda jos, atâta tot.
- Dacă spui tu, a zis pe un ton plin de subînţeles.
Cred că asta a enervat-o destul de tare pentru că i-a trimis cea mai urâtă şi ucigătoare privire de care era probabil în stare. Bănuiam că ar mai vrea să adauge ceva, motiv pentru care m-am aşezat între ei spunându-le că nu are niciun rost să se ia la ceartă pe tema asta. Nu voiam să înceapă să se ciondănească, mai ales că o cunoşteam foarte bine pe draga mea soră şi ştiam că nu prea îi place să fie contrazisă în anumite situaţii.
În cele din urmă s-au calmat, iar restul drumului a fost parcurs într-o linişte desăvârşită.
Orele au decurs cât se poate de normal, iar după trei ore deja eram plictisită până peste măsură. Îmi doream să-mi pot pune capul pe bancă şi să dorm, dar, bineînţeles, nu puteam face acest lucru. Din fericire clopoţelul a sunat în curând anunţând sfârşitul orei, iar eu am ieşit pe hol foarte fericită de acest lucru şi mi-am întins puţin oasele. Parcă orele nu mai fuseseră niciodată atât de plictisitoare.
- Te plictiseÅŸti cumva? Am auzit un glas amuzat, mult prea cunoscut mie.
Am întors capul pentru a-l vedea pe Andrews privindu-mă destul de distrat. Ceea ce m-a şocat, dacă pot spune aşa, era modul în care arăta. Nu era foarte diferit faţă de cum ne obişnuise, dar ceva îţi sărea de-a dreptul în ochi atunci când îl priveai. Nu trebuia să fii foarte atent. Ceea ce îţi atrăgea imediat atenţia era o urmă roşie ce se afla pe obrazul lui stâng şi care se întindea până la bărbie aproape. La oprivire mai atentă am observat că acea urmă roşie semăna cu o zgârietură. Era o linie roşie nu foarte groasă dar destul de lungă. Pe lângă asta, deşi altceva nu era evident, îţi puteai da totuşi seama că era puţin zdruncinat. Deci zvonurile pe care le auzise Ryan erau destul adevărate. Cineva chiar îl luase la şuturi. Şi se pare că îl lovise destul de bine. Acest lucru m-a făcut să mă întreb din nou cine ar fi putut fi atât de puternic încât să îi facă aşa ceva.
Dar trebuie să recunosc că mă simţeam destul de bine ştiind că exista cineva acolo mai puternic decât el. M-am gândit că poate dacă am şti cine este persoana respectivă am fi reuşit să o convingem să ni se alăture şi în felul ăsta ne-ar fi mai uşor să îl învingem.
Dacă am şti...
- Ţi-a mâncat pisica limba? A spus amuzat probabil din cauza faptului că stăteam pur şi simlu acolo şi mă uitam la el fără să spun nimic.
- Urâtă rană, am spus fără să gândesc înainte.
La replica mea a început să chicotească. Nu prea înţelegeam eu de ce era atât de amuzat, până la urmă tot ce spusesem fusese o constatare a ceea ce era evident că se întâmplase.
- Asta e tot ce ai de spus? Nimic altceva? A spus pe un ton ce sugera că aştepta un răspuns mai bun de atât.
- De ce aş mai avea ceva de spus? Am întrebat încurcată.
Nu înţelegeam ce voia de la mine. Ce tot voia să audă?
Am observat că de data asta de-abia se mai putea abţine să nu izbucnească în râs. Nu mai înţelegeam nimic. Ca să nu mai spun că tot acest schimb de replici atrăsese privirile curioase ale celor ce se aflau pe coridor, care acum se opriseră pentru a asculta mai bine tot ceea ce se întâmpla.
Nu mai fusese de mult timp atâta linişte pe hol, ceea ce mă făcea să mă simt cam stingherită. Nu-mi doream ca aceşti copii să înceapă să facă cine ştie ce presupuneri şi ca totul să o ia razna. Nu aveam nevoie de încă o problemă în plus. Am văzut cu coada ochiului că elevii de la alte clase scoseseră capul pe hol pentru a vedea ce anume este atât de interesant, iar acum ne priveau.
Minunat, am gândit sarcastic.
L-am privit din nou pe Andrews pentru a vedea că acum zâmbea amuzat şi avea o privire foarte sigură în ochi. Mă aşteptam să mai zică ceva, dar în loc de asta s-a mulţumit să-mi întindă un bilet de hârtie. L-am luat din mâna lui printr-un gest mecanic, apoi l-am privit cum se îndepărtează de mine.
Am intrat în clasă şi m-am dus direct la locul meu întrebându-mă ce anume era scris pe acel bilet. Abia după ce am luat loc am observat că Ryan şi Chris erau lângă mine şi mă priveau destul de îngrijoraţi. Aş fi vrut să le spun că sunt ok, dar aş fi minţit şi cred că asta se vedea destul de clar pe faţa mea.
Aşa că m-am mulţumit prin a deschide acel bilet pentru a vedea ce anume era scris pe el. Ceea ce am citit mi-a dat de înţeles că toate presupunerile mele de mai devreme erau cât se poate de întemeiate.

Dacă vă imaginaţi că aveţi chiar şi cea mai mică şansă de a câştiga această luptă vă înşelaţi amarnic.

Mi-am lăsat privirea în jos, lăsând părul să-mi acopere faţa şi aproape că am scăpat acea foaie de hârtie. Ştiam eu. Ştiam că acum lucrurile vor deveni şi mai complicate. Ştiam că nu va avea de gând să se lase până nu ieşea învingător. Dar ceea ce nu înţelegeam şi mă îndoiam că voi îneţelege vreodată era de ce era atât de important pentru el să iasă învingător din această, aşa numită, luptă. De ce împotriva noastră? De ce?
Am simţit cum Chris a luat loc lângă mine pe scaun punându-şi apoi braţele în jurul umerilor mei. Apoi am simţit ceva fierbinte prelingându-se pe obrajii mei şi abia atunci am realizat de ce era ea atât de îngrijorată. Din cauza tuturor acestor gânduri începusem să plâng. Şi cred că aveam toate motivele să o fac. Nu îmi mai păsa de ceea ce vor crede colegii sau oricine altcineva. Nu mai ştiam cum vom reuşi să ieşim cu bine din această încurcătură. Cel mai rău mi se părea faptul că eu deja îmi cam pierdusem orice speranţă că am putea reuşi. Mai ales după ce citisem acest bilet nenorocit. L-am strâns în pumn mototolindu-l. Nu mai voiam să-l văd nici pe el nici pe Andrews vreodată. Nu voiam decât să pot fugi undeva departe unde să nu pot fi găsită şi unde totul să fie la fel ca înainte.
Dar, desigur, acest lucru nu era posibil. Şi ştiam mult prea bine că fuga nu ar rezolva absolut nimic. Fuga era pentru laşi, iar eu puteam fi absolut oricum, dar nu laşă. Trebuia să rezist, să-i demonstrez că sunt mai bună decât mă crede el. Dar în acest moment mă simţeam mult prea descurajată de tot ceea ce se întâmplase.
- Capul sus, am auzit un glas vioi. Totul va fi bine. Tu întotdeauna o scoţi la capăt, chiar şi în cele mai rele situaţii.
Am ridicat capul şi l-am văzut pe Andy care stătea în faţa mea cu un zâmbet încurajator pe faţă. Mi-a întins un şerveţel, iar eu l-am luat şi mi-a şters lacrimile. Avea dreptate. Eu întotdeauna o scoteam la capăt până la urmă. Nu ştiam dacă aşa va fi şi de data asta, dar nu puteam să mă dau bătută. Nu atât de uşor.
- Mulţumesc, am spus încet, zâmbind discret.
Mi-a făcut cu ochiul după care s-a dus înapoi la locul lui. Chris mi-a luat hârtia din mână, apoi a rupt-o şi a aruncat-o la coş. L-am privit pe Ryan care se uita la mine destul de îngrijorat. Am zâmbit încercând să par sigură pe mine, deşi nu ştiu cât de bine mi-a ieşit, vrând să-l asigur că mă simţeam mai bine acum. Cred că a vrut să adauge ceva, dar nu a reuşti pentru că în momentul următor profesorul a intrat în clasă şi a trebuit să se ducă la locul lui.
Am privit cerul întrebându-mă dacă totul se va sfârşi cu bine în cele din urmă...

***

În timp ce mergeam pe străzi spre blocul meu şi al surorii mele nimeni nu spunea nimic. Liniştea mi se părea destul de apăsătoare în acest moment. Nu că eu aş fi avut o idee cât de mică pentru a porni o conversaţie. Nu-mi doream altceva decât să ajung acasă şi să pierd timpul în faţa televizorului sau a calculatorului. Sau orice altceva care să-mi distragă atenţia de la ceeea ce se întâmplase astăzi.
Chris a fost cea care a spart acea linişte neplăcută.
- Nu înţeleg, a spus destul de încet. De ce o atacă numai pe Alex? Suntem trei persoane, nu-i aşa? De ce numai ea...?
Părea destul de deranjată de acest aspect al prblemei, iar din câte îmi puteam da eu seama întrebarea îi era adresată lui Ryan. Eram curioasă de ceea ce va spune, mai ales că şi eu mă întrebam acest lucru.
- E destul de logic, dacă stai să te gândeşti la asta, a spus pe un ton serios. Tatăl meu este cine este, iar tu ai un avantaj datorită cursurilor de karate. Ea este singura pe care ar putea să o atace având de asemenea certitudinea că nu se va complica prea tare.
- Deci, cu alte cuvinte, crede că Alex este cea mai slabă dintre noi, a concluzionat Chris printre dinţi.
Îmi puteam da seama că nu era prea fericită din cauza acestui aspect. În mod ciudat aveam impresia că îi puteam simţi şi eu furia. Apoi mi-am amintit de acea vrajă.
Se pare că are efect cam cu orice fel de sentimente, am gândit.
- Te-ai prins. Deşi, cred că a subestimat-o puţin pe sora ta. Nu cred că se aştepta să fie atât de ingenioasă şi să scape, a spus cu o urmă de fericire în voce.
- Am reuşit să scap doar din cauza faptului că tu m-ai ajutat, am spus repede privind într-o parte.
- Nu mi-aş asuma tot meritul. Până la urmă ideea de a te deghiza în mine şi de a o păcăli pe Abygail îţi aparţin în totalitate.
- Are dreptate, a spus Chris repede. Aici te-ai descurcat foarte bine surioară.
I-am privit şi am obervat că amândoi zâmbeau. Eram conştientă de faptul că încearcă să mă încurajeze, dar mă îndoiam că s-ar apuca să-mi inventeze merite doar pentru a mă face să mă simt mai bine. Cel puţin în legătură cu sora mea nu aveam nicio îndoială în legătură cu acest aspect. Era destul de sinceră cu mine, iar când era vorba de lucruri serioase cu atât mai mult.
- Mulţumesc, am spus încet, iar un zâmbet mi-a apărut pe buze.
Am încercat să gândesc pozitiv, deşi nu prea îmi ieşea. Dar de un lucru eram sigură: nu eram singură în toată această încurcătură, iar acest lucru, oricât de insignifiant ar putea părea, îmi dădea mai multă siguranţă şi încredere. Încredere că lucrurile nu stăteau, poate, chiar atât de rău pe cât credeam. Încredere că, orice se va întâmpla de acum încolo, ei vor fi întotdeauna acolo pentru mine şi nu mă vor lăsa niciodată singură. Că vor continua să mă încurajeze, să îmi dea speranţă atunci când eu nu o mai aveam.
În acest moment eram convinsă că, chiar şi dacă lucrurile nu se vor sfârşi cu bine, cel puţin voi şti că nu a trebuit să fiu singură şi că ei vor fi mereu alături de mine, la bine şi la greu.