Când nimic nu este ceea ce pare a fi

[Leontina]

Multumesc mult pentru comentarii :)
Incerc sa tin cont de sfturile pe care le primesc. Nu stiu daca reusesc intotdeauna, dar incerc.
Uitati capitolul trei si sper sa va placa. ;)

Capitolul 3

Stăteam în baie şi îmi priveam imaginea în oglinda ce se afla deasupra chiuvetei. În aproximativ zece minute urmau să vină câţiva priteni cu care urma să mergem în diverse locuri pentru a ne distra. Încă nu ştiam sigur ce vom face.
Reflexia pe care o vedeam era cea a unei fete de 16 ani complet normală. Puţin cam slabă poate. Şi totuşi... Oare uitându-se la mine cineva şi-ar putea da seama de ceea ce se află în spatele acestei imagini atât de obişnuite? Mă îndoiam. Niciodată nu am crezut că cineva şi-ar putea da seama. Lumea nu crede în chestii precum vrăjitoare şi magie. Oamenii nu cred decât ceea ce se poate dovedi ştiinţific. Dacă ar ştii... Oare ne-ar privi ca pe nişte ciudaţi scăpaţi de la spitalul de nebuni? Ar încerca să scape de noi?
Am scuturat din cap încercând să alung acele gânduri. De ce mă gândeam la asta până la urmă? Ştiam însă de ce. Acel sentiment de nelinişte încă nu-mi dăduse pace. Nici măcar nu ştiam la ce ar trebui să mă aştept.
Am ieşit din baie şi m-am îndreptat spre uşă. Eram gata de ceva vreme. În scurt timp a apărut şi Chris, iar după ce tata ne-a urat distracţie plăcută am ieşit din bloc. Urma să ne întâlnim cu ceilalţi în faţa staţiei de metrou. Când am ajuns acolo am observat că eram primele.
În scurt timp a apărut Andy. Părul şaten era ciufulit ca întotdeauna, iar ochii căprui aveau o licărire jucăuşă. Părea destul de fericit. Ne-am salutat, iar după încă cinci minute au apărut şi restul persoanelor din grup: Alicia, Eric, prieten la cataramă cu Andy, avea părul brunet şi ochii căprui deschis şi Taylor care avea părul blond şi ochii albaştri precum cerul.
Nu erau tocmai cei mai apropiaţi prieteni ai mei, însă nu eu decisesem cine va veni. De asta se ocupase Chris. Ea se înţelegea de minune cu Eric şi Taylor, iar Alicia, ei bine, ea poate fi considerată sufletul petrecerii.
După ce am discutat puţin am decis să mergem mai întâi la film, deoarece rula o comedie şi aveam destul timp pentru a ajunge, iar apoi să mergem să mâncăm pizza. Eu una eram destul de încântată de idee.
Am inceput să coborâm scările pentru a intra la metrou şi stăteam pe peron când am avut din nou acea senzaţie de urmărie. M-am uitat în toate direcţiile, dar nu am văzut nimic ieşit din comun. Peronul era de altfel destul de pustiu.
- E totul în regulă Alex? Am auzit glasul Aliciei.
- Bineînţeles. De ce?
- Ai o privire cam ciudată.
- Nu mă băga în seamă, am o perioadă mai prostă atâta tot.
S-a uitat la mine cu neîncredere, însă apoi a ridicat din umeri şi a revenit la discuţia pe care o purta cu Eric.
Ce naiba se întâmplă?
Cu siguranţă nimic bun, mi-a răspuns Chris.
M-am uitat la ea confuză.
Ce vrei să spui?
Mai ţii minte demonstraţia de ieri de la ora de sport? S-a întâmplat ceva ciudat atunci. Chestia e că eu chiar voiam să-l lovesc pe acel profesor. Nu îmi inspiră nimic bun. Însă în loc să-l lovesc pe el am lovit un fel de zid ce se afla în faţa lui.
Asta îmi aminteşte...
Gândurile mi-au fost întrerupte de sunetul metroului ce se oprea în staţie. Ne-am urcat cu toţii, apoi i-am povestit despre acea piatră pe care o văzusem ieri. Începeam să cred că acel profesor ascundea ceva. De asmenea m-am gândit şi la acel băiat pe care l-am văzut ieri pentru prima oară. Să fi fost doar o simplă coincidenţă faptul că fusese transferat în clasa noastră în aceeaşi zi în care acest profesor venise să-l înlocuiască pe domnul Banner? Mă cam îndoiam, dar cum puteam să ne dăm seama de acest lucru fără dovezi concrete? Ar putea să fie de partea acelui profesor. Părea destul de probabil.
Dar cum puteam să ne dăm seama dacă chiar era aşa sau nu? Nici măcar noi nu ne puteam da seama dacă persoana de lângă noi este vrăjitor sau nu.
Din fericire ceilalţi ne-au distras atenţia de la aceste probleme. Filmul la care am ajuns ne-a făcut să râdem până ne-au dat lacrimile. Deabia mai puteam respira când am ieşit din sala de cinema.
Planul iniţial s-a schimbat din mers aşa că am sfârşit jucând şi câteva partide de popice la o sală de jocuri din apropiere. Mai exact, Chris a jucat împotriva tuturor băieţilor deoarece eu şi Alicia am fi făcut vânătăi de la greutatea acelor bile. Noi am stat pe margine susţinându-ne favoriţii.
După ce băieţii au pierdut de două ori în faţa surorii mele au decis să lase baltă jocul pe motiv că li se făcuse foame.
Chris nu a ratat şansa de a râde puţin pe seama lor.
- Aţi ajuns să fiţi bătuţi de o fată mică şi pricăjită ca mine?
- Nu am pierdut, ci te-am lăsat să câştigi, a zis Taylor. Am fost nişte gentelmeni.
- Mda, sigur, s-a băgat şi Alicia. Chris a spălat pe jos cu voi.
- Lecţiile de carate sunt de vină, a zis Eric. Cum să te pui cu cineva ca ea?
- Tu de partea cui eÅŸti? S-a bosumflat Taylor.
Discuţia a continuat însă eu nu am mai fost atentă. I-am anunţat că mă duc să ocup o masă la pizzerie şi m-am întors pe călcâie lăsându-i să se contrazică în continuare. În mod normal aş fi rămas să mă uit la ei deoarece genul ăsta de discuţii sunt destul de amuzante, însă de data asta nu aveam starea de spirit necesară.
Încă mai încercam să pun lucrurile cap la cap. Am luat loc la prima masă liberă pe care am zărit-o şi am început să mă uit prin încăpere în timp ce-i aşteptam. Nu era foarte multă lume: am zărit un cuplu de îndrăgostiţi, un grup de trei prieteni ce mâncau pizza şi râdeau, o fată care tocmai zărise persoana pe care o aştepta şi alte grupuri asemănătoare.
Însă nimic ieşit din comun.
Şi atunci de ce am în continuare acest sentiment?
Au apărut mai repede decât mă aşteptam. Toţi zâmbeau şi râdeau, iar băieţii îi dădeau din când în când ghionturi lui Chris. Dar acest lucru nu părea să o deranjeze. Se distra de minune. Sau se prefăcea foarte bine.
Am comandat trei pizze diferite pe care le-am mâncat împreună. Numai că una din ele era mai picantă, iar Alicia, care nu şi-a dat seama de asta la timp, a sfârşit prin a bea cam multă apă. Asta spre amuzamentul celor prezenţi.
Am ajuns acasă destul de târziu, deoarece după ce am terminat de mâncat, am început să ne plimbăm pe străzi fără să avem vreo destinaţie în minte.
Am sfârşit prin a ajunge în parcul de distracţii unde am petrecut câteva ore dându-ne în leagăne, apoi în carusele şi tot felul de alte prostii.
Vata pe băţ nu i-a picat tocmai bine lui Taylor, dar spre norocul lui aveam câteva pastile pentru stomac la mine. După ce a luat una şi-a mai revenit.
- De ce ai astfel de pastile la tine? A intrebat.
- Pentru orice eventualitate. Dar sincer mă aşteptam ca Andy să aibă nevoie de ele, am zis în glumă.
Andy mi-a dăruit o privire plină de subînţeles, însă nu a zis nimic.
Apoi am decis să plecăm fiecare la casele noastre înainte de a fi daţi dispăruţi de către părinţi.
Ne-am luat la revedere, iar fiecare a luat-o pe drumul lui. Într-un fel m-am simţit uşurată în acel moment. Nu mai ştiam cât de mult aş mai fi reuşit să mă prefac. Acest lucru mă deranja enorm. Aveam momente când eram sătulă de prefăcătorii, de minciuni şi de inventatul scuzelor pentru diferitele probleme create de magie.
Ar trebui să-i spunem mamei, a zis Chris. Înainte ca lucrurile să scape de sub control.
De acord. Dar nu astăzi. Hai să-i spunem mâine.
De acord.
Restul drumului a fost parcurs într-o linişte desăvârşită. Deşi tind să cred că amândouă ne gândeam la acelaş lucru: la Andrews, la noul elev şi la acea piatră.
Dar, oricât mi-aş fi stors creierii, nu reuşeam să fac legătura între aceste trei lucruri.