This is love? [SasuSaku]

[~Pufarina~Puff~]

Multumesc mult pentru comentariu. Mda stiam eu ca nu va fi un fic de succes, dar eu tot nu renunt la el, poate o fi pana la urma ceva de el. Acum am pus nextul.
Capitolul 2: Si misterul incepe sa ia viata…

Flashback:
Nimeni, dar nimeni nu imi putea lua zambetul dup e buze atunci cand o priveam pe mama baletand cu tata. Cred ca atunci aveam vreo 6 anisori. Atata inocenta pe chipul mamei mele si atata siguranta pe chipul tatalui meu. Cu miscari gratioase tata o ridica pe mama in aer facand diferite miscari specifice baletului. Era clar, dansau pass de deux. Un pas gresit a facut-o pe mama sa isi piarda echilibrul si sa cada de pe scena cea inalta. Toti o priveam ingroziti, dar nimeni nu indraznea sa faca o miscare. Timpul era in loc si toti ramasesera intepeniti. Lacrimile transparente isi faceau loc pe chipul meu si am inceput sa ma misc, si sa ma misc. Sceana inca mai era luminata dar dansatorii nu se mai aflau pe ea. O scena atat de singuratica si pustie. Imi parea rau, dar oare de ce imi parea rau cu adevarat? Fara voia mea picioarele mi se opresc si privirea imi este atintita spre mama mea. Zambea…era ranita dar zambea. Chiar si acum sunt invidioasa pe zambetul din acea zii. Din pacate mama nu a mai putut fi o balerina, dare u am jurat, am jurat ca eu voi fi prima donna. Parca si acum imaginea scenei pustii imi vine in minte…
End of Flashback.
Lumina diminetii m-a facut sa ma trezesc. Sau a fost vocea? Ochii mei adormiti vad in ceata o silueta. Nu putea fi alcineva inafara de Pauline. Ma frec incet la ei lasand la iveala o multitudine de culori sa imi apara in fata. Camera mea, neschimbata mea camera.
-Madmoiselle, v-am adus mancarea. Va lass a o savurati in liniste. Pofta buna! Vocea servitoarei mele ma trezeste din amorteala somnolenta si imi pune in fata tava mea. Macare la pat. Ii multumesc pentru urare si ma uit atent la cele doua galbenusuri de la ouale ochi. Atat de portocalii, parca ar fi doi ochii. Niste ochii care seamana cu ai mei. Nu ziceau nimic, poate doar: “Mananca-ma”. Nu are cum sa semene cu ochii mei, pur si simplu nu are cum. Iau furculita in mana si o infig in “ochiul” unuia din ou. Galbenusul se scurge iar eu incep sa gust. In scurt timp termin mancarea. Iau clopotelul suflat cu aer si il zgudui lasand la iveala un clinchet cristalin. Se aude scartaitul usi si ipe ea intra Pauline stiind deja ce are de facut.
-Madmoiselle, in ce vreti sa va imbracati astazi? Ma intreaba ea zambidumi. Iarasi un zambet? Colurile ochiilor mei incep sa se umezeasca dare u dau repde cu mana nevrand sa par sensibila. Dar adevarul era ca tare as vrea sa pot sa mai zambesc inca o data. Macar o data.
-Ca de obicei. Spun eu fara vlaga in glas uitandu-ma in jos si incercand sa-I evit zambetul sincer. “Ca de obicei” inseamna deact o rochita, nu conteaza ce culoare numai pala sa fie si vaporoasa. Imi plac lucrurile simple. Mereu am fost asa. Din dulapul cel imens Pauline allege o rochie din matase alba. Mi-o lasa pe pat, se scuza si pleaca. Atat de politicoasa a fost mereu. A da sis a nu uitam de zambet, care sincer as vrea sa il fur. Iau rochia pe mine si imi prind parul intr-un coc lasand bretonul sa stea liber pe fata mea. Ma duc la geam si dau perdelele inchise la culoare la o parte. Ating incet cu mana geamul si ma apropi de el. Respiratia mea sacadata facea aburi si parca pata diferite locuri ale Parisului. Las in voie perdelele sa acopere geamul si ies din camera intampinata de majordomi, servitoare si alti oameni acre imi urau “Multi ani!”. Toti erau intr-un zambet. Ce as fi vrut si eu sa le pot multumi cu zambetul pe buze, dar a pierit de mult. Le fac semn cu mana sa se indeparteze de camera mea pentru a putea trece. Zis si facut. Cobor cu finite treptele lasand in urma un parfum creat special pentru mine. Covorul rosu se intindea pana la capatul scarilor, acolo unde parintii mei ma asteptau. Tensiunea crestea, bataile inimii erau marii iar zambetul. Oare unde e? Cred ca asta este cea mai mare intrebare pentru mine. Viata mea e traita in mister. Eu insumi sunt un mister. Nici nu ma cunosc. Fara sa-mi dau seama piciorul meu era deja la parterul conacului iar in fata mea se aflau doua persoane dragi mie. Mama, care arata ca o regina si tata care era deja unul. Aveau cele mai pure si sincere zambete. Primesc cate o imbratisare calda de la fiecare, as vrea sa le zambesc, dar ceva in interiorul meu…nu ma lasa.
-Zambeste draga mea! Meriti din plin! Imi spune mama ludu-mi fata in maini si uitandu-se la fata mea.
-Nu pot…spun eu incat sa nu pot fi auzita, dar spre dezamagirea mea am fost.
-Ce ai zis scumpo? Intreaba mama inca zambind.
-NU POT! Tip eu, plecand din stransoarea ei cea calduroasa. Ie pe usa, trantind-o in urma mea. Lacrimile ies la iveala dinou. Afara ploua. Ma intreb de ce destinul nu vrea ca nimeni sa nu stie ca sufar? Ploaia acoperea lacrimile care acum pareau picaturi de ploaie, si invers. Alergam dar nu stiam unde vruiam sa ajung. Un sunet foarte cunoscut mie se aude. Era acelasi cantec, cantecul papusi de portelan. Imaginea ramasitelor arse in foci mi apare in fata ochiilor si un sentiment de regret pune stapanire pe mine. Curioasa, incep sa caut locul de unde se auzea melodia si vad decat o satra de oameni adunati in cerc care pareau ca priveau ceva. Intr-un mic coltisor se vede un megafon ce scotea sunetul muzici. Incerc sa ma bag printre multimea de oameni si o vad! O vad pe ea! Cum e posibil? Cum se poate asa ceva? Era papusa din portelan! Aceleasi piruiete si gratie, acelais chip angelic, aceiasi puritate! Ea era cu siguranta ea era. Se opreste din dans deschizand ochii si lasand doua perle albastre la iveala. Era socata. Nici sa ma misc nu mai puteam. Mii si mi de imagini imi invaluiau mintea. Dar credeam ca a ars…
-Sakura, danseaza cu mine. Imi zice ea exact ca si in vis. Fara sa mai gandesc nimic. FUG! Fug de acolo cat mai repde. Nu ma mai uit la lumea din jurul meu. Fara sa vreau ma izbesc de cineva…

Ma scuzati pentru eventualele greseli de tastare, capitolul nu este corectat