Life Hurts

[Addeh]

Mulţumesc, Nixu` >:D< Btw, cute nick`. :]
Uite că m-am grăbit să postez. Până şi eu mă bucur. :))

Capitolul 15

Mi se părea o confruntare, însă una care se consuma într-o sferă atemporală. Pe durata întregilor priviri tulburătoare, el nu-şi relaxase deloc poziţia rigidă; pumnul îi era încleştat si pregătit de orice. Mânecile lungi ale cămăşii sale albe atârnau lejer peste braţele încordate. Părea să dureze mai mult decât orice pe lume. De parcă starea aceea ciudată de nervozitate se împrăştia cu fiecare firicel scurs dintr-o oarecare clepsidră.
Atât de bizar.
- Cine-i Eric ?
Acea întrebare apăsătoare îmi răpea suflul împărţit cu el, întreaga respiraţie. Într-adevăr, mă temeam să-i răspund şi aş fi fost în stare să neg până la sfârşit.
Lacrimile-mi continuau să curgă, până când obrajii îmi deveniseră uscaţi din cauza acelui fluid. Buzele tremurânde nu îndrăzneau să spună ceva, erau pecetluite cu frică şi durere, iar frazele ce trebuiau rostite în a lui încăpere întârziau să apară. Şi eu mă pierdeam într-un întuneric străin.


* * *


Deschid ochii.
Acelaşi tavan, aceeaşi cameră compusă din patru pereţi - mă întâmpinau într-un fel. Nici măcar cearceaful şifonat şi motolit nu era în stare să-mi exprime uimirea. Doar frustrare ...
Însă hârtia de un alb imaculat de pe noptieră îmi atrase atenţia într-un mod cu totul şi cu totul special. Scrisul îngrijit mă fascină, făcându-mă să am o admiraţie aparte pentru acesta; n-aş putea spune asta şi despre conţinut...

" Dragă Aby,

Îmi pare rău dacă am făcut ceva greşit, dacă am mers prea departe. Nu ştiu ce s-a întâmplat; tu tot repetai numele unui anume Eric. Cine este el ? Este o persoană dragă ţie ? Nu vreau să te presez cu astfel de întrebări.
Am încredere în tine.
Încă o dată, regret cele întâmplate. "

Mai jos, am citit cu voce tare acele rânduri aşternute pe hârtie cu o precizie uimitoare. Îmi erau foarte străine, dar reprezentau ceva nou pentru mine.

" O să fiu întotdeauna acolo pentru persoana iubită. Pentru tine.
Te iubesc ! "

Acel Te iubesc îmi încânta urechile, toate simţurile, chiar şi cele mai ascunse - în locuri imposibile. Totuşi, ceea ce a spus el despre Eric... El, o persoană dragă mie ? Nu are habar de nimic, cât de mult se înşeală. Şi nici n-o să afle vreodată. Simţeam o durere sfâşietoare în piept, iar bătăile inimii continuau să bată. Deşi rar şi încet, le puteam auzi - foarte clar. Îi aparţineau în întregime lui.
Acum ce era de făcut ? Doar nu puteam sta să-l aştept pentru a-i da o explicaţie. Nu ştiu ce-aş putea să-i spun, probabil m-aş încurca din nou în propriile vorbe - ca întotdeauna.
În fine, e imposibil să mai stau vreun minut. Mă ridic încet, având grijă totodată să nu-mi provoc alte dureri abdominale. Înainte de a pleca, aranjez ce pot în camera lui Michael şi " îmi iau tălpăşiţa ".
Fără amintiri neplăcute.
Încă îngândurată, păşesc pe bulevardul Okazawa îndreptându-mă undeva, într-un alt loc, poate cât mai departe posibil. Evit parcul, căci nu aş mai putea rezista o clipă cu acele frânturi din acea noapte. Sărutul, lacrimile şi ... Eric... Oare sunt în stare să lupt contra lui, contra tuturor ? M-am săturat să îmi plâng de milă şi să suspin după orice-mi iese în cale, în această viaţă. Aş implora pe cineva, dar n-am pe cine...
Timpul trecut, iar eu ajunsesem în dreptul casei bunicii.
" Haide, fără tristeţe - măcar un zâmbet. " îmi spun în gând oftând adânc, nedorind însă ca bunica să mă vadă într-o asemenea situaţie : stând şi plângând. În niciun caz nu va afla - nici ea, nici Michael - adevăratul motiv pentru care sufăr.
E un capăt de drum.
Nu aveam altă soluţie decât minciuna, una destul de credibilă ca bunica Hara să mă creadă.
- Bunico ? Am ajuns. Ştii, am rămas la Maya pe timpul nopţii, era prea frig şi doar... M-am oprit un moment, realizând că vorbesc singură. Canapeaua din sufragerie era pustie, doar o pânză slab vizibilă de parf o mai acoperea; de parcă nimeni nu mai locuise acolo de ani buni. Totuşi, unde este ea ? Bunico ? repet din nou, mai speriată ca de obicei, începând să verific fiecare cameră. Prima, a doua... Nu-i nicăieri.
Cu fiecare părticică din cameră pe care o răscoleam, ajungeam să simt o apăsare sufletească, o înţepătură puternică asupra inimii.
Am ajuns la capătul holului. Ultima cameră.
Ochii îmi sunt măriţi involuntar de teamă şi de frustrare. Parcă cineva îmi opreşte reflexele, căci mâna nu doreşte să atingă acea clanţă a uşii. Linişte. Da, şi ce linişte abstractă. O vedeam acolo, vedeam dincolo de acea uşă. Iar atunci... M-am împins brusc în lemnul de nuc.
- Bunico !
Strigam lipsită de putere, fără vlagă, iar în momentul când am zărit-o jos, pe podeaua rece, am... am izbucnit. Pentru a doua oară în acea zi. Până şi strigătul de la început mi se părea lipsit de sens în comparaţie cu acesta şi cu anomalia prezentă. Mii de sentimente mă răscoleau, întreaga minte îmi era mult mai confuză, speriată şi crispată. Nu mai găseam pic de ironie, căci bunica... Adio conştiinţă umană.
M-am prăbuşit alături de ea, înăbuşindu-mi suspinele, dar degeaba. În zadar. Nici eu nu mai ştiam ce simţeam. Fără deosebiri şi fără comparaţii. Până şi liniştea s-a lăsat acoperită de lacrimile mele, de vocea mea răguşită.
Cât de trist mi se părea pe atunci...




În regulă. Ultima frază sigur va pus pe gânduri, nu ? Să vă spun de ce. Eu am deja "gândit" ficul. Am pregătit şi finalul; dar mai e până la sfârşit. :]]
See ya next time.