Pentru că iubesc să trăiesc.

[SnowFlake.]

Mă scuzaţi că am întârziat aşa de mult cu next-ul, dar am avut câteva probleme personale. :]

Capitolul doisprezece - O experienţă fatală

Ce se întâmplase? Iar sunt total confuză şi după cum am mai spus detest să fiu aşa. Privesc ceasul şi realizez că este patru dimineaţa, însă somnul meu a plecat prin ţări străine. Înainte să mă ridic din pat, gândindu-mă să mă duc să-mi iau un pahar cu apă să-mi satisfac setea, am zâmbit observându-l pe Key lângă mine. Văzându-l aşa de inocent, mă rog cel puţin când doarme e aşa, mi-am amintit totul şi cred că voi avea nevoie de o terapie sau ceva ca să uit totul sau măcar să trec peste. Sunt puţin supărată pe el pentru că nu m-a dus la Mihaela; îmi era dor de ea şi vroiam să văd cum se mai simte, dar probabil că s-a gândit la sănătatea mea şi la starea pe care ar fi trebuit să o am înainte să ajungem aici. Era logic, încă un motiv pentru care să-l iubesc şi mai mult.

M-am ridicat în sfârşit din pat, încercând să mă fac mică şi să nu mi se audă mişcările. În drumul meu spre bucătărie am observat că nu ştiu nici o piesă din acel decor şi cu siguranţă memoria nu mi-am pierdut-o, ci mai degrabă, ne aflam într-un hotel.

- Claire! s-a auzit o voce tremurândă. M-am întors să văd cine mă striga, dar nu am văzut pe nimeni, aşa că mi-am continuat drumul.
Bucătăria era destul de spaţioasă, cred că orice ar fi vrut să locuiască aici. Încă nu mă pot gândi câţi bani au plătit ei, sau mai bine spus el, ca să fim aici.
Am deschis dulapul şi am luat un pahar având grijă să nu-l sparg. Atât mi-ar fi trebuit! Înainte să-mi pun apă în pahar, un lucru ciudat, din punctul meu de vedere, mi-a atras atenţia. În geam se vedea reflexia mea, însă se mai vedea ceva alb în spatele meu. O să încep să urăsc rău de tot chestia asta cu necromanţia!
- Dacă încerci să mă sperii să ştii că nu vei putea! m-am răstit eu la acea fantomă jucăuşă.
Chiar dacă nu aveam dreptate, simţeam că trebuie să încerc să-i fac faţă măcar.

A început să facă zgomote ciudate, de parcă i-aş fi declanşat un buton când i-am spus acele cuvinte. Am fugit imediat de acolo, nepasandu-mi de nimic. Am văzut o uşă destul de roşie şi nu ştiam ce să fac, să mă întorc sau să mă duc spre ea? Dacă m-aş fi întors probabil că l-aş fi pus şi pe Key în pericol şi poate şi pe Charles, deci nu puteam risca. Era mult mai bine dacă eram doar eu ce vânată.
Am apăsat clanţa şi nu puteam să deschid uşa, oricât de tare aş fi încercat. Simţeam cum fantoma se apropia. Nu ştiam ce vrea de la mine, dar cu siguranţă nu e ceva bun.
- Spuneai că nu te speri. Ce-ar fi să-ţi împrumut şi eu corpul puţin?
Neînţelegând ce a vrut să spună, nu i-am dat atenţie.

În câteva secunde am simţit o senzaţie stranie ca şi cum cineva m-ar fi omorât. Îmi vedeam corpul ceea ce m-a înspăimântat la început, şi credeţi-mă nu mă vedeam în oglindă. Eu eram fantomă şi ea era în corpul meu? O, Doamne! Vreau ca totul să revină la normal.
- Sper că îţi place senzaţia de fantomă. Acolo vei rămâne până ce eu, ei bine ... nu-ţi voi spune planul meu malefic.
- Ce ai de gând să faci?
Ştiu că tocmai îmi şoptise că nu-mi va spune, dar merita încercat. Am privit-o fix, dorind să o fac să dea drumul cuvintelor ca pe bandă rulantă. N-a mers. A început să chicotească şi a pornit la drum spre camera mea. În fine, teoretic nu era a mea; practic da, căci acolo am dormit. Înspăimântată mi-am dat seama că are o "treabă" cu Key.
`` Javră nenorocită ! `` mi-am spus eu în gând şi am urmat-o tot drumul. Nu că ar fi fost unul lung.
Sper norocul meu, Key încă dormea. Era aşa de dulce, semăna cu un îngeraş. Din păcate, nu-i vedeam ochii albaştrii, dar nu prea conta asta acum.
Când am văzut-o pe, ea ştie cum o cheamă, peste el îmi venea să-i dau un pumn. Norocul ei că nu pot. Să fi fantomă e foarte greu şi neplăcut. M-am strâmbat de parcă aş fi mâncat o lămâie.
M-am întors cu faţa la perete. Nu vroiam să văd ce-i face, în orice caz Key ştia că sunt eu şi era corpul meu. Nu va simţi nimic ciudat, sper. Încercam să-mi fac în gând un plan, dar oricât de mult mă străduiam să pun lucrurile cap la cap, nu reuşeam. Nu înţelegeam cum a putut să-mi ocupe corpul şi de aici lucrurile nu puteau continua.

- Sper că nu te vei simţi prost, dacă-l torturez puţin sau poate-l omor.
Am tresărit. Era în spatele meu şi vorbea şoptit, aproape de urechea mea. Îmi dădea fiori de gheaţă prin tot corpul, dar stai puţin. De când îmi e mie frică de fantome? Am văzut destule, ba chiar am comunicat cu ele. Am tras aer în piept şi am apucat-o de mâini. Nu ştiam că pot face asta, dar a mers.
- Totul până la Key! Să nu te apropi de el.
Poate că eram puţin nebună, dar nu-mi plăcea ca cineva să se ia de mine sau şi mai grav de soţul meu. Nu de el. Dacă vroia ceva, trebuia să-mi spună mie sau să se răzbune pe mine, în cel mai rău caz. M-am uitat în ochii ei şi am observat ceva ciudat. Nu pot să explic exact ce, dar ştiu sigur că atunci când i-am fixat privirea şi nu am mai lăsat-o să şi-o înlăture, a plecat. Eu am revenit în corpul meu şi totul era ca la început.
M-am dezechilibrat când a avut loc schimbarea şi am căzut lovindu-mă la genunchi.
- Eşti bine? m-a întrebat Key.
- Da. Sunt bine! i-am spus zâmbind. M-am ridicat şi m-am pus în pat din nou. Nu mai vreau apă. Cine ştie ce mai fac de data asta. M-a îmbrăţişat cât de tare a putut şi mai apoi, m-a sărutat.
Simţeam o bucurie imensă ştiind că amândoi suntem bine. M-am rupt din sărut când am auzit paşi în spatele meu. Eram gata de luptă, dar nu era necesar. Era Charles.
- Mergem la Mihaela, nu?
Am început să sar în pat, ca un copil de grădiniţă. Îmi plăcea să mă comport imatur câteodată.
- Sigur! am ţipat.
- În regulă. După ce vă schimbaţi să coborâţi, vă aştept jos în maşină.

Ziua asta se anunţa a fi una lungă.