Pentru că iubesc să trăiesc.

[SnowFlake.]

* Lanna lasă-mi link-ul la profil, te rog. *

Capitolul unsprezece - Putea fi mai greu de atât?

Îmi vine să lovesc fiecare lucru din preajma mea. Nu pot să cred că mai este încă o capcană de trecut! Nu erau destule, deja? Mda, este mai mult o întrebare retorică având în vedere că vorbim de cel mai mare coşmar al meu. Îl urăsc pe Jake şi sincer nu am înţeles nici acum de ce a făcut asta. Se pare că nu voi afla niciodată, pentru că l-am omorât. Sau cel puţin aşa cred, a plătit un preţ uriaş din punctul meu de vedere. Eternitatea nu este un lucru cu care să te joci, iar când o pierzi e bine pierdută. Cel puţin ştiu că nu va mai face nimănui rău.

Acumulasem foarte mulţi nervi în doar câteva minute, din cauza labirintului. Nu reuşeam să-i dau de cap sub nici o formă, iar Key nu era de prea mare ajutor în acest sens. S-a apropiat de mine şi m-a îmbrăţişat. În acel moment, am simţit o senzaţie de siguranţă, ca şi când el m-ar putea proteja, iar starea mea de nervozitate se diminua treptat, făcând loc iubirii.
Se poate spune că sunt nebună sau orice altceva vreţi voi, dar simţeam nevoia să-l sărut, aşa că am făcut-o. Când buzele noastre s-au întâlnit, îmi venea să mă topesc. Era aşa de cald şi de dulce, încât aş fi vrut să nu mă mai desprind de acolo.

- Nu l-ai omorât! s-a auzit o voce tremurândă.
Am sărit ca arsă de lângă Key care mă privea nedumerit, dar nu puteam să-i explic când nici eu nu ştiam despre ce este vorba. M-am uitat în jur şi nu am văzut pe nimeni, aşa că am încercat să mă calmez.
- Încă e viu!
Am tresărit din nou. Ce se întâmplă? Apoi, brusc adevărul m-a lovit ca o găleata cu apa rece. Eram necromantă, deci cu siguranţă era o fantomă cea care vorbea. Acum problema era cum o pot face să tacă? Oh, dacă ar fi fost mai simplu! Dar nimic din viaţa mea nu e simplu şi nici nu va fi prea curând. Dacă ar fi fost Shane aici, mi-ar fi mers mult mai bine, dar el cu siguranţă este preocupat de Mihaela şi invers.
- Nu vrei să vezi?
- Vrei să taci odată?! am izbucnit eu nervoasă.
Când am pronunţat cuvintele, am avut grijă să le rostesc foarte rar, dar nu ştiu de ce. Key s-a speriat, dar şi-a dat seama şi el despre ce era vorba. Mult mai bine aşa, m-a scutit de o explicaţie lungă şi plictisitoare, cum doar eu ştiu să fac.

Linişte. Aceasta domină împrejurimile şi pentru o secundă am crezut că fantoma a plecat, dar nu era aşa cum sperasem. Se postase în faţa mea cu un zâmbet jucăuş. Era o fetiţă mică şi drăgălaşă. Nu pot să cred cât de frumoasă putea să fie, chiar şi pentru o persoană moartă. Mă întreb care o fi fost povestea ei, dar nu îndrăznesc să întreb şi în plus nu vreau să mă deprim. Avea în mână un ursuleţ de pluş, destul de simpatic şi el. Aveam şi eu unul când eram mai mică, adică pe la şapte-opt ani.
- Glumeam doar! Nu trebuie să ţipi.
Am zâmbit şi m-am apropiat de ea, chiar dacă ştiam ca nu o pot atinge.
- Scuză-mă scumpo, dar nu mă aşteptam să fie o fetiţă atât de drăgălaşă aici.
Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn să o urmez. Nu ştiu de ce, dar bănuiam că ea avea calea de ieşire din acest labirint uriaş. Văzând că mă îndepărtez, Key m-a urmat fără să scoată un cuvânt.
- Te pot ajuta dacă vrei sau măcar pot încerca. Urmează-mă.
Totul părea un vis. Acum câţiva ani mă gândeam la orice, numai la asta nu. Nu cred că mi-aş fi imaginat vreodată că o fantomă mă va ajuta să scap dintr-o încurcătură. Probabil aş fi apelat la mama sau prietenii mei.

Am mers câţiva metri, presupun, când deodată ceva m-a ţintuit la pământ. Prima dată nu-mi dădusem seama ce anume, dar când mi-am mai revenit am observat că era un lup şi atunci am ţipat cât m-au ţinut plămânii.
Ce caută un lup aici? Cum a intrat în labirint? Nu cred că era timp pentru atâtea întrebări. Aveam ceva mai important de făcut, cum ar fi să fug. Bine asta dacă aş şi putea. Matahala asta de animal nu se mai dă jos de pe mine, iar colţii lui sunt foarte aproape de faţa mea. Nu mai pot face nici o mişcare, mă simt foarte ciudat. Pe de o parte vreau să fug, pe de altă parte mă simt în siguranţă şi ştiu că nu-mi poate face nimic. Al doilea sentiment nu pot să-l explic sau mai bine spus nu ştiu ce este în capul meu.

- Lasă-mă lup prost! Dă-te jos de pe mine!
Până şi eu m-am mirat de cuvintele care mi-au ieşit pe gură, dar se pare că a funcţionat. Cu fantoma nu a mers, dar cu lupul da. Cred că este o premieră. M-am întors cu faţa spre Key, în fine, spre locul în care se afla acum câteva minute, căutându-l. Nu era acolo şi asta m-a impacientat.
- Fericită, Claire?
M-am întors, văzându-l pe Charles. Am vrut să-i spun să aibă grijă, căci un lup umblă pe aici, dar acesta dispăruse între timp. Dar cum? Nu l-am văzut fugind şi nici umbra sa nu se vedea în depărtare. Doar dacă .. O doamne!
- Tu erai lupul? am întrebat, punându-mi-se un nod în gât.
- Da. Eu eram. Scuză-mă dacă te-am speriat, am încercat doar să te protejez, dar nu prea mi-a ieşit.
- Să mă protejezi de cine mai exact?
- De băiatul acela.
- Acela, incompetentule, era Key. E soţul meu, iar tu dacă i-ai făcut ceva vei avea de aface cu mine şi furia mea ce se va revărsa asupra ta!

Expresia feţei lui trăda sentimentul de durere. Nu pot să cred cât de idioată pot fi! Nu ar fi trebuit să îi răspund aşa, mai ales când ştiam că mă iubeşte. Dar îmi e teamă că dacă voi încerca să repar răul făcut va fi mai rău.

Key şi-a făcut şi el apariţia în cele din urmă, fără nicio explicaţie totuşi. Însă nu am de gând să i-o cer. Le-am zâmbit amândurora aşteptând să văd cine va prelua iniţiativa dialogului, în caz că va exista unul.
- Urcaţi-vă la mine în spinare, a spus Charles. Deci se pare că cel mai bun câştigă sau ce? Măcar avem un câştigător şi un dialog.
Deşi Key ar fi vrut să protesteze, nu i-am dat voie. Am vrut să observ schimbarea din om în lup, dar nu am avut ocazia. S-a terminat mult prea repede şi nu aveam de gând să-l pun să facă asta din nou.
Ne-am urcat în spatele lui, de parcă ar fi fost un cal, doar că senzaţia era mult mai ciudată.

Vântul îmi dădea părul în toate direcţiile, jucându-se cu el, dar nu-mi plăcea. Oare putea să fie mai greu? Toţi prietenii mei sunt ciudaţi, inclusiv eu. De ce doar Key şi Mihaela sunt normali? Vreau şi eu să scap de această putere, dacă se poate numi aşa. Nu vreau să mai am de aface cu morţii, ci doar cu vii. Ştiu că sună ciudat, dar îmi doresc asta din tot sufletul şi mă întreb dacă se va întâmpla vreodată. Chiar dacă Shane spune că va deveni ceva normal, într-o bună zi, pentru că mă voi obişnui, nu-mi face plăcere.

În doar câteva minute ne aflam la ieşirea din labirint. Nu pot să cred cât de repede am ajuns. Privind în jur, am văzut o maşină neagră la doar câţiva paşi. Era a lui Charles din câte mi-am dat eu seama. Ne-am îndreptat înspre ea şi eram pregătită să mă cufund într-un somn adânc.
- Urcaţi! a spus Charles pe un ton poruncitor sau aşa mi se pare mie, probabil e din cauza oboselii şi a stresului captat pe durata acestei zile.

Mi-am aşezat capul pe pieptul lui Key, oftând adânc. Nu mai stătusem aşa de mult timp. Am zâmbit şi am intrat în lumea viselor, lipsită de pericole ...