Viata Dubla

[L'pti.chat]

I'm back , with a new chapter. Imi cer scuze pentru intarziere, insa scoala mi-a acaparat putin din timpul meu foarte pretios. Am aici capitolul 4, care sper sa fie indeajuns de bun. Este, mai exact, doar o parte din capitol, deoarece intreg era un pic cam prea lung, si nu as vrea sa va obosesc.

Sadic_Soul Nu poti sa-ti dai seama cat de mult ma bucur ca citesti si inca iti trezeste interesul. Este intr-adevar o realizare pentru mine sa aflu ca in ciuda faptului ca este a doua lectura, inca te atrage povestea mea. Parerea ta conteaza extraordinar de mult pentru mine, deoarece ai fost printre putinele persoane care au comentat si atunci, prima versiune a povestii. Sper doar sa nu te dezamagesc. IN legatura cu personalitatea Ellei . M-am hotarat sa-i fac o biografie, am reusit si sper sa ma si tin de ceea ce am scris. Am facut asta pentru a nu-i schimba personalitatea, cel putin in cadrul povestii curente. Intr-un final, sper sa mai treci pe aici si multumesc de comentariu :*.

Capitolul 4
Prima parte

Sunetul enervant al telefonul ma trezeste din visare. Cum se spune, daca te simti bine, nu te ingrijora, va trece. Asa trece si pentru mine cel mai dulce somn, care e brutal intrerupt de alarma. Imi intind degetele lungi, unghiile mele rosii apucand micul obicet, pentru a apasa butoanele aiurea, pana cand aud din nou linistea din timpul noptii. Imi las trupul sa fie cuprins de o stare placuta, caldura de sub patura invaluindu-am usor . . .

- Ora sapte ! strig eu trezindu-ma treizeci de minute mai tarziu.

„Din nou la scoala” imi spun privind pe geam. Vremea nu era una tocmai buna, asa ca ar fi reusit sa-mi distruga avantul de a incepe aceasta zi intr-un mod cat mai placut, daca acesta ar fi existat, desigur. Cu greu reusesc sa-mi intind mainile destul de mult pentru a lua telefonul, tastand lenesa butonul de apelare rapida.

- Buna dimineata ! spun eu incercand sa par bine dispusa.
- ‘Neata . . . aud o voce ragusita la capatul firului.
- Esti gata ?
- Azi e luni ? intreaba ea pierduta, probabil, in propriile ganduri. Nu cred ca voi veni . continua ea cu acelas ton.

La auzul ultimelor cuvinte apas imediat pe tasta rosie a telefonul, incheind convorbirea cu Clara . Ma imbrac cat de repede pot, avand in minte cuvintele prietenei mele, dar si mai important tonul mult prea moale chiar si pentru ea.
Inchid usa in fuga, fara sa o verific, grabindu-ma spre casa unde locuia bruneta. Dupa mai putin de cinci minute ma gasesc in camera ei, stand alaturi de ea pe patul ce inca pastreaza aroma noptii nedormite. Un miros ca de somn, de aer inchis te izbeste imediat ce pasesti in camera, insa cea mai dezolanta priveliste e chipul ei. Bland, pana acum cateva ore vesel, e acum acoperit de o aura de tristete, fara sa lase loc vechilor trasaturi, ce inspirau pofta de viata, ambitia de a trece peste orice. Se pare ca o data cu noaptea s-a dus si stralucirea sa, ochii fiindu-i incercanati, iar pleoapele grele, ca si cum de fiecare geana atarna o greutate de plumb, ce nu-i da voie sa-si deschida ochii.

Cu glasul tremurand incepe sa-mi povesteasca totul, cum in noaptea ce trecuse se despartise de Edy, iar cu lacrimi in ochi imi spune ce i-a spus brunetul „Pacat de corpul tau. Esti prea cuminte pentru a-l avea” . Pentru un moment, simt o tendinta ucigasa cuprinzandu-mi psihicul, simt cum as vrea sa-mi infig unghiile in gatul sau, sa-i vad sangele curgand, confundandu-se cu culoarea unghiilor mele, sa-l vad zbatandu-se pentru ultima gura de aer, sa simta ceea ce simte ea acum, sa moara in cel mai dureros mod posibil, sa pot observa cum ii dispare licarirea aceea perversa din ochi, pentru totdeauna. In mintea mea incepe sa se deseneze deja un scenariu pentru a putea a putea atinge un asemenea ideal, dar din fericire realizez repede ca un astfel de comportament ar fi zadarnic, asa ca imi revin pentru a-i ridica moralul prietenei mele.

O privesc intristata de chipul sau, vreau sa-i spun ca-i sunt alaturi, ca voi fi mereu acolo pentru ea, insa cuvintele par ca nu vor sa-si croiasca drum printre buzele mele. Simt un vid intre noi, un spatiu prin care nu pot trece nici macar vorbele de consolare, asa ca las gesturile sa vorbeasca pentru mine. O strang in brate, incercand sa-i ofer cea mai calduroasa imbratisare, convinssa fiind ca e ceea ce are nevoie. Dupa cateva minute simt cum vidul se spulbera, pe chipul sau aparand o tentativa de zambet, ce reprezenta doar o umbra a ceea ce a fost.

- Ce ora avem ?o aud intreband, cu o voce ce vroia sa para optimista.
- Cred ca franceza, spun eu .

Degetele-i subtiri se plimba pe obrazul sau fin, acum pal, incercand sa dizolve orice urma care ar fi lasat-o acel nemernic. Din cateva miscari reuseste sa-si curete pielea de acidul ce i-o acoperise pana atunci . Pare ca e bine, sau cel putin se straduieste atat de bine incat sa ingnor faptul ca n-ar fi asa.

Pornim impreuna spre scoala, pasind agale, ingnorand trecatorii mult prea grabiti, ce reuseau de multe ori sa se bata de noi. Fiind prea adormite sa reactionam ne continuam drumul in aceeasi maniera, nereusind sa gasim un subiect de discutie. Pentru o clipa, ii surprind privirea, ce pare pierduta, printre ganduirle sale, printre stelele noptii, absenta . „Nu e bine . . . „ imi spun, chiar daca acest lucru era evident. In ciuda situatiei nu fac nimic, o las in acesta stare, convinsa fiind ca va gasi puterea necesara sa se salveze, fara ajutorul meu. Ma mint, spunandu-mi ca am facut tot posibilul, incercand sa ignor imaginea atat de dezolanta din dreapta mea.

Dupa aproape 10 minute ne gasim intrand pe poarta scolii, pasind cu nonsalanta, ca si cum ar fi o ora fireasca, la care ajung cam toti elevii. Ne grabim usor pe scarile ce ne duc la etajul al doilea, ajungand cu bine in fata usii salii de clasa. Fara emotii apas pe clanta, in timp ce Clara bate sfios la usa. Pasesc cu capul sus, inca pastrandu-mi tinuta dobandita in anii de patinaj. Imediat ce intram, profesoara de franceza incepe sa ne tina bine-cunoscuta predica, ce putea fi recitata de orice elev intarziat. Timp de cateva minute incep sa ma pasioneze petele de pereti, care, ca veni vroba, sunt destul de numeroase. Scapam intr-un final de acel calvar, aseandu-ne la locurile noastre. A patra banca de la geam ne gazduieste inca de cand am ajuns la liceu, constituind, totodata, locul unde incep si se termina toate certurile noastre. Privind lemnul vechi de cateva generatii poti descoperi raspunsuri la teste, fituici, discutii, desene asemenea celor ale lui Van Goh, toate comprimate intr-un spatiu de cativa centimentri latime.

Timpul trece mult prea incet, iar ceasul pare a fi prea lenes , limbile sale abia miscandu-se. Profesoara continua sa vorbeasca ceva despre istoria Frantei, ii aud cuvintele zburand pe langa urchile mele, nefiind atenta la toate acele informatii ce le stiu deja. Ma intorc spre clasa, privind in jur, pentru a-i zari pe majoritatea colegilor plictisiti, unii adapostindu-si privirea in albul peretilor, cautand ceva dincolo de ei, vrand sa treaca de acea bariera, in timp ce altii admira hipnotizati cerul senin. Pe chipul unuia dintre colegi se poate citi un zambet nostalgic, ce mai apoi se transforma intr-unul aproape pervers, probabil declansat de gandul la iubita sa.

- Martineau ! In picioare . aud vocea stridenta a profesoarei si ma simt obligata sa ma ridic, mai mult din cauza lipsei de energie pentru a ma impotrivi.

Ma ridic, asadar, lenesa, dezmortindu-mi trupul amortit de pozitia groaznic de incomoda la care a fost supus. La cererea profesoarei, care a ramas la acelas subiect intreaga ora, am inceput sa relatez tot ce stiam despre istoria Frantei. Un subiect usor, avand in vedere faptul ca ma interesasem inca de cand eram mica in legatra cu asta. M-a fascinat Napoleon, asa ca am reusit sa retin informatiile despre el fara nicio problema. Continui sa-i povestec tot ce stiu despre aceasta minunata tara, intr-o franceza nativa, pe care credeam ca o pierdusem, fiind convinsa ca o data ce nu mai vobesti o limba un timp indelungat, nu vei mai stii cum sa legi cateva propozitii cand va fi nevoie. Se pare, insa, ca nu a fost asa, franceza lipindu-se de mine, ca si cum ar face parte din fiinta mea, din caracterul meu. Ca si cum ar fi ceva firesc sa stiu aceasta limba.

Spre sfarsitul orei, dupa cateva minute in care s-a auzit doar vocea mea prin clasa, o vad pe doamna din fata noastra rasfoind catalogul, varful pixului miscandu-se in forma numarului zece. Ma simt implinita, si foarte mandra ca am reusit sa-i demonstrez ca nu e nevoie sa fiu atenta la ora ei, putand chiar sa predau aceasta lectie fara probleme, reusind chiar sa trezesc interesul elevilor.

Urmatoarele ore au trecut greu, minutele se incapatanau sa ramana aproape la fel pe toate ceasurile, iar noi eram pe cale sa inebunim. Si am fi facut-o, daca am fi avut energia necesara sa ne enervam. Daca la ora de franceza mai puteam zari cate o fata zambitaore ratacita prin multime, in timpul ultimei ore toti eram epuizati, gandul zburandu-ne doar la terminarea orelor, la patul din dormitor si pranzul ce ne astepta acasa.
Ma intind pe banca, folosindu-mi mainile pe post de perna. Ce-i drept, nu ofera acelas confort, dar ma multumesc cu ele deocamdata. Simt prezenta profesoarei undeva in spatele meu, umbra mainilor sale zarindu-se pe podea, formata de putinele raze de soare ce se strecoara prin perdele vericale de la geamuri. Mereu aceasta ora trecea al naibii de greu, ochii personalitatilor istorice ce troneaza peste clasa, parand ca ne privesc neincetat. Pe peretele din fata mea se afla stema Romaniei, impartind acel mic spatiu cu steagul aceleiasi tari, asezate pe un fundal ce se vroia a fi alb, dar care era patat de fel de fel de urme, cateva conducte facandu-si aparitia in anumite locuri.

Chiar cand incepeam sa simt ca voi cunoaste moartea exact in aceasta clasa, aud sunetul clopotelului si o data cu el, toata scaunele scartaind, trase pe podea, in incercarea disperata a colegilor de a scapa cat mai repede de aerul acela bolnavicios, enervant de inchis.

- Iesim undeva? o intreb eu pe Clara iesind din clasa.

Ramanem mai mereu ultimele, mult prea lenese pentru a ne imbulzi pe scari, constiente fiind ca nu am castiga decat cateva secunde in plus. Astfel, putem sa pasim linistite pe scari, fara a simti pe cineva in spatele nostru, persoana care ar fi gata sa ne impinga si mai apoi sa ne calce in picioare, doar pentru a simti din nou pamantul sub picioare, aerul curat invandu-i plamanii, probabil mult prea bolnavi datorita fumului de tigara inhalat in fiecare pauza.

- Nu cred . . .

O aud dupa un moment de ezitare. Pentru o clipa, ochii imi zboara spre o umbra ce pare ca se misca undeva dupa un dulap, insa imi revin repede, crezand ca protagonistul este, cel mai probabil, un alt pusti de clasa a cincea . Din acest moment in mintea mea incepe sa se desfasoare un monolog, o parte vrand sa o scoata pe bruneta din starea asta, in timp ce a doua parte ar vrea sa ramana de o parte, fara se amestece. In tot acest timp, trec, alaturi de ea, pe langa dulapul in spatele caruia se ascunse acel cineva. Imediat ce ajungem acolo, simt doua maini ce ma prind de talie, buzele sale prinzandu-le pe ale mele intr-un sarut nu prea lung, insa deajuns pentru a-mi da seama cine era . Ciudat, dar imi fusese dor de ele, de aroma lor dulceaga, de caracterul lor interzis, care le facea si mai ispititaore.

- Ce naiba ? spun eu incercand sa disting chipul sau.