Răspunsuri: 217
Subiecte: 15
Data înregistrării: May 2011
Reputație:
13
Zupi: 3.414 z
Plătind cu viaţa
Captitolul întâi.
Nu există motive sau scuze pentru ceea ce facem. Decât vinovaţi şi martori.
Ploua de zile bune, erai destul de sigur că aceste picături reci nu vor mai avea vreodată sfârşit. Ştergeau asfaltul gri, lipstit de culoare şi sentimente, exact ca mulţi din această lume. În fiecare moment al zilei îţi priveai pantofii, converşii sau balerinii. Uzi, sau murdari de noroi. Urâţi, într-un cuvânt. Vremea rece, vremea nemiloasă, vremea rea şi plină de ea te făcea să pari un o umbră fantomatică printre zecile de persoane ce treceau pe lângă tine. Erai confundat cu alţii, erai îmbrâncit şi lovit în umeri, fără ca vinovaţii să vină pentru a-şi cere iertare. Şi totuşi, de ce să le pese lor de tine? Ţie ţi-a păsat de ei? Pe tine te-a interesat măcar odată de alţii ? Nu! Niciodată nu ţi-ai întors privirea spre cel ce suferea, niciodată n-ai adus o vorbă bună celor ce plângeau. Ai preferat să-ţi baţi joc de aceştia, ai preferat să rămâi un nimeni printre cei care erau cineva. Ai stat în umbră, ai plâns, ai crezut. Niciodată în viaţa ta n-ai dorit sau ai visat. Ai crezut că dacă vei încerca să faci asta tot ce-ţi creaseşi va dispărea. Şi chiar aşa a fost.
În clipa în care ţi-ai dorit, ai fost dezamăgit. Şi-n acel moment, te-ai întrebat: De ce să-mi pese ? Dacă ei mă dezamăgesc, eu de ce n-aş face acelaşi lucru ? De ce să le zâmbesc altora, când ei mă urăsc şi preferă să-şi bată joc de mine decât să-mi vorbească cu prietenie ? De ce ?
Nu ai găsit motivul, de aceea te-ai transformat în ceea ce eşti acum. O fantomă a societăţii, o umbră pierdută. Şi totuşi, una ce are sentimente. Ce îşi aude inima bătând, ce începe să râdă când cocaina îşi face efectul, sau heroina injectată.
***
Anul al doi-lea de liceu, mai exact clasa a zecea.
Am stat ore bune în faţa ferestrei a camerei mele, privind maşinile ce treceau în viteză pe strada umedă, ca de obicei. Deşi era luna mai, şi te gândeai că soarele ar fi trebuit să strălucească pe cer, verema îţi arăta contrariul. Nu mi-am dezlipit privirea deloc, am observat toate persoanele ce mergeau grăbite pentru a prinde autobuzele, altele ce fugeau spre taxi-uri sau unele ce păşeau mai mult alergând spre staţia de metrou. Am căutat prin minte pentru a nu mai face asta. Nu l-am găsit, aşa că am continuat să urmăresc tăcută omenirea.
Poate nu după minute de la acest lucru, m-am ridicat de pe scaun şi cu tălpile goale, am păşit spre uşă. Ce-i drept, nu doream să plec la liceu. Mă simţeam obosită, cearcănele mi se observau foarte bine pe chipul palid, având un chip bolnăvicios.
Mi-am pus rucsacul pe umăr şi mi-am tras gluga gri pe cap înainte de a ieşi din apartament. Băgându-mi ambele mâini în buzunarele hanoracului, am coborât scările în câteva secunde, având poate ghinioul sau norocul că stăteam la etajul doi al unui bloc turn, lipstit de viaţă. Mai ca mine, doar că mai rău. Griul spălăcit în care fusese vopsit începuse să dispară, transformându-se într-o culoare ştearsă, ascensorul se strica din două-n două zile, iar lumina pe scară se lua pe la doisprezece seara.
Dar nu-mi păsa. Locuiam într-un cartier notoriu, plin de persoane fără gândire sau măcar logică. În fiecare seară avea loc o ceartă, chiar o crimă sau o bătaie între aşa zisele găşti ale acestui loc plin de praf. Şi dimineaţa te trezeai cu poliţia, să te întrebe dacă ştii ceva sau nu. Logic că le răspundeam nu, în momentele în care găştile se băteau eu dormeam, sau poate mă drogam. Una din două, depindea mereu de starea mea de spirit, sau de tata, dacă venea beat acasă.
Dacă venea beat, mă drogam, nu voiam să-i aud ţipetele şi să văd cum o bate pe mama. Puteam spune destul de sinceră, chiar dacă nu-mi doream, că eu şi părinţii mei ne distanţaserăm foarte mult în ultimii patru-cinci ani.
Plus faptul că n-am avut o copilărie fericită. Tatăl meu biologic a murit la trei ani, vârstă la care sunt sigură că aveam nevoie de educaţie. Nu s-a întâmplat aşa, dar în schimb am primit imagini nu prea plăcute pentru un copil. Pe mama drogându-se sau chiar plecând cu diferiţi bărbaţi pentru a mă întreţine pe mine şi pe fratele meu mai mare, care la şaisprezece ani - adică când eu aveam treisprezece - a murit din cauza unei supradoze. Cred că de atunci am aflat ce înseamnă cu adevărat suferinţa. La paisprezece ani m-am îndrăgostit de profesorul de istorie şi am gustat aroma dulce a drogurilor. Dar n-am primit în schimb dragoste sau afecţiune, ci doar moartea acestuia. Nu ştiu cum şi când, dar am aflat de la colegii mei că fusese ucis. Doar atât mi-a fost de ajuns să refuz afecţiunea venită de la alte persoane, să-ncep să mă droghez la greu alături de aşa zişii mei prietenii. Nu, nu erau prieteni mei cu adevărat. Când erau treji, îmi uitau numele. Când se drogau, mă considerau una de-a lor. În rest păream că nu ne cunoaştem.
În orice caz, la cinsprezece ani am intrat la cel mai bun liceu din New York. A fost o premieră pentru mine, deşi nu mi-a păsat şi nici nu mi-am arătat entuziasmul pentru aşa ceva. M-am bucurat, dar am fost eclipsată de faptul că acolo erau oamenii cu adevărat inteligenţi, nu ca mine.
Iar în prezent o duc din rău în rău. Nu prea am cunoscut binele sau fericirea, sau măcar dragostea, aşa că aceste sentimente sau stări mi se par necunoscute, chiar foarte îndepărtate de mine.
Am încercat totuşi să găsesc un motiv pentru care să mă las de droguri. N-am găsit. Am încercat să caut un motiv pentru care să zâmbesc. Nu l-am găsit nici pe acesta. Aşa că am renunţat şi mi-am spus că mai bine trăiesc în viaţa asta plină de nimicuri, nefericită şi totuşi liniştită, decât să mă chinui cu alte copilării.
În mintea mea auzeam ca un ecou îndepărtat sunetul de metrou ce trecea în viteză. Am tresărit brusc, clipind des şi m-am uitat parcă confuză în jurul meu. Ajunsesem în staţia de metrou fără să mă uit pe unde merg. Hm, perfect, măcar ştiam drumul şi cu mintea în altă parte.
Când metroul meu a sosit am intrat în acesta şi m-am trântit pe-un scaun rece, lipindu-mi chipul de sticla rece a ferestrei.
Printre gene, am putut observa că nu se aflau prea multe persoane. Mai mulţi adolescenţi şi doar câţiva adulţi. Desigur, ceilnaţi îşi cumpăraseră maşină.
Printre cele şaisprezece-şaptesprezece persoane de acolo, l-am putut observa şi pe el. Profesorul de literatură. Stătea calm, cu o carte în mâini şi cufundat în gânduri. Părul său ca pana corbului era răvăşit, iar chipul îi era uşor măsliniu, privirea sa ciocolatie coborând de fiecare dată când trecea la un alt rând.
Am clătinat din cap, forţându-mă să nu mă mai gândesc la el şi am închis ochii, rămânând cu capul lipit de geamul de sticlă. Începând să respir uşor şi regulat, mi-am propus să găsesc un motiv pentru care să nu mă mai gândesc la profesor. N-am găsit. Ba chiar cele mai multe motive erau să mă gândesc la el, nu împotriva.
M-am întrebat, totuşi, ce se va întâmpla dacă voi continua să fac asta. Şi la această întrebare n-am ştiut răspunsul. Probabil că aveam să-l aflu când ajungeam la liceu, sau poate nu.
The Mad Hatter: Have I gone mad?Alice: I'm afraid so. You're entirely bonkers. But I'll tell you a secret. All the best people are.
Răspunsuri: 31
Subiecte: 3
Data înregistrării: May 2011
Zupi: 219 z
OMFG. E sezonul ficurilor cu droguri. Ah, mama, ah, mama, ce il ador. C'mon beibeh gime the next one, hope it will be good, otherwise I will... cry. Greseli rar, ca si craciunul, dar per total este o creatie foarte buna. Din punctul meu de vedere. :"> regula de trei simple: la urmatorul capitol imi dai un pm sa ma anunti. Cheers.
Răspunsuri: 362
Subiecte: 9
Data înregistrării: Nov 2010
Reputație:
166
Zupi: 356 z
Hello.
Aveam de gând să îţi citesc ficul, imediat cum terminam cu tezele, dar cum am avut parte de o vacanţă neaşteptată, am zis să trec mai devreme, so let's see.
Titlul este este drăguţ, despre idee nu mi-am format încă o opinie, probabil că o să îţi zic odată cu postarea capitolelor următoare, la fel şi despre personaj. Oricum mă bucur că acest fic se aseamnă cu realitatea destul de mult. Mi-a plăcut partea de început. Am văzut că ai probleme cu verbele, pe care ar trebui să le pui la persoana a I-a, iar la tine sunt puse la persoana a III-a fii mai atentă data viitoare şi ai grijă la repetiţii, pentru că am văzut câteva. Descrierea este ok, deşi ar mai merge pe ici pe colo, mai ales că personajul tău a trăit o asemenea traumă ai putea să te legi mai mult de asta şi să descrii mult mai bine sentimentele. Acţiunea mi s-a părut uşor grăbită. Mă bucur că nu ai folosit dialog din primul capitol şi că scrii cu diacritice. Well cam atât sper că nu te-a supărat comentariul meu şi aştept nextu bye, bye.
Răspunsuri: 217
Subiecte: 15
Data înregistrării: May 2011
Reputație:
13
Zupi: 3.414 z
Hei, girls. Vă mulţumesc mult pentru păreri/sfaturi, sper să continuaţi să citiţi şi desigur, să comentaţi. Well, într-un sfârşit aduc şi eu next-ul, probabil va avea mici greşeli, căci mă ocupam şi cu altceva în timp ce-l scriam. Eniuei, merci încă odată.
Lectură plăcută !
Capitolul doi.
Cea mai bună alegere a unui om este să nu facă una.
Metroul s-a oprit la staţia dorită de mine. Mi-am ridicat privirea obosită şi poate, uşor adormită spre uşile ce se deschiseseră. Am căscat, ducându-mi mâna la gură şi m-am ridicat leneşă de pe scaun, aranjându-mi gluga pe cap. Profesorul de literatură se afla în acest moment lângă umărul meu. Am evitat să-l privesc, lăsându-mi chipul în jos, câteva şuviţe de păr brunet atingându-mi delicat obrazul.
Îmi treceau atâtea gânduri prin minte, dar nu dădeam prea mare importanţă la unul dintre ele. Şi totuşi, mă gândeam ce se va întâmpla când voi ajunge acasă. Cu siguranţă aveam să fiu singură din nou, căci aşa era în fiecare seară nenorocită.
Iar acum eu, ca o fraieră, îmi învârteam cuţitul în rană, şi poate mai presăram şi puţină sare pe aceasta, ca durerea să se intensifice. Deja începeam să fiu sigură de faptul că voi muri fără ca cineva să vină la înmormântarea mea, dacă voi avea una, şi că niciodată - dar niciodată - nu voi găsi pe cineva care să mă înţeleagă.
Chipul mi s-a crispat când am auzit pe cineva comentând. Mi-am întors privirea ciocolatie în spate şi-am putut observa o bătrânică ce-i spunea nişte chestii puerile nepotului ei. Mda, astfel de imagini sunt chiar perfecte!
Strâmbându-mi slab buzele, am ieşit din metrou cu paşi mai mult târâţi. La câţiva metri în faţa mea l-am observat pe brunet, ce probabil îşi verifica mesajele, căci tot îşi butona telefonul. Am clătinat din cap, spunându-mi să încetez cu toată şarada asta.
Hm, se părea ca staţia era cam aglomerată azi. Multe persoane stăteau pe băncuţe, vorbind şi câteva cântau la chitară, iar unele doar îi ascultau pe cântăreţi, după continuându-şi drumul spre ieşire.
Un zămbet mic, aproape neobservabil mi-a luminat faţa. Mă înveseleau puţin cei care cântau în metrou, te făceau - după mine - să te simţi mai bine. Şi ei bine, în cazul meu aşa era.
Când am ajuns la stradă, aerul rece mi-a atins pielea palidă. Vântul bătea încet, făcând câteva dintre frunzele copacilor să se mişte. Încă ploaua, doar că mai încet. Picăturile loveau asfaltul puternic, din când în când oprindu-se şi pe gluga mea.
Am inspirat adânc şi am luat-o uşor la pas, îndreptându-mă uşor grăbită spre liceu. Câteva şuviţe au început să-mi fluture, dar eu nu le-am acordat atenţie, privind cu mai mult interes porţile instituţiei.
O clădire mare, impunătoare, cu mici sclupturi ce păreau a data din era Victoriană. Mai multe alei lungi, asfaltate foarte frumos, ce duceau spre cantină, sala de sport, terenul, teatrul liceului şi nu în ultimul rând, intrarea în clădire.
Foarte multe spaţii verzi, cu câteva tufe de trandafiri roşii sau albii, şi mulţi copacii. La câţiva paşi de teatrul liceului, ajungeai la căminul fetelor, lângă acesta aflându-se cel al băieţilor.
Da, puteam spune că eram mândră să mă aflu într-un loc de genul, deşi exista şi colţul unde puteai să te droghezi şi să fumezi în voie, căci profesorii nu treceau prea des pe-acolo. Iar acum vorbeam de podul teatrului, un loc întunecat şi totuşi vizitat de mulţi studenţi.
Mi-am dres glasul, intrând în liceu. Se vedea că era pauză fiindcă elevii stăteau ba sprijiniţi de dulăpioare sau pereţi, ba lipiţi de uşile claselor lor. Şi râdeau, plângeau, înjurau, se certau, unii chiar ţipând încât să-i audă întreg liceul. Specimene rare, ce mai.
Mi-am întins mâna cu greu spre dulapul meu, băgându-mi cărţile şi caietele, luând doar ce aveam nevoie. Dându-mi jos gluga din cap şi încercând să evit cât pot de mult privirile pofticioase, sau ciudate ale colegilor mei, mi-am aranjat părul ciufulit.
Am clătinat din cap dezaprobator, simţindu-mi inima bătând cu putere când cineva s-a lovit de mine. M-am întors pe călcâie, vrând să întreb nervoasă ' eşti fraier, tu nu vezi pe unde mergi' , dar mi-am abţinut cuvintele când mi-am dat seama cine era făptaşul.
Tocmai brunetul din metrou. Şi-a dres glasul, privindu-mă atent şi strângând mai bine geanta ce-o ţinea pe umăr.
- Ăh, iartă-mă! N-am fost atent...Erm, eşti bine ? m-a întrebat acesta pe-un ton plăcut, liniştit, în timp ce-şi trecea mâna prin părul răvăşit.
M-am holbat la el ca o tâmpită, cuvintele mele pur şi simplu dispărând. Îmi tot repeteam în minte că arătam ca o idioată, stând aşa în faţa lui fără să spun nimic.
- Eu - am început, închiţind în sec - ăh, nu este nicio problemă, domnule...- dar m-am oprit, căci nu-i ştiam numele, se dădea seama ca profesorul era nou, tânăr şi ei bine, superb în viziunea mea.
- Poţi să-mi vorbeşti şi la pertuu, puştoaico. Mă numesc Dimitri Petrova, se prezentă acesta, buzele sale arcuindu-se într-un zâmbet micuţ.
„PuÅŸtoaicoâ€, cuvântul acesta tot îmi stătea în minte. M-am încruntat din cauza felului în care mă alintase sau îmi vorbise, strâmbându-mi în acelaÅŸi timp buzele.
- Oh, sigur, cum doreşti. Eu sunt Emma Freik, încântată, am spus la rându-mi şi el m-a ciufulit, spunând că-i pare bine sau ceva de genul, scuzându-se căci întârzia la oră.
Mă ciufulise? Ok, întrecea limita nervilor mei. Ce naiba, cum să facă aşa ceva? Câţi ani avea, până la urmă? Şaisprezece ca mine, sau ce? Adică totuşi, era şi el bărbat în toată firea.
Şi uite-aici, mi-am atins ca tâmpita punctul slab în acest 'joc'. Eu, o adolescentă drogată în majoritatea timpului; el un bărbat serios, cu un servici serios. Cum puteam măcar să mă gândesc că-mi place de el? Nu, doar îl admiram, atâta tot.
Am oftat prelung, strângând din ochii. Mi-am muşcat buza inferioară şi hotărâtă ca în pauza următoare să i-au ceva, m-am îndreptat spre clasa mea, neştiind ce oră voi avea.
Şi chiar aşa, minţindu-mă, îmi simţeam inima aproape sărind, căci atunci când mă atinsese, când mâna să îmi atinsese umărul, începusem a mă topi. Mă simţisem altfel decât în cei şaisprezece ani trăiţi de mine până acum. Dar ştiam, sau speram, că nu mă voi lăsa să simt dragostea aşa de intensă.
Nu trebuia.
The Mad Hatter: Have I gone mad?Alice: I'm afraid so. You're entirely bonkers. But I'll tell you a secret. All the best people are.
Răspunsuri: 78
Subiecte: 7
Data înregistrării: Mar 2011
Reputație:
7
Zupi: 937 z
Ai ales foarte bine titlul. Am crezut ca o sa fie vorba de mafie, sau chestii de genul acesta, in nici un caz despre povestea unei tipe care se drogheaza.
Presimt ca povestea asta o sa fie una trista, cel putin dupa cum ai inceput. Am vazut ca te axezi foarte mult pe sentimentele ei. Imi place felul in care le descrii, te pricepi. Din aceste doua capitole nu prea mi-am dat seama care e treaba cu personajul tau, ce fel de om este, ce personalitate are. Ar fi frumos sa incerci sa ne spui, treptat, si lucruri despre ea, nu numai despre trecutul ei - care este mai mult decat trist.
La dialog, cred ca ar mai trebui sa lucrezi. Cel putin, replicile din acest capitol mi s-au parut cam fortate, incearca sa le faci sa para mai naturale.
In mare, mi-ai starnit interesul si abia astept sa vad ce o sa mai nascocesti in continuare.
Bafta la scris si sa ma anunti cand pui nextul.
We mortals have many weaknesses; we feel too much, hurt too much or too soon we die, but we do have the chance of love.
Răspunsuri: 31
Subiecte: 3
Data înregistrării: May 2011
Zupi: 219 z
S-u-p-e-r-d-u-p-e-r-e-x-c-e-l-e-n-t. Me gusta mucho.
Ce sa zic, critica? Hahaha mai bine nu, cuz I don't care about smthg like that.
I just want the next chapter ok, beibeh?
Btw, imi place la nebunie de Emma. Plus ca numele ei e atat de yummi.
E super dragut sa gasesti chestii de valoare. Anunta-ma la urmatorul capitol.
Răspunsuri: 362
Subiecte: 9
Data înregistrării: Nov 2010
Reputație:
166
Zupi: 356 z
Hello dear ţi-am spus că o să trec, deci iată-mă.
Capitolul destul de scurt l-am terminat destul de repede de citit, încearcă să le faci mai lungi pe viitor. Până acum îmi palce ideea care începe să se contureze sper că o să o dezvolţi şi mai mult şi să ne surprinzi. Descrierea a fost în regulă, au fost câteva scăpări gen repetiţii şi mici greşeli, dar nu e atât de grav. Acţiunea şi naraţiunea au fost ok. La dialog ai fi putut să mai lucrezi sunt sigură că o să reuşeşti. Sunt curioasă să văd ce se va întâmpla în continuare şi cum o să conturezi acel profesor, care presupun că va avea un rol destul de important. ,,el un bărbat serios, cu un servici serios'', repetiţie. Cam atât aştept nextu bye, bye.
Răspunsuri: 542
Subiecte: 35
Data înregistrării: Dec 2009
Reputație:
227
Zupi: 10.761 z
Helău. Îţi devin fan, să ştii :]].
Firstly, îmi place titlul şi chiar mă întreb ce legătură are cu conţinutul. Hmmm.. o să moară cineva, i think. Anyway, I will see :]] . Şi chiar nu mă aşteptam ca povestea să fie despre o tipă drogată. M-ai surprins :]] .
Acţiunea, până acum, îmi place. Merge frumos şi lent şi mi-a plăcut al doilea capitol. De ce? Pentru că a fost frumoasă partea când ea l-a văzut pe prof în mtrou. Deşi, mă întreb, Emma de unde ştia că Dimitri e profesor? o.o Niciodată nu-mi dau seama dacă o persoană e profesor doar văzând-o pe stradă/în metrou.
Descrierea e bunicică şi chiar mi-a plăcut cum ai descris sentimentele ei când l-a atins pe Dimitri. Nu, el pe ea. Anyway. Frumos moment. De asemenea, îmi place percepţia lui Emma asupra lumii.
Dialogul mi s-a părut puţin cam forţat. Încearcă să te gândeşti că tu eşti Emma şi că tipul ce-ţi place ţie vorbeşte cu tine. Şi aşa gândeşte-te ce i-ai spune tu lui, ce a-ţi vorbi. O să fie un dialog mult mai natural aşa.
Despre Dimitri nu am ce spune momentan fiindcă, na, nu-l cunosc. Emma îmi place, însă, deşi parcă nu are apucături de drogată. E o tipă normală, poate puţin închisă în ea. Sau, cel puţin, aşa mi se pare mie. O să vedem în continuare.
Păăăi.. greşeli n-am văzut, dar nici nu le-am căutat. Parcă era una, dar nu mai ţin minte :]] . Memoria asta... :]]
So, baftă şi să mă anunţi şi pe mine când vine capitolul următor. : D
Metal was here.
I\'ll start to worry when I\'m dead.
Răspunsuri: 217
Subiecte: 15
Data înregistrării: May 2011
Reputație:
13
Zupi: 3.414 z
Heei.
Vă mulţumesc pentru comentarii/sfaturi/păreri. Promit că am să ţin cont de ele şi well, sper că acest capitol întrece aşteptările voastre. Fără a mai spune ceva or smth, vă aduc în premieră capitolul trei.
Lectură plăcută!
Capitolul trei.
Chiar atunci când crezi că răul a luat sfârşit, că totu-i bine, îţi dai seama că acesta e doar începutul a ce va urma.
- Plouă, s-a auzit o voce rece din spatele meu, iar eu am tresărit puternic, scăpând ţigarea ce-o ţineam între degetele lungi şi albe. Oftând, mi-am întors uşor privirea spre cel care vorbise. Doar Mark. Adică, doar un tip ciudat şi dubios, un geniu când venea vorbă de muzică - mai exact, de chitară - şi super cunoscut de profeosorii, căci făcea nu mai probleme. Era blond, câteva şuviţe aurii căzându-i pe frunte, iar ochii săi, de-un verde smarald străluceau puternic. Mi-am arcuit o sprânceană, întrebătoare şi mi-am dres glasul, blestemându-l în gând.
- Şi ce? am îngânat eu sec, dezlipindu-mi trupul de zidul rece al liceului. De fapt, mă aflam în spatele insituţiei, alături de vreo zece-cinsprezece persoane ce se drogau sau doar vorbeau chestii obscene.
- Ai să te uzi, m-a lovit el uşor peste nas şi eu m-am strâmbat într-un mod copilăros.
Nu reuşisem să-l înţeleg niciodată. Avea grijă de mine de fiecare dată, mă ţinea sub aripa lui şi mă încuraja când aveam nevoie. Era fratele pierdut, zahărul pentru ceai. Sau ceva de genul. Dar el nu se droga. Nu, el doar participa la fiecare petrecere, era cel mai bun la toate materiile, deşi cam toţi profesorii îl urau şi parcă - doar parcă - se îndrepta uşor-uşor spre perfecţiune, căci deşi îmi e greu să recunosc, arăta bine. Avea un abdomen frumos format, nu degeaba intrasem după el în baie când se luase la bătaie cu un bou fiindcă mă jignise. Încă o dovadă că el era singura persoană căruia îi păsa de mine. Sau aşa părea. Îmi era frică să nu mă înşel în legătură cu el, de asta în unele momente - ca şi acesta, de exemplu - mă comportam cu el ca o idioată insensibilă.
L-am privit lung, ciudat şi am clătinat din cap.
- Nu cred că-ţi pasă dacă mă ud eu sau nu. Sau dacă răcesc, am ridicat din umeri uşor şi mi-am dat jos gluga, părul meu întunecat căzându-mi pe umeri.
A surâs, de parcă îl amuzaseră vorbele mele.
- Ba îmi pasă, puştoaico. Mereu îmi va păsa. Ai unde să dormi în seara asta? m-a întrebat, iar eu mi-am simţit inima strângându-se. I-aş fi spus că nu, căci seara asta ar fi fost un dezastru dacă mă duceam acasă, dar nici la el nu mai doream să merg.
Şi oh, încă un amănunt despre el ar fi fost faptul că avea nouăsprece ani, şi se afla în clasa a douăsprezecea. Mda, în câteva luni el pleca, iar eu rămâneam singură. Fără cineva care să-mi dea hanoracul lui când îmi era frig, sau fără un loc unde să dorm. Sau fără cineva care să-mi poarte de grijă.
Ştiu, eram orgolioasă. Ştiu, mă comportam ca un copil. Aveam o nevoie idioată de cineva pe care să-l ştiu alături. Puteam spune că eram dependentă de Mark, deşi n-ar fi fost tocmai corect.
Şi totuşi, ce avea lumea azi de îmi spunea 'puştoaică' ? Adică, aveam şaisprezece ani, nu paişpe.
Mi-am strâmbat slab buzele şi l-am privit atentă, refuzând să-i răspund.
- Deci n-ai. Asta înseamnă că vei dormi la mine, afişă el un zâmbet finuţ şi mă sărută gingaş pe frunte.
Chipul mi s-a crispat din cauza gestului său. Ce credea că face?! El nu ştia că nu suport astfel de tâmpenii? L-am înjurat şi-am întins mâna spre faţa lui pentru a-l lovi, dar m-a oprit, prinzându-mi mâna.
- Să nu îndrăzneşti, Emma, mi-a şoptit, sărutându-mi după mâna. Apoi s-a întors pe călcâie şi fără a zice ceva sau a face, s-a îndepărtat de mine, păşiind spre cantină.
L-am urmărit cu privirea până a dispărut din raza mea vizuală. Acum mă simţeam ca o fraieră. Ca ...un rahat lăsat în mijlocul străzii. Într-un cuvânt, singură.
Ştiam că-l voi revedea, dar gândul că timp de trei ore şi ceva el nu va fi lângă mine mă ucidea încetul cu încetul. Plus, nu aveam droguri. Nu aveam nimic. Şi doream imediat ceva, fiindcă-mi pierdeam răbdarea. Sau liniştea.
Mi-am muşcat buza inferioară şi înghiţind în sec, mi-am ridicat privirea spre cer. Încă ploua, picăturile reci zdrobindu-se puternic de iarbă, pământ, clădire sau asfalt. Mi-am frecat ochii cu pumnii, parcă deranjându-mă lumina.
Cu chiu-cu-vai, m-am îndreptat de spate şi am păşit uşor spre colţ, căci trebuia să mă duc la cursuri. M-am auzit strigată, dar nu m-am întors. Nu aveam vreun motiv pentru care să fac asta, plus că existau zeci de Emme în liceul ăsta. Din nou, un glas bărbătesc mi-a pronunţat numele. Iar, eu n-am schiţat vreun gest sau ceva de genul, ci am continuat să-mi târăsc picioarele prin ploaie, cu o lene de nedescris şi dorind să ajung cât mai repede în liceu, deşi nu manifestam cam deloc dorinţa asta.
Dar m-am oprit când două braţe m-au ridicat brusc de pe pământ. Oh, minunat, acum eram asaltată de toţi idioţii!
- Ce dr*acului mai vrei şi tu? am pufnit eu, întorcându-mi privirea spre nenorocitul de făptaş, care deschisese porţile Iadului, sau reuşise să mă enerveze.
- Emma, nu credeam că o fată ca tine vorbeşte aşa, a spus tânărul - imediat am început să-mi retrag cuvintele, dându-mi seama cine era.
- Domnule Dimitri? am înghiţit eu în sec şi l-am privit lung, atentă, sperând că nu roşisem în obraji. Mă ţinea liniştit de talie, pământul fiind la câţiva centimetri de mine. Pe chipul său se observase uimirea, şi totuşi, avea un zâmbet fermecător arcuit pe buzele uşor subţiri, dar pline.
- Puştoaico, ţi-am spus să-mi vorbeşti la pertuu, surâse el şi mă lăsă jos, ciufulindu-mă. Mi-am arcuit sprânceana, dându-i mâna la o parte. Oricât de mult îl admiram pe omul ăsta, sau ce simţeam eu pentru el, îi uram gesturile şi uneori, cuvintele.
- Scuze. Ăh, şi-n caz că nu ştiai, oamenii mai şi înjură. Deci am tot dreptul să...să vorbesc aşa, mi-am dus eu mâna după gât şi l-am privit atentă, printre gene.
- Din păcate, îţi voi da dreptate. Spune-mi, ai chef de un ceai cald sau o prăjitură? m-a întrebat iar eu am tăcut, rămânând ca o proastă în faţa lui. Ce mai uram momentele de genul. Tâmpite râu, fără supărare celor care le plăceau.
- Erm, nu ştiu. Am ore, după cum bine ştii, Dimitri, mi-am dus eu mâinile la spate, ignorând ploaia şi sutele de elevi ce treceau pe lângă noi.
Am simţit două pălmi atingându-mi umerii. Acum cine mai era? Dimitri n-a spus nimic, privindu-l uşor surprins pe cel din spatele meu.
Persoana respectivă şi-a dres glasul şi strângându-mă uşor de umeri, a spus pe-un ton rece, parcă autoritar:
- Emma nu poate veni. Are treabă, are cursuri, n-are timp de întâlniri cu toţi profii. Nu-şi va cere iertare, ci-mi va da mie o palmă în două-trei minute. Dar nu asta contează, ci faptul ca drăguţa drogată nu poate să te însoţească la toate cafenelele proaste din oraş şi nici la un ceai, a spus tânărul, căutându-mi mâna, iar când o găsi, mi-o strânse uşor.
Mark? Oh, Doamne Dumnezeule! Avea dreptate, mare dreptate, va primi pumni, palme, plus ţipete pline de nervi.
Dimitri m-a privit o clipă atent, oftând şi-a murmurat ceva, dar nevrând poate să pară nesimţit, s-a întors pe călcâie şi-a pornit spre liceu.
- De ce-ai făcut asta? m-am întors eu nervoasă spre Mark şi l-am privit rece, ridicându-mă pe vârfuri. Aveam venin în ochii, sunt sigură că privirea mea îl durea cel mai tare.
- E pentru binele tău, Emma! mi-a zis el, fără a schiţa vreun gest şi-a vrut să-mi prindă mâna, dar eu i-am lovit-o, după dându-i o palmă peste obraz de toată frumuseţea, întorcându-i astfel chipul.
- Binele meu sau al tău? La dr*cu, Mark! Pentru prima dată am fost invitată de cineva la un ceai, nimic mai mult, şi tu strici totul! De ce eşti aşa tâmpit, ratat, idiot, nenoricit?! De ce? am strigat eu la el şi am dat să mă întorc, dar m-a prins de mână, strângându-mă prea tare, făcându-mă să-mi strâng ochii şi să scâncesc.
- Încetează să te mai comporţi ca o fraieră, Emma. Hai, plecăm acasă, mi-a zis el rece şi-a luat-o în faţa mea, trăgându-mă după el.
N-am mai zis nimic, doar l-am urmat tăcută, teama făcându-şi cu greu loc în sufletul meu. Ştiam cum făcea la nervi, sau când o tipă îl lovea, de asta îmi era frică de ceea ce avea să se întâmple.
Mi-am lăsat privirea în jos şi-am început să-mi muşc buza inferioară fără oprire, trăgându-mi cu mâna libera gluga pe cap.
Mark a spus ceva, poate că legat de mine, dar nu l-am auzit, fiind adâncită în gândurile mele şi poate prea speriată.
Oare ce credea Dimitri despre mine? Sigur mă considera o depravata naibii, o pierdere a societăţii.
Trebuia să-mi i-au la adio de la tot. De la Dimitri, de la liceu, de la viaţa asta de tot ra*atul pe care-o duceam şi să mă gândesc că totul va fi bine. Sau să sper că aşa va fi.
____
Capitolul este necorectat, îmi cer scuze pentru zecile de greşeli pe care le veţi găsi.
Aştept păreri/sfaturi/critici.
Lectură plăcută! *smile*
XoXo, Mad Hatter.
The Mad Hatter: Have I gone mad?Alice: I'm afraid so. You're entirely bonkers. But I'll tell you a secret. All the best people are.
Răspunsuri: 362
Subiecte: 9
Data înregistrării: Nov 2010
Reputație:
166
Zupi: 356 z
Hello dear, merci că mai anunţat. Nu ştiu dacă au fost greşeli, nu am fost prea atentă de data asta promit că data viitoare voi fi mult mai atentă. Recunosc că acest capitol mi-a plăcut cel mai mult dintre toate, a avut de toate, descriere, dialog, acţiune care au fost în regulă. Nu ştiu ce să zic despre tipul asta Mark, oricum sunt sigură că nu o ajută degeaba cred că aşteaptă ceva în schimb. Şi nici despre Dimitri nu am o părere prea bună în momentul de faţă, o propunere cam îndrăzneaţă mai ales venind de la un profesor, dar încep să îmi schimb părerea despre Emma abia aştept următoarele capitole, cam atât aştept nextu.
Bye, bye.
|