Vreau să fiu EU

[Ada]

Revin după o pauză foarte lungă cu un capitol început în septembrie şi terminat în ianuarie *laughs*.

crazy little red: Nu, nu mă deranjează niciodată sfaturile tale :]. Iar la partea cu descrierea, faza e că uneori mi se pare că exagerez şi mai reduc din ea. Încă nu găsesc echilibrul ăla. Ummm... şi sper că mai încă mai rămâi o cititoare fidelă după pauza asta lungă.
Twisty Emerald : Mă bucur că îmi urmăreşti ficul :]. Şi în legătură cu întrebările tale. Credeam că era destul de clar, daar... adevărul e că şi eu am încurcat cam tare lucrurile. Tot ce pot spune e că, da, Itachi va avea un rol foarte important, dar în capitolele următoare. În rest, sper ca finalul capitolului ăsta să te ajute să înţelegi mai bine ideile mele. Also, te mai aştept pe aici :*.
Abbeh: Mulţumesc pentru critică, am corectat mare parte din greşeli :].

Capitolul 10

Două secunde pe culmile fericirii absolute

Te-ai gândit măcar o clipă, în întreaga ta existenţă, că visele şi speranţele tale pot deveni realitate? Că acele dorinţe păstrate într-un cufăr prăfuit din cel mai întunecat colţ al minţii tale ar putea fi trezite la viaţă? Eu nu am fost capabilă, am preferat să trăiesc cu gândul că visele şi realitatea sunt paralele şi nu se vor intersecta niciodată. Am închis cu un lacăt de plumb acel cufăr, iar cheia am ascuns-o cu grijă într-un loc poate prea sensibil, în inima mea. Dar ce s-ar întâmpla dacă doi ochi albaştri ar găsi cheia ruginită şi ar deschide cufărul? Oare contactul dintre imaginaţie şi adevăr mă va conduce spre fericirea absolută după care tânjesc?

Fulgi de nea, eu ÅŸi el.
Doi copii într-un glob cu zăpadă, scuturat cu atenţie de mâinile destinului.
Îmi simt picioarele tremurând, iar stomacul emite mii de fluturaşi coloraţi, mari sau mici, care zboară în tot corpul meu firav. Bătăile inimii sunt necontrolate, puternice şi au depăşit demult limitele normale. Ah, iar acea senzaţie plăcută de pe umărul meu stâng… este inimaginabil de frumoasă, reprezintă sursa fericirii mele.

E plăcut să visezi, dar nu poţi trăi numai în iluzii. Aşa că, fără a-i răspunde băiatului, trag adânc aer în piept şi mă pregătesc pentru o întrebare dificilă:
- Naruto, tu… tu ţii la mine?
Îl privesc adânc în ochi şi încerc să rămân calmă, deşi sentimentul meu de bucurie este înlocuit treptat de teamă. Îmi este frică de reacţia lui şi sunt conştientă că întreaga mea stare euforică atârnă de răspunsul lui Naruto.
El nu-mi vorbeÅŸte.
Îşi retrage mâna de pe umărul meu şi îmi evită privirea. Oare am pus întrebarea într-un moment nepotrivit? Sunt curioasă şi nerăbdătoare, nu mai suport această linişte neplăcută dintre noi. Indiferent de răspunsul lui, vreau doar să aflu adevărul. Vreau să ştiu dacă acele nopţi petrecute cu gândul la el şi-au avut rostul, dacă măcar o părticică din inima lui, cât de minusculă sau neînsemnată ar fi ea, îmi aparţine.
Naruto se uită în continuare în gol şi îmi dă senzaţia că se gândeşte profund la răspunsul său. Într-un final, oftează şi, cu o voce oarecum serioasă, dar care îi trădează discret emoţia, îmi zice:

- Hinata, eu… te iubesc…

Tresar la auzul glasului său. Numai pot să pronunţ niciun cuvânt, aşa că doar îl privesc uimită. El îmi răspunde cu un zâmbet micuţ pe chipul atât de drag mie şi îşi împreunează degetele delicate într-ale mele.
Totul din jur pare mai plin de viaţă, mai vesel, mai colorat. Zăpada, lacul îngheţat, copacii, fulgii de nea... sunt înlocuiţi treptat de un nou univers care îmi cuprinde toate simţurile. Aud clinchete de clopoţei şi cântece de privighetoare, dar sunetul care domină întregul peisaj este vocea suavă a lui Naruto care repetă încontinuu două cuvinte: te iubesc… te iubesc… te iubesc.
Oare există ceva mai frumos decât momentul când persoana iubită îţi împărtăşeşte sentimentele? Acele sentimente pe care le-am păstrat ascunse ani de zile, dar care au crescut în intensitate cu fiecare clipă petrecută alături de el, fiecare cuvânt sau privire fugară pe care mi-a adresat-o.
Simt că în sfârşit am ajuns pe mult-doritele culmi ale fericirii absolute.

- … ca pe o soră mai mică.

Lumea mea perfectă este distrusă şi mă întorc mult prea brusc şi prea repede în realitate. Aceeaşi fraieră care tânjeşte după imposibil, acelaşi Naruto care, deşi îmi strânge strâns mâna, o face doar din pură prietenie.
- Adică… Mereu am vrut să te protejez. Mai ştii când s-au anunţat echipele? Îmi făceam griji pentru tine, dar mă bucur că eşti ok. Iar acuma când te-am văzut singură aici, în locul ăsta… mă gândeam că ai păţit ceva grav. Aşa că... te simţi bine?
- Da.
Dar spun un “da” atât de plângăcios şi de încet, încât nici măcar eu nu mă cred.
- Îţi dai seama că asta nu a sunat deloc convingător. Fii sinceră, Hinata. Ce ai păţit?
Încerc să-mi ascund ochii gata să plângă şi îmi promit să nu vărs nicio lacrimă, cât de mică. Şi totuşi... doare. Mai tare decât cearta mea de azi cu Sakura sau ignoranţa totală a lui Sasuke din ultimii ani. Mai tare decât momentul când tata mi-a negat existenţa sau când eram la mila demonului, la un pas de moarte. Dar nimic nu poate întrece durerea pe care am simţit-o când el a trecut pe lumea cealaltă, purtând mirosul dulce al florilor de crin alb şi cel al lumânarilor de la înmormântare.
Oftez în sinea mea. Am trecut prin multe, iar o inimă frântă poate fi reparată în timp. Sau cel puţin aşa sper.
Văzând că nu am de gând să vorbesc, Naruto mă ia în braţele sale şi se joacă cu şuviţele mele de păr brunet. Eu doar îmi îngrop chipul în pieptul său cald şi, printre suspine, îi pătez costumul portocaliu cu câteva lacrimi, dar el continuă să fie calm şi începe să mă mângâie delicat pe spate. Toate amintirile dispar, iar eu trăiesc clipa şi mă bucur de momentele petrecute cu Naruto. Mă cuibăresc mai mult în braţele sale şi, cu un gest insesizabil, îmi pun urechea pe locul unde ştiu că-i inima. Nimic, totul e normal. Nicio emoţie sau bătaie mai năstruşnică care să-mi ofere o ultimă speranţă.
Dar... mă simt atât de protejată. Deşi temperatura atinge cote negative, aici e cald şi plăcut. Măcar ştiu ca am mai găsit o persoană căreia îi pasă cu adevărat de mine. A renunţat la atitudinea copilăroasă şi la micile ironii şi a devenit acea persoană de care am nevoie. Oare eu şi Naruto suntem sortiţi să fim doar buni prieteni? Încerc să mă împac cu ideea, dar un colţişor întunecat din mintea mea încurcată refuză să creadă acest lucru şi continuă să spere.
Mă gândesc că acum e momentul potrivit să-i spun despre sentimentele mele, dar ceva mă ţine pe loc. Fără să vreau, întorc discuţia într-o direcţie diferită:
- Naruto, ce îţi place cel mai mult pe lume?
- Umm… Ramenul, antrenamentele, bandana pe care mi-a dat-o Iruka-sensei, să dorm până târziu...
Îi privesc zâmbetul şi încerc să-i tai din elan.
- Bine, bine. Asta ÅŸtiu deja. Dar... altceva?
- Păi... începe el confuz. Mereu l-am admirat pe al Patrulea Hokage şi, crede-mă, într-o zi şi eu voi deveni...
- Naruto, mă refeream la o fată.
El se îmbujorează şi îmi evită privirea cercetătoare.
Mii de săgeţi îmi îndurerează pieptul. M-am împăcat cu faptul că nu eu sunt aleasa lui, dar gândul că există o altă fată e de nesuportat.
- Pot să am încredere în tine? Nu prea vreau să afle.
- Sigur.
Încerc să par detaşată şi senină, dar numai eu ştiu că fierb pe interior. Cine ar putea fi în cel mai rău caz? Ino? Nu cred că e genul lui, sunt total opuşi. Izumi, Haruko, Hana, Ayumi...?
- Sakura.
Răspunsul lui vine pe neaşteptate.
De ce Sakura? De ce? Dintre toate fetele din Konoha, el e îndrăgostit tocmai de Sakura, de aşa-zisa mea prietenă care îmi pune beţe în roate în ultima vreme şi mă face să sufăr. Nu îl merită! Naruto e o persoană atât de bună şi de veselă, iar Sakura e varianta Ino în miniatură. Îmi amintesc de momentele grele prin care am trecut, când ea mi-a fost alături şi mi-a ridicat moralul, dar tot nu pot accepta ideea că, în tot acest timp, băiatul pe care îl iubesc a fost îndrăgostit de prietena mea. Şi totuşi... mă gândesc cât de fericit era Naruto când a aflat că este coleg de echipă cu Sakura. Momentele când el o tachina şi încerca fără succes să o îmbrăţişeze. Totul s-a petrecut sub ochii mei, dar eu nu am acordat atenţie pentru că vedeam lumea din jur prin vise şi speranţe deşarte. Ca întotdeauna, dealtfel.
- Ştii doar că e îndrăgostită nebuneşte de Sasuke, nu-i aşa?
Nu vreau să-l fac pe Naruto să sufere, dar cred că îmi permit măcar o dată să fiu egoistă. Însă, când mă uit la chipul lui îndurerat şi ochii trişti, îmi regret curând cuvintele.
- Ştiu… E încă un motiv pentru care nu-l suport pe arogantul ăla. Adică... uite: eu o plac pe Sakura, Sakura pe Sasuke, iar lui Sasuke oricum îi e indiferent. Dar... pe mine cine mă place?
- Nu e evident?
Mă priveşte confuz pentru câteva secunde şi apoi observ mica sclipire din ochii lui. Într-un fel, mă simt uşurată că a aflat sentimentele mele, dar şi îngrijorată pentru ce va urma.
Încercând să-mi evite pe cât posibil privirea, Naruto se opreşte din mângâiat şi vrea să-mi spună ceva, dar se împotmoleşte brusc. Liniştea continuă pentru următoarele câteva secunde, dar nu mai suport situaţia asta jenantă.
- Mai bine îmi ţineam gura, îi zic şi părăsesc culcuşul cald al braţelor sale.
Alerg cât de repede pot spre casă. Simt cum mă priveşte îndelung şi cum îmi urmăreşte paşii în întuneric, dar nu mă strigă şi nici nu încearcă să mă oprească. Sufăr din cauza durerii apăsătoare din piept, însă îmi reamintesc că trebuie să accept realitatea: nu mă iubeşte. Am trăit într-o iluzie în tot acest timp, o înşelătorie pe care eu am creat-o cu propria mea imaginaţie, de cele mai multe ori prea bogată. Am devenit regizorul şi actriţa principală a unei serii de scenarii imposibile, care doar îmi alinau inima în momentele când tânjea după iubire. Poate că e mai bine că s-a întâmplat aşa pentru că pot trece mai departe şi să-mi văd de viaţa mea şi de propriile probleme. Dar... ceva mă ţine pe loc. Mă gândesc la ce ar fi vrut să-mi spună Naruto înainte de a pleca. Poate că erau aceleaşi vorbe goale că suntem doar buni prieteni şi vrea să mă protejeze, dar dacă...?

Nu. Nu îmi mai permit să redevin acea Hinata visătoare, care ar face orice pentru a fi pe placul tuturor. M-am săturat să mă ascund în spatele unei măşti în fiecare zi şi să pretind că totul e în regulă. Pentru că nu e, niciodată nu a fost de când el a murit. A murit... sună atât de trist, chiar dacă au trecut deja patru ani. Am încercat să trăiesc după ultimele sale cuvinte, pe care le-a spus cu regret pe patul de moarte: “Lacrimile şi frica sunt pentru cei slabi, Hinata. Lacrimile şi frica sunt doar pentru cei slabi…” . Ele m-au ajutat să-mi reamintesc cine sunt şi pentru ce lupt atunci când Itachi era pe urmele mele. Dar… am plâns şi mi-a fost teamă de prea multe ori în ultimii patru ani. Am încercat să compensez aceste greşeli prin faptul că mi-am ascuns sentimentele şi gândurile faţă de cei din jur, precum Sakura sau Naruto.
Însă azi a fost o excepţie.
M-am împăcat cu Sasuke şi el m-a înţeles, mi-a fost alături şi mi-a promis că mă va proteja de planurile malefice ale fratelui său. Că va face orice îi stă în putinţă pentru ca Itachi să nu mă folosească pentru abilităţile clanului meu.
Mi-am eliberat gândurile în faţa Sakurei şi am avut curajul să o confrunt. Poate părea un pas minor, dar după toate micile răutăţi din partea ei pe care le-am suportat fără a comenta, cred că sunt pe drumul cel bun.
Iar în legătură cu Naruto... situaţia nu e încheiată pentru că încă nu ştiu ce gândeşte despre mine acum. Măcar am reuşit să-l fac conştient de ceea ce simt pentru el. Rămâne de văzut reacţia lui, sper doar să fie una pozitivă.

Ce pot să mai adaug? Viitorul e încă nedesluşit şi nu am puterea să-l controlez, dar ştiu că el va fi mereu alături de mine, dacă nu fizic, măcar într-un loc special din inima mea. În plus, presimt că ceva-ceva se va întâmpla foarte curând.