-Recunosc ...Ca imi vine sa ii dau un pumn de sa i se alinieze dinti pe perete...
-Akira...De ce ma amagesti asa?spuse Legolas aproape plangand.
-Nu te amagesc mai...Doar ca sunt alaturi de prietena noastra in momentele grele!
-Ce momente grele?Ia murit potaia!Mare branza...
Stateam,ii priveam,ma minunam...
-Eu plec...spun eu cu o voce trista.Ma indrept spre usa imi iau geaca si rostesc:
-Bye baieti!Cu un zambet fals ies pe usa.Pe fata mea se vedeau regrete.De ce la mine si nu pe fata blondului?.Ma opresc in padure pe o piatra si incep sa bocesc.Nu prea aveam obiceiul acesta dar de la o vreme ma simteam foarte melancolica.Nu degeaba majoritatea taranilor de acolo imi spuneau "Loveless".Poate asta era adevarul...Poate de cand murise tata chiar nu mai aveam pe nimeni."E imposibil" strig in sinea mea "Legolas si Akira imi sunt prieteni buni si nu m-ar lasa la greu".Incerc sa sper ca blondul era doar nervos...
De ce, DE CE de fiecare data cand ne impacam ne certam din nou? Nu suntem oameni, mie asta imi lipseste cel mai mult. Avem tot timpul din lume si asta doare cel mai tare. Pentru ca avem impresia ca o cearta in plus nu conteaza. Dar prietenia noastra e prea importanta pentru asa ganduri.
Nu asta gandim toti? Nu asta am gandit de cand am priceput sau de cand am inceput sa inteleg lumea? Simturile mele se dezvolta pe zi ce trec, la fel si puterea. Dar nu am nevoie de asta. Nu daca acest fapt ma costa prietenii.
E un pret prea mare? Pot petrece acea infinitate singur? Daca nu exista prieteni adevarati, atunci ce am eu ce se numesc? Ei m-au ajutat sa trec prin atatea. Cu ajutorul lor am supravietuit tot acest timp. SI chiar daca inca sunt tanar, asa voi fi pentru totdeauna.
Pădurea se desfăşoară în jurul meu, ramurile reci mă ating, mă rănesc uşor şi mă înspăimântă. Ce caut eu aici? E întuneric, e târziu, îmi e frică...Tu nu dai vreun semn că vei ajunge. Dacă nu mai vii? Nu, nu, nu! Îmi scutur capul repede să alung orice gând prăpăstios, nu are rost să invoc mereu ce e mai rău.
O siluetă prinde contur undeva în faţă, dar nu îndrăznesc să mă apropii prea mult. Încă un suspin se aude şi curiozitatea mea începe să ia o formă. Nu! Nu contează asta! E suficient că cineva plânge aici, că vad acea persoană şi nu cred că e cine ştie ce bau bau. Ah, ce chestie, probabil o să încep şi eu să plâng în curând, sentimentul ăsta pare a fi molipsitor. Mă opresc în loc, mă uit în toate părţile, nu prea mai disting mare lucru în rest, doar un întuneric opac ce se joacă cu imaginaţia mea, mă îngrozeşte. Haide, nu îţi fie frică! O să ajungă, o să fie bine, termină cu copilăriile astea! Sau poate nu o sa fie bine...Mă aşez jos, pe solul puţin umed şi rece şi îmi duc genunchii la piept îmbrăţişându-i. Îmi sprijin capul de ei şi mă uit aiurea; oricum nu văd mare lucru. Aerul e îngheţat şi atmosfera asta e încărcată de un sentiment greoi, care mă sufocă. Parcă toată lumea s-a luat la ceartă şi toate merg pe dos în seara asta.
Poate ar trebuiesă plec...Îmi e şi somn. Nu! Mai aştept puţin, nu mor dacă mai aştept puţin.
Occ: Verrine.
[Erm, scuze dacă am întrerupt acţiunea aici sau ceva, dar cum nimeni nu a spus cine ar vrea sa urmeze am postat şi...Erm...Sper sa nu fi încurcat pe nimeni...Scuze dacă am stricat ceva ]
Mergeam prin padure, indreptandu-ma spre academie, sau cel putin asta intentionam sa fac inainte sa disting doua siluete sprijinite de unul dintre copaci, stand in pozitii opuse astfel incat sa nu isi dea seama una de prezenta celeilalte. O fata si un baiat deci. Dupa atmosfera de " om distrus" care era in jur si totusi o alura romantica nu imi era prea greu sa-mi dau seama despre cine este vorba.
- Blue.
Nu a fost o strigare, o chemare sau orice altceva. Era mai mult un mod prin care sa-l anunt ca sunt aici si ca nu trebuie sa mai faca pe dramaticul. Daca era un elev in academia asta pe care sa-mi placa sa-l tachinez la nesfarsit, acela cu siguranta era Blue.
Spre nefericirea (norocul de fapt) mea amandoi au intors capul, auzindu-se un murmur pe care nu reusisem sa-l disting. SpoilerEdit [uitasem de asta <.<]Occ: ^.^.::Nemo::.^.^
Oare cine era strigase? Sa fie el? Nu are cum...au trecut parca un milion de ani de atunci!Blue nu imi spuse nimic de el... Credeam ca a disparut dupa plecarea mea sau asa ceva.De fapt eu ma miram ca il vad pe Blue! Shit,sper ca nu ma observat!
-Hey guys!Oare cine e blondina asta mika?
-Nimeni!
-Cum adica? Nu am mai vazut un nimeni asa de dragutz! Iar tu Blue,ce mai faci?
-Nimic nou...*perv smile*
-Te dai cumva la prietena mea? *sarcastic smile*
-Ti-e ciuda? Muhaha!Oricum nu sunt prietena ta si nu se dadea la mine ,stai calm!Nici macar nu i-am observat prezenta.
-Glumeam si eu nebuno!Totusi ce te aduce pe aici?
-Vantul...florile,RAZBUNAREA!
-Off!Tu nu te lasi cu una cu doua nu?
-In momentul de fata nu dar sa stii ca ma grabesc la scoala! Stiu suna ciudat...sa folosesc cuvantul scoala,chestia care nu mi-a placut niciodata ,dar da!Ma duc la scoala si poate veniti si voi....*smile*
Occ:Verrine
Mi-am intors privirea catre Blue. Aceasta s-a ridicat tacut, indreptandu-se lent spre mine. Blonda ne privea nedumerita, asteptand sa vada o reactie din partea lui Blue.
- Buna, ii spun, insa n-am apucat sa continui deoarece palma lui s-a lipit de fata mea, lasand in urma ei o urma rosiatica.
L-am privit uimit. Era pentru prima data cand ma lovise.
- Ce crezi ca faci?
Avea privirea in pamant asa ca nu imi puteam da foarte bine seama de expresia care o avea pe fata. Oricum, avand in vedere cum a actionat nu putea fi una prea fericita. Asteptam o explicatie.
Nu! Tu...Tu nu faci asta, nu-i aşa? Nu-i aşa!? Palma mea s-a lipit de faţa lui şi a lăsat o urmă roşie, probabil usturătoare. Ah, nu-mi pasă! Sper să îl fi durut!
- Ce crezi că faci?
Asta a pus capac! Mai şi întreabă? Ce fac? Eu ce fac!?
- Yah! Credeam că ai mai multă minte de atât!
M-a întors cu spatele la el. SIncer nu îl credeam în stare. Simţeam o durerea în capul pieptului care îmi îngreuna respiraţia. O dâră fierbinte mi-a alunecat pe faţi şi mi s-a oprit pe buze. Câh, era amară! Mi-am pus mâinile pe faţă şi am încercat să îmi acopar suspinele.
- B-Blue...?
- Eu sunt roşcat, sub nici o formă blond! am urlat la el cât m-au ţinut plămânii.
Mi-am întors privirea spre Saya care pur şi simplu ne privea, uşor uimită de reacţiile mele ciudate. Mi-am amintit ultima mea replică. Aish, la naiba, am făcut o tâmpenie!
- Scuze Saya, a fost urât din partea mea să spun asta, doar că...Ştii tu, nu m-am putut controla, am spus timid încercând să îi zâmbesc pe cât posibil.
I-am mai aruncat o privire urâtă lui Verrin. Cum Doamne ai putut să faci asta, cap pătrat? M-am întors cu spatele la el şi mi-am pus din nou mâinile pe faţă, lăsând lacrimile să curgă şiroaie, gustul amar făcându-şi loc.
Îl priveam cum stă cu spatele la mine, plângând. Nu exista o persoană mai idioată ca Blue când venea vorba de capitolul " dragoste". Am râs în sinea mea, reluând în minte cele întâmplate. Trebuia să recunosc că în ciuda scenei neconfortabile care o făcuse, îmi plăcea să-l văd gelos. Ar trebui să exprimentez asta mai des.
M-am apropiat de el, lovindu-l uşor peste cap.
- Chiar îţi place să faci scene din orice, nu?
S-a întors brusc cu faţa spre mine, privindu-mă nervos, cu ochii în lacrimi.
- Cum poţi...?
Însă nu l-am lăsat să spună ce avea în minte. M-am apropiat foarte mult de el, şoptindu-i:
- Îmi place să te văd gelos.
Nu a zis nimic. Doar mă privea gânditor, uimit şi nehotărât.
- Aţi face mai bine să vă grăbiţi şi voi spre academie, doar nu vreţi să întârziaţi, nu?
Ne-am întors amândoi privirea către blondină.
-Ce va uitati asa ca la un OZN? Poate pare ciudat dar vreau la scoala sau mai bine zis vreau sa ii vad pe Akira si Legolas!
-Aaa!Esti cu Akira?
-Nu uratule!*smile*
-Inseamna ca cu Legolas!Il omor si il tin in lanturi pana ramane doar scheletul!
-Off....Nu nici cu el!
-Pai atunci cu care,bunica mea,esti? se rasti Blue.
-Cu nimeni.
-Aaa...Atunci de ce nu ne grabim? schimba subiectul indragostitul de Blue.
-Oare ce am repetat eu de 2-3 ori pana acum? Hay!
Si am plecat.Am trecut pe langa padure si apoi pe o scurtatura iar la capatul unei alei se afla academia.In fata ne asteptau Lego-chan si Aki-chan invartinduse "ca leii in cusca".
-Unde pizza mea ati fost?tipa Akira.
-Ne-ai simtit lipsa? intreb eu pe un ton sarcastic...
- Lipsa? Pff ... nici gând.
- A fost îngrijorat, a spus Legolas.
Nu m-am gândit niciodată că Legolas mă va trăda şi va spune exact ce am simţit. Prost am fost când i-am spus, dar adevărul era că aveam prea multă încredere în el. Şi nu doar încredere simţeam eu, dar nu prea conta, nu cred că trebuia să-mi dau frâu imaginaţiei. Lângă Saya stăteau alţi doi elfi prietenoşi. L-am recunoscut imediat pe Blue. Faţa lui de înmormântare m-a făcut să râd sarcastic.
- Ce s-a întâmplat? a întrebat Saya.
- Nimic, am răspuns absent.
L-am privit pe Legolas cu subînţeles dorind să inventeze ceva şi să plecăm de acolo. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat de ce mă uit aşa de ciudat la el, iar eu i-am explicat cât de încet am putut, asigurându-mă că nimeni nu aude.
- Eu şi Akira ar trebui să mergem înapoi la cabană. Pentru că ... ăăă ... am uitat ceva acolo.
- Vin şi eu! a spus Saya bucuroasă.
-Va ganditi ca scapati de mine asa usor? ma apropii de Akira si ii soptesc:"Ajutama sa scap de perversul de Ver ,plizz!"
-Pa baieti!Ne vedem la scoala... spun eu fugind catre baieti.
-Pa!Spuse Verrin cu o voce stinsa.
Pe drumul spre cabana radeam de tot felul de prostii dar cand ajungem in fata cabanei problema: "Akira nu m-ai avea cheile"
-Oare unde le-am pierdut?
-Off!Si acum cu iti iei caietul din casa Batman?
-Cu ajutorul tau! *horror smile* Si aste fiind spuse,Akira ma luase in spate si ma "aruncase", sa zic asa, pe geam deoarece geamul era deschis.Am luat caietul si ma indrept spre pervaz.De la geam si pana jos era o inaltime destul de mare asa ca fara sa anunt sar pe Legolas si ne imprastiem pe jos.Akira incepuse sa rada de mama focului iar Matt latra de nu il mai tinea boticul. In timpul asta la academie:
-Oare ale cui sunt cheile astea? il intrebase Ver pe Blue....
M-am oprit în sfârşit din râs, nu puteam să cred cât de neîndemânatici pot fi. Saya peste Legolas! Legolas peste Saya! O doamne! Ce mortal e! Dar gata! Nu mai vreau să râd, aşa că alung acest gând. L-am privit pe Matt care mergea ţanţos pe drum aşteptând-o pe stăpâna să şi poate şi pe noi.
- Legolas! Incredibilul Hulk! Nu mă gândeam că o să o dai pe Saya de pe tine cu atâta forţă!
S-a uitat la mine foarte urât. Tipic lui Legolas. Întotdeauna reacţionează aşa când îl iau peste picior.
- Hei .. ce e aia? a întrebat Saya speriată.
Am privit înspre locul în care arată ea, şi am văzut cum ceva prinde contur.
- Nu-mi spune că iar se trezeşte un " isteţ " la viaţă.
- Am pus-o! E uriaş!
-Hao!"Adevarata putere este inteligenta iar forta este doar o arma" Si cu aceste cuvinte il invoc pe Hao,spiritul meu protector.Ataca creatura aceea!
Atunci Akira incepe sa atace cu toata forta folosindusi arcul iar Legolas ma privea uimit ,cum ii dadeam comenzi spiritului stand pe umarul acestuia.
-Ce stai acolo si privesti?spun eu pe un ton impunator.
-Saya...De ce nu mai atacat si pe mine la fel in aceea lupta in care era sa te omor?
-Pentru ca ...Nu imi pot lovi prieteni!Acum nu mai pune intrebari stupide si ajutane!
-Bine...
Intr-un final am reusit sa disttrugem monstrul si ne indreptam in continuare spre academie... In drum Legolas nu scosese nici un cuvant.Ajunsi la destinatie,Ne cerem scuze profesorului Chrono si ne punem in banci...
Occ:De Dal N.
Ziua trecuse repede. Asteptam momentul in acer aveam libertatea de a pleca la cabana. Imi era deja dor de ea.
Ajunsi, eram nesatisfacut. Vroiam ceva de la Akira, ceva ce doar el putea sa imi daruiasca. Dar Saya era prezenta, nu imi puteam permite asta. Aceasta parca simtea dorintele mele, asa ca spuse repede.
- Eu plec, baieti, ne vedem maine, aveti grija.
Si cu acestea fiind spuse, iesi pe us ca un vartej. Ultimele intamplari ma facusera sa ii duc lipsa roscatului asa ca sarii pe el.
- Legolas, ce vrei?
- Cum ce vreau? Sa ne jucam, asta vreau. Nu ti-a dat seama?
- Acum? Dar sunt obosit.
- Nu ma intereseaza. Si eu cand am fost TU ai avut chef de distractii, asa ca taci.
- Legolas, nu fii copil!
- Uite cine vorbeşte de copilării! Dar eu vreau acum!
Mă uitam uimit la el. Chiar nu ştiam ce-l apucase. Iar eu eram prea obosit pentru a manevra toată chestia asta. S-a apropiat de mine şi m-a sărutat scurt. Am încercat să-l dau jos, dar nu am reuşit. Se pare că era mai ceva ca un leu în cuşcă. Chiar vroia să-i iasă şi lui ceva bine, măcar acum.
- Uite ce e! i-am spus repezit. Dacă vrei să mă ai manevrează tu situaţia, iar eu îţi voi da o notă la final.
- O notă?
- Taci odată sau mă răzgândesc!
Şi a trecut la acţiune.
În scurt timp am auzit o scurtă bătaie în uşă. Haide cine putea fi acum!
Am bătut de două ori şi uşa asta nu se deschide. Ei drăcie! Eu intru. Zis şi făcut. Am dat un picior în uşă şi am dărâmat-o. Ops! Cred că ar fi trebuit să am mai multă grijă. Mi-am îndreptat privirea spre patul din mijlocul camerei şi i-am zărit pe Akira şi Legolas.
- Am întrerupt ceva? am spus eu amuzată. De parcă-mi pasă!
M-am îndreptat uşurel spre Akira care evident era foarte surprins să mă vadă. Ah dragul de el. Roşcatul meu, mă rog, fostul meu roşcat. Îmi pare rău că am dispărut aşa din viaţa lui, dar situaţia se complicase. L-am sărutat scurt pe obraz şi apoi l-am privit în ochi.
- Hei tu cine eşti? s-a auzit o voce, dar nu am băgat-o în seamă, eram prea ocupată.
Îmi vine să mor. Ce caută ea aici? Un moment mai prost decât asta nu ar fi găsit să-şi facă apariţia. Dar de unde a apărut? Am o mie de întrebări de pus, dar simt că nu e momentul. A rămas la fel de frumoasă şi la fel de tupeistă. Defapt eu o iubeam exact pentru asta. O iubeam? Sau încă o iubesc? Încep să fiu confuz, defapt foarte confuz .. Încep să îmi urăsc sentimentele.
- Ce faci aici? am spus până la urmă. Nu mai suportam presiunea din cameră. Aş vrea să o dau afară, dar trebuie să mă comport civilizat.
- Am trecut şi eu în vizită.
Aveam nevoie de o mică salvare! Doamne ajută-mă!
"Oare ce mai fac amicii mei?Ar trebui sa ii vizitez! Oare au aflat ca prietena mea cea mai buna e in oras? Merg sa ii anunt!" spun in gand indreptanduma catre casa celor doi baieti.Ceva ciudat se petrecea pentru ca ,ajunsa in fata imobilului am observat usa daramata.Am intrat inauntru si ghici ce? Legolas si Akira stateau pe pat iar in fata lor prietena mea.What? Ce face ea aici?
-Sayaaa!striga fata, sarind sa ma ia in brate.In timp ce ne imbratisam si ne bucuram de revedere, Akiira imi facu cu ochiul si puse mana pe umarul lui Legolas.Deci trebuie sa o iau de aici!
-Hai sa mergem Renee!
-Dar...
Fata nu apuca sa spuna ceva pentru ca am tras-o dupa mine afara si am plecat.
Saya e o prietenă bună, defapt foarte bună. Nu pot să cred cât de mult m-am ataşat de ea în ultimul timp. Simţeam că după întâlnirea asta, nimic nu va mai fi la fel. Mi-am îndreptat privirea spre Legolas care avea pe chip o expresie impasibilă, aproape de nepăsare.
- Ce a fost asta? Cine e asta? a ţipat el nervos.
S-a ridicat de pe pat şi înainta spre mine. Am început să merg cu spatele până m-am lovit de perete. Sunt destul de bărbat pentru a face faţă situaţiei, sau aşa cred.
- E fostă mea iubită, dar crede-mă nu ştiu cum a ajuns aici. După expresia feţei Saya ar trebui să ştie.
- Pleacă acum! Sau te voi lovi.
M-am uitat la el foarte urât, dar am făcut întocmai cum mi-a spus. Îl credeam în stare să mă lovească şi nu-l condamn.
Am ieşit pe uşă, defapt prin locul în care ar fi trebuit să fie uşa, dar cineva a dărâmat-o şi am început să fug după fete.
- Saya, Renee! Aşteptaţi-mă!
Saya se întoarse spre băiat zâmbind veselă. M-am oprit lângă ea, fără să schiţez vreun gest. Când ajunse lângă noi roşcatul mă privi. Mi-am întors privirea spre Saya.
-Eu cred că plec, fratele meu nu ştie că am venit, spun zâmbind dulce iar fata mă privi mirată.
-Mai stai puţin, şi apoi mergem amândouă, spuse cu nişte ochi rugători. Am oftat scurt şi am aprobat uşor din cap, trecându-mi mâna cu lejeritate prin părul roşcat. Am clipit de câteva ori, privindu-l distantă pe Akira.
-Ce faci aici? întrebă acesta.
-Ţi-am mai zis, am venit în vizită, de fapt nici nu mai plec, spun calmă, dând indiferentă din umeri.
O simplă vizită? Nu prea cred. Trebuie să existe şi intenţii ascunse, sau sunt eu prea paranoic. Trebuie să recunosc că îmi era dor de ea, într-o oarecare măsură. Totuşi aş fi vrut ca Saya să o fi lăsat să plece sau cine ştie ce prostie voi face sau voi spune. Aceasta fiind situaţia am dat să plec eu.
- Fetelor cred că a fost o idee proastă să vin după voi, iertaţi-mă .. eu voi pleca! am spus zâmbind.
- Ce?! a izbucnit Saya. Tocmai am convins-o pe ea să rămână şi tu vrei să pleci? Haideţi! Ce aveţi de împărţit? Tu şi cu mine Akira vom avea de discutat puţin mai târziu, dar acum să ne bucurăm de vizita bunei noastre prietene.
M-am strâmbat uşurel, dar nu am mai comentat. Nu vreau să am de-aface cu furia Sayei. Am început să ne plimbăm prin pădure, când deodată Renee s-a împiedicat.
- Eşti bine? am întrebat-o, repezindu-mă să o ajut.
Când am atins-o am simţit ceva ciudat în întregul corp, un sentiment care m-a cuprins fără voia mea. O priveam în ochi şi nu eram în stare să mai fac nimic. Dumnezeule, ce natărău sunt!
Mi-am ascuns un chicot când Saya ridică tonul şi am privit în altă parte. Părul îmi acoperi o parte din chip şi l-am dat la o parte, strâmbând din nas.
-Hai să ne plimbăm, spuse Saya trăgându-mă doar puţin de mână. Am clătinat din cap, revenind cu picioarele pe pământ şi am început să merg pe lângă ea, răspunzându-i absentă la ce mă întreba. Am şimţit că mă împiedic, iar braţele roşcatului mă prinseră pentru a nu cădea. Am tresări scurt şi l-am privit, înghiţind în sec. Am tras aer în piept şi l-am împins uşor de lângă mine.
-Sunt bine, spun, vocea mea sunând oarecum gâtuită. Mi-am aranjat hainele, mâinile tremurându-mi neobservabil.
De ce e aşa de insensibilă? Defapt nu cred că ar fi trebuit să mă întreb asta. Ce se întâmplă cu mine?! Am nevoie de un sfat de la cineva şi evident că de la Legolas nu va fi. Cu siguranţă este supărat pe mine acum.
- Saya, putem vorbi te rog? am spus eu cu o voce joasă.
Simţeam că o să o iau razna. Presiunea asta mă omora total pe dinăuntru şi nu nu mai.
- Sigur.
Am luat-o de mână şi am tras-o puţin mai departe de locul în care se afla Renee.
- Saya ajută-mă te rog. Sunt total confuz. De când a apărut Renee ceva se întâmplă cu mine, defapt cu sentimentele mele. Simţ că o să înnebunesc.
- Încă o iubeşti?
Nu ştiam ce să răspund. Întrebarea m-a luat pe nepregătite. Mi-am lăsat privirea în jos, să zăbovească un timp, o lacrimă prelingându-se pe obrazul meu.
-Ma poti uimi mai mult de atat Aki-chan?
-Nu imi mai spune asa!striga baiatul, stergandusi lacrimile in acelasi timp.
-Dar cand eram mici iti placea! Asculta aici rasfatatule!Daca o mai iubesti e bine...pentru ea, nu si pentru tine. Il iubesti si pe legolas nu?Nu raspunde,stiu deja.
-Dar nu stiu ce sa fac Saya,totul a luat o intorsatura groaznica!
-Ai prieteni alaturi...Cel putin eu sunt aici!
- Da Saya, tu eşti aici şi nu ai idee cât de mult îmi place că eşti alături de mine şi cât de bine mă simt în compania ta, dar eu sunt total distrus. Nu am idee dacă-l mai iubesc pe Legolas. Dacă stau să analizez aşa în mare, îmi dau seama că l-am ţinut pe post de păpuşă, sau ceva asemănător. Încercam să o uit pe Renee, încercam să mă agăţ de o speranţă inutilă şi acum totul s-a dus pe apa sâmbetei pentru că şi-a făcut apariţia. Da o iubesc încă! Recunosc, nu vreau să fiu un laş, Saya. Dar nu ştiu cum să i-o spun. Şi ce voi face cu Legolas? El chiar ţine la mine. Eu l-am făcut să ţină la mine. Sunt un nemernic, un mizerabil care se joacă cu sentimentele persoanelor din jurul lui. Nu vezi?
M-a privit uimită. Adevărul era că mi-am dat toate sentimentele afară. Aveam încredere în ea şi vroiam să ştie.
- Sunt convinsă că nu vrei să le faci rău.
- Chiar crezi?
]