Teh`s oneshots

Hy!

wouw... deci sa-mi revin intai de toate (inspira-expira:)) )
oki.. deci a fost un oneshot foarte profund, mi-a placut ca ai renuntat la dialog si te-ai axat in principal pe descriere si acel monolog cu persoana proprie prin care ai reusit sa exprimi foarte bine sentimentele personajului :D; vreau sa spun ca asta pot sa numessc un oneshot adevarat ^^
titlul si chiar ideea propriu zisa sunt foarte inspirate si originale, ai avut un inceput promitator, viu, intens (ma opresc aici :]]) mi-a placut mult partea asta

Înapoi în trecut, unde această realitate nu mă putea atinge, am crezut în destin.
Întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare, ci inimile noastre s-au strigat, s-au căutat şi s-au găsit.

altceva.. as putea spune ca ai imbinat frumos starea fetei cu vremea si faptul ca ea canta la pian, nu stiu i-a dat un aer misterios, captivant; am ascultat si melodia cat am citit si scris (chiar de doua ori )

succes in continuare! aaa... si inca ast acel oneshot mai vesel(sper ca nu ti-am dat bataie de cap )
kissuuuu&byeee

Scuze că nu am mai trecut pe aici. Nu am mai avut inspiraţie pt. one shots :3 şi scuze că nu am scris ceva vesel , comedy - iar, nu am avut inspiraţie pt aşa ceva.
Sper să vă placă totuşi şi creaţia aceasta....
În urmă cu doi ani, un bărbat în vârstă de douăzeci şi patru de ani s-a îndrăgostit de o fată . Era frumoasă. Ba chiar mai mult de atât. Cu acea faţă inocentă, o pereche de ochi negri mari, atât de minunaţi. Te făceau să te pierzi în aceştia. Dădeai la o parte totul, doar pentru a avea ocazia să îi priveşti. Faţa ei uşor roşatică, atât de drăgălaşă atunci când pomeţii i se înroşeau din cauza timidităţii presupuse. O pereche de mâini albe ce păreau extraordinar de fine. Atingându-le, realizai că aşa şi erau. Degetele îi erau subţiri, potrivindu-se perfect cu trupul înalt, ca cel al unui fotomodel. Părea scoasă dintr-o revistă, cu acele picioare lungi, mărimile specifice unei persoane ce practica modelajul. Părul creţ şi brunet; de parcă era o făptură a perfecţiunii. Te făcea să uiţi că perfecţiunea nu există .
Aceea era o femeie ambiţioasă, deloc timidă şi puternică. Astea, bărbatul le-a aflat mult mai târziu. Cam la un an după ce a cunoscut-o. Nu fusese niciodată sinceră cu el, şi nici în clipa în care s-a dat în vileag, dintr-o greşeală absurdă a propriei personalităţi oribile, nu a recunoscut adevărul.
Era prea târziu pentru negare. Căci el deja înţelesese cum era.
Nu a iertat-o, pentru că nu a găsit nimic de iertat. Ci doar a primit-o în braţele sale, exact aşa cum era. Se gândea acum că o merita într-adevăr. Deoarece, mereu îşi pusese problema aceasta : dacă nu sunt destul de bun pentru ea? E doar o festă , nu-i aşa? Soarta se joacă cu mine.
Era mai degrabă o minciună. El niciodată nu crezuse în destin. Se juca cu propria minte şi închidea ochii lucrurilor absolut evidente. Ce amuzant era. De fapt, nu era. Căci el nu îşi dădea seama. Era prea prins în acea dragoste ce, încetul cu încetul, îi aducea moarte propriului suflet. Şi de unde să fi ştiut acela? Avea o inimă îndrăgostită.
Nu era o crimă să iubeşti.
Nu , acela nu era un delict...
„ - Te iubesc!” Zicea adesea îngâmfata. Iar el chiar punea botul, printr-o exprimare vulgară şi plină de masculinitate. Şi orgoliul lui se ridica, pentru că se simţea apreciat. „ Sunt tare, cel mai tare.” Îşi spunea adesea , deşi conştiinţa lui încerca să îl munstre. Nu asculta de nimeni şi nimic, în afara zeiţei lui. Era chiar o muză pentru el. Tot ceea ce făcea , îi dedica ei.
Nu fusese niciodată un om obişnuit, ci pur şi simplu un artist. Picta, îi plăcea asta. De fapt, adora. Întotdeauna fusese iscusit cu pensula. În clipa în care o avea în mână, nu îi mai putea da drumul. Aruncând culori pe pânză sau chiar pe simple coli. Foi ce erau poate pentru scris, el le-ar fi pictat. Orice era bun. Şi un simplu creion alături de un caiet de matematică. Ar fi făcut schiţe până i-ar fi obosit mâna. Apoi, ar fi schimbat-o. Învăţase să deseneze şi cu stânga.
De când ea intrase în viaţa lui, nu îşi abandonase pasiunea. Ci o convertise în acea fiinţă. Orice făcea, era asemenea acelui chip, ca şi gesturile fragile acelei creaturi fabuloase. Debenise evident pentru toată lumea. Era îndrăgostit. Iubea, şi asta îi închidea ochii.
Mulţi au încercat să i-i deschidă. Avusese prieteni. Nu îi pierduse, dar pe unii îi izgonise.
„ – Edwin, deschide ochii prietene. Nu e ceea ce pare!” îi ziceau adesea prietenii. Îi asculta, şi chiar le răspundea. De regulă, aşa sunau replicile sale : „ – Ştiu camarade. E a mea. Doar asta contează. Vreau să ţin pleoapele închise. Am nevoie de odihnă.” Se putea continua aşa ore în şir, el zicea mereu că ştie ce rău îi pricinuie şi totuşi se bucură.
De fapt, era idiot. Prost şi imbecil. Recunoştea ceva ce nu era. Nici măcar nu înţelegea adevăratul sens al cuvintelor amicilor săi. Voia să fie suprem, superior. Să se creadă că îşi face rău singur; doar ea să nu mai fie învinuită.
O iubea aşa mult . . . Doar de aceasta mai era sigur în viaţa lui.
Fusese o persoană onestă. Nu spusese niciodată ceva neadevărat; nici măcar în glumă. De când o cunoscuse pe Eimere, lucrurile păruseră a se schimba. Toată lumea i-o zicea : „ – Obişnuiai să îmi zici lucruri; acum le păstrezi pe toate pentru tine. Ce-i drept, şi scuzele tale sunt urâte. Unde e francheţea ta? S-a evaporat.... Unde e, oare, pictorul nostru adorat? Nu mai e....” . Bărbatul râdea. Credea că este o glumă.
În adâncul lui , de fapt, nu considera nimic. Nu lua în seamă nimic. Trăia doar pentru a-i vedea zâmbetul. Curând, şi operele lui au devenit banale. Aveau aceaşi temă... Fericirea supremă în centrul căreia se afla muza Eimere.
„ E” şi „E” . Acum începuse să creadă în destin, bietul om. Doi „ e” ce erau meniţi a fi împreună. Ce vis. Ce teroare. Nu era adevărat.
Ar fi făcut orice pentru ea. A înghiţit totul , chiar fără să mestece.
Până în clipa în care a găsit-o cu altcineva. Era frumos să îi asculte minciuna, dar nu mai avea pleoapele în timp de odihnă. Era dimineaţă, soarele răsărise şi totuşi se ascunsese repede după nişte nori îngrozitori. Nici măcar nu mai erau cenuşii, deveniseră negrii.
Începuse să plouă.
Altcineva stătea în patul în care obişnuia să stea el. Bruneta a spus o scuză jalnică. Nu a mers. Înţelegea acum banalitatea propoziţiilor ei. Vocii sale extraordinar de dulci. Buzele roşii , atât de calde... Erau o iluzie extraordinară.

Totul s-a terminat. Ea a plecat, el şi-a continuat viaţa. A pictat, şi acum operele îi erau triste. Sadice. Moarte şi totodată existente, pline de strălucirea unei vieţi macabre.
S-au vândut mai bine ca cele de dinainte.
„ – Bine ai venit înapoi!” Ziceau cu toţii. Edwin era altul, o simţea. Nu voia, totuşi, să o arate bunilor lui camarazi. Stătuseră aproape de el. Nu o meritase... Şi atunci, a ştiut ce trebuie să facă.
Era o noapte frumoasă, destul de caldă. Îşi terminase ultimul tablou plănuit în acea perioadă. Trecuseră luni de când plecase zeiţa. Nu avea însă unde.. Aşa că s-a gândit, probabil, să se întoarcă. Înapoi în apartamentul în care locuia înainte să fie primită în căminul acelui bărbat. Aflase şi pictorul.
Dar nu o vizitase. „ Pentru ce?” Îşi zicea şi continua să mişte pensula.
Acum privi capodopera. Era o femeie , aceaşi pe care o pictase de nenumărate ori. Nu mai era la fel de veselă, plângea. Stătea singură pe un scaun într-o încăpere imensă. Oglinzile predominau ca şi pereţi. I se vedea chipul peste tot, în mii şi mii de variante. Se vedea acum, ipocrită şi rea ca întotdeauna. Era şi o uşă acolo, de unde se zărea bărbatul ce o iubise. Înainta cu un chip trist şi o pereche de ochi înnebuniţi. Semăna cu un dement. Venea spre ea, şi ceva ascuţit lucea ; stătea în mâna lui. Ea îl putea vedea, şi de aceea lacrimile îi dăduseră...
Ieşi din încăpere, rapid ca mintea să nu îl oprească. Fugi , repede-repede pe străzile luminate artificial. Văzu o grămadă de lume, şi unii cunoscuţi. Nu se opri, nu putut. Ştia că, astfel, nu avea să îşi ducă la bun sfârşit sarcina. Când ajunse la destinaţie, îşi analiză ţinuta, apoi oftă. Nu asta conta. Era plin de culori, probabil şi faţa o avea pictată. Bătu de două ori.
Niciodată nu folosea soneria.
Curând, uşa se deschise. Tânăra era la fel ca întotdeauna. Avea părul dezlegat, la fel ca în portret. Purta o rochie drăguţă şi simplă, folosită doar pentru atunci când stătea acasă. Ghicise un amănunt atât de simplu... Poate pentru că o ştia.
Intră, aproape neinvitat. Aceleia îi scăpară două lacrimi sfâşietoare, arzătoare şi amare pe obraji. Era roşie, şi nu se putea opri. Probabil inima ei bătea la fel de tare ca a lui . O apropie de el , căută obiectul în buzunar... şi o făcu.
Fusese fără emoţie, ar zice unii. Dar nu era aşa . Îi dădură lacrimile şi lui. O ura şi totodată o iubea.
O ierta, dar nu o putea uita.
De fapt, minţea. Nu o iertase niciodată.
De aceea a decis să o omoare. Nu a ţipat, poate pentru că se aşteptase la asta. Şi-a dat duhul , căzând pe podea... Cuţitul îi străpunsese inima. Iar aceea nu avusese curajul nici măcar să scoată un scrâncen.
Bărbatul nu a zâmbit, nu a râs. Nu a făcut nimic. Şi-a şters lichidul ce i se scurgea pe faţă, şi atunci a auzit un zgomot dintr-o altă cameră.
Nu ştia ce poate fi, nu putea distinge nimic. Inima îi bătea nebuneşte, instinctele nu îi mai erau la fel. Era distrus. Acum chiar nu mai era el. Nu mai gândea, nu mai simţea, Era pierdut . Voia să moară.
Ceea ce găsi în cealaltă încăpere fu un mic trup de copil , o fetiţă cu păr brunet şi ochi verzi... Era atât de drăgălaşă. Ochii nu îi putea deduce. Erau asemenea lui. Erau perfect identici, ca şi semnul în formă de jumătate de lună de pe gât.
La fel.
„ – Este a mea?” Se întrebă fugitiv, pierdut deja în nebunie. Nu îi răspunse nimeni.
Luă micuţa creatură între braţe şi începu să o legăne, să îi cânte şi să o alinte. Nu ştia cine e . Dar o iubea...

Aşa a fost găsit după ceva vreme de poliţie. Stând cu un copilaş în braţe , o spledoare de fetiţă. Aşa îl târâseră în închisoare, îl aruncaseră acolo şi el nu protestase.
„ – Sunt vinovat!” strigă către cei ce îl arestaseră, cu ochii încă pe fiinţa de abia cunoscută...
Nu... Nu mai vorbesc despre un „ el”. Eram eu. O omorâsem pe Eimere. Eram o persoană îngrozitoare.. Oare? Şi-o făcuse cu mâna sa. Aşa îmi plăcea să cred.
Şi cum aş putea uita, totuşi, faţa ei în clipa aceea ? Nu o înţelesesem din prima. Am ştiut că nu vrea să urle căci şi-ar fi trezit copila. Şi putea să o facă. Nu percepea oare care avea să fie reacţia mea? Probabil aş fi ucis-o oricum. Mă scutise de o altă remuşcare, nu-i aşa?
Probabil că da.
Îmi şterg lacrimile ce se aşează în colţul ochilor şi mă ridic de pe pat. În faţa celulelor a apărut un poliţist.
- Edwin, ai un vizitator.
Dau din cap şi mă retrag cu acela. În încăperea respectivă mă aşteaptă o fetiţă ce are nu mai mult de şapte ani. Mă aplec către aceasta şi o sărut pe obraz.
- Bună tati.
Îmi zice dulce şi începe să îmi povestească ce a mai făcut.
Încă nu înţelege. Nu mă urăşte. Dar o să crească. . . Şi când o să priceapă că tatăl ei i-a ucis mama, probabil că mă va detesta. Poate că da. Sau poate că nu.
Săvârşisem o crimă. Un delict. Aşa urma să îmi strige în faţă.
Iar eu încă nu ştiu ce îi voi spune....
„ Este ceva rău să iubeşti atât de mult încât să înnebuneşti?”
E uşor să fug acum şi doar să mă bucur de ea. Până ce acel timp va veni... Şi poate, eu nu voi mai fi atunci.
Şi mă va ierta. Aşa cum eu nu am fost capabil să o fac...

Bună : ) merci de comentariu și de apreciere... and so! apreciez și sper să citești în continuare și să îmi dai părerea ta > : d< .

Îmi cer scuze că nu am mai postat un one shot de așa multă vreme, dar am venit acum cu un nou one shout, de abia scris... nu l-am corectat, deci sper să nu am prea multe greșeli.

Și poeziile sunt scrise tot de mine, cum s-ar zice, inspirație proprie = )) sper că nu sunt prea eșuate. Astea fiind spuse... lectură plăcută!!
A fost odată, așa cum s-a mai întâmplat adesea, un băiat și-o fată...

Ei nu se iubeau, nici măcar nu se cunoșteau... și totuși, destinul i-a făcut să se întâlnească.
O dată, de două ori... și încă odată, până ce au fost puși față în față. Nu știau, nu conștientizau, că se mai văzuseră și altădată. Ea poate că și-ar fi dat seama, dacă nu ar fi fost prea prinsă de brațul altui băiat; iar el... El, el - cel care o observase de atâta vreme; și totuși, ce nu realiza că se întâlniseră ( și nu doar din pură întâmplare! ) și altădată... Nu, nu într-o altă viață, necunoscută lor și fără amintiri! Tot într-aceea, ce a fost și până atunci... Doar că nu au știut cum să se prindă unul de altul, ca legătura lor să devină puternică și aproape indestructibilă.
Nu! Nici măcar nu creaseră o legătură. Nici la aceste punct nu ajunseseră. Și totuși, o iubea! N-ar fi putut-o spune nimănui , niciodată! Doar ei, când s-ar fi aflat singuri, privindu-se adânc în ochi, unul lângă celălalt, sorbind unul din ființa celuilalt.... Nu ar fi putut grăi nimănui, nicicând, că o iubea, o dorea și și-ar fi dat și viața pentru acea făptură; o fată înaltă, slabă, cu pielea delicată și albă. Așa cum visau cu toții, o frumusețe rară. Da, căci asta era ea. Era frumoasă, cea mai splendidă creatură pe care o zărise vreodată! Tenul său catifelat, buzele mari și roșii, ochii expresivi și negri, asemenea părului ușor buclat și des, ce părea ai ajunge aproape de talie, atât de lung și magnific era. Pentru el, ea era totul!
Iar el... El se credea un biet băiat fără valoare; nu dintr-aceea morală și intelectuală; căci nu avea preocupări de acest gen; nu se credea un prost, cu sau fără diplomă.Cuvântul „normal” părea să îl definească, în viziunea sa. De fiecare dată când se privea în oglindă, părea că vede o creatură hidoasă, pentru el - în comparație cu acel înger pe care îl zărise odată, de de-mult, și totuși - parcă fuseseră acum două secunde! și trecuse, poate, o oră! Și nu era un băiat urât, înalt, cu părul lui șaten și lung, ochii ca două smaralde verzi, strălucind de fiecare dată când zăreau soarele mult prea iubit... Da, așa îl vedeau toate fetele din jurul lui. Toate îl iubeau, îi trimiteau scrisori de dragoste, îl căutau, îi făceau declarații.. îl iubeau! Și el ! El nu o vedea pe niciuna, ci o căuta întotdeauna pe aleasă; aleasa inimii sale... Singura ce avea loc acolo, în sufletul și inima sa...
Iar ea?
Ea era o făptură gingașă, frumoasă cu adevărat și îndrăgostită. Însă, nu de băiatul acela șaten care căuta să îi intre în grații; nu acel adorabil băiat ce era iubit de o mulțime de fete... Ci de un alt bărbat. Unul brunet, cu un corp masiv și lucrat, o privire dură și impunătoare, fără pic de delicatețe și emoție... Un barbar al timpului modern... După care ea se topea. Murea să îi strângă brațul, să fie lângă el, să îl sărute, să fie a lui... Și ar fi vrut să fie așa pentru totdeauna! Pentru ea, acel băiat romantic, într-un fel drăgălaș, nu era decât un copil. Deși o întrecea în vârstă cu doi, sau poate trei ani! Era ... Era pentru ea un biet băiat stupid, pierdut în fanteziile lui ... Și totuși, îl credea simpatic pentru visele lui și pentru prietenia sa nețărmurită. Îi știa atât de bine sentimentele și se juca cu el într-un fel odios, îl tachina, îi aducea mereu aminte de ceea ce era și cum ar putea să-l distrugă în orice secundă. Râdea și era fericită pentru asta, că avea la picioarele ei o lume aproape întreagă... Să știe că o singură dată ar pocni din degete și el s-ar arunca fie și în văzduh pentru domnia sa... O îngâmfată fără margini!
El niciodată nu i-a cerut să fie îngăduitoare, să îi dea fie și doar o singură sărutare...
- Să fim prieteni, atât îți cer!
I-a strigat într-o zi, când fata devenise exasperată de aparițiile lui repetate. Aceasta aproape a râs și nici ea nu și-a dat seama cum a consimțit. De atunci, o amiciție ciudată s-a înfiripat între ei. Legătura se crease!
Când aceasta îi spunea : la șase să fii la mine, acesta venea la șase fără un sfert. Și când ajungea la aceasta nu făcea decât să o ajute; ori cu vreo lucrare pentru facultate, ori cu ... anumite lucruri, ce putea să și le facă și singură! Devenise sclavul iubirii, al acelei femei ce devenise, voluntar sau nu, un monstru ce îi călca pe toți în picioare. Era conștientă de forța ei, de cât de manipulatoare putea fi..
Și legătura devenise strânsă între ei, băiatul nu suferea; din contră, o fericire ciudată îl năpădise. Putea fi cu acea fată, chiar dacă ar fi fost doar amici. O putea îmbrățișa adesea când se certa cu Telur, iubitul ei ce părea scos dintr-un ring de box... Și chiar dacă îi zicea : „ O să fie bine, o să vă împăcați! O să vezi...”, tot era fericit... înțelegea că ea avea încredere în el. Chiar dacă nu pricepea faptul că îl manipula..
Doar într-o zi, acesta nu a mai putut suporta. O scenă l-a destrămat; și acea fată parcă și-a aruncat toate măștile și a devenit odioasă pe dinăuntru.
- Du-te! Du-te și nu te mai întoarce, André! Nu vezi, nu vezi că doar te folosesc? Nu vreau să te mai văd! Nu te mai pot suporta! Ieși, ieși din casa mea!
Și el ce putea face decât să plece? Nu speriat! Nu! Ci mai degrabă decepționat, gata să se târască în fața morții. Ce se întâmplase cu ea? Telur o părăsise pe frumoasa Afrodita pentru o altă femeie, una mai urâtă decât ea, „ o mignonă nenorocită”, cum însăși fata o numea... Și totuși, pe acea migonă Telur o iubea, și a lăsat-o pe această Afrodită singură, părăsită de lume.... Și în sinea ei, nu știa ce să mai facă, decât să se rupă de tot și de toate..
Și chiar atunci, André nu a mai vrut să stea de-o parte, a vrut și el ceva din partea ei, fie și un singur cuvânt duios; căci trecuseră mai bine de două săptămâni de când Olive era singură, și tot în aere de Afrodită, i-a alungat pe toți din suferința ei... Chiar atunci când acest băiat s-a decis, și i-a lăsat pe măsuța din sufragerie o mică scrisorică. Nu, era de fapt o singură foiță albă, îngrijită și doar puțin îndoită la un colț. Pe aceasta erau înșirate câteva propoziții; era , de fapt, o poezie.
Chiar când băiatul traversa strada, înjunghiat parcă de tot și de toate, Olive citea acele versuri...

Tu ești o stea
Ce te cobori adesea...
Oh, cât aș vrea,
O clipă să-mi surâzi...
Să mă privești duios
Să fii a mea... să fiu al tău.

O oră, o zi, o viață

Și o secundă mi-ar ajunge!
Nu te-aș iubi atât,
Ar fi prea mult în pripă...
Căci a mea inimă lovită,
Nu te-ar uita nici când..
Nu un minut, nu o secundă.
Nici chiar o oră, sau o zi..

Ceva se întâmplă atunci în ea, cuprinsă de lacrimi și o suferință ciudată... Inima i se zbătea prea tare, cu atâta repeziciune că ai fi zis că-i va ieși din piept. Îi era frică, se temea de propria ei ființă. Avusese gândul sinuciderii, și acum ce se întâmpla? Se lăsa înduioșată de aceste versuri , lăsate de bunul ei amic.
Un amic! Dar nu... ea știa! Știa prea bine că el o iubea! Și ce a făcut atunci, nesăbuita? Cuprinsă de prea multe simțiri ciudate, de atât de multe sentimente contradictorii, a fugit atât de repede în stradă și l-a strigat.
- André ! Întoarce-te!
Ea a strigat pe un așa ton duios, cu un surâs atât de cald și blând... parcă dăruindu-se pentru o eternitate, poate mai mult de atât... Cu niște ochi înlăcrimați, și obrajii strălucindu-i, umezi de atâta plâns.... A întins brațele, parcă așteptându-l... Și el s-a întors! Oh, da! El a făcut-o! Cu pași repezi s-a grăbit să treacă strada , fără a se uita în niciuna din părți... Și s-a întâmplat, s-a întâmplat inevitabilul.....
Un pas greșit, o privire neatentă, și o mașină ce a intrat în el, doborându-l pe trotuar, fără suflare. \Cum se putea , oare, ca dintr-o singură lovitură ce nu fusese chiar atât de izbitoare, să îți dai duhul?
Și doctorii au consimțit : E mort. E mort de-a binelea, săracul! Și așa nu ar mai fi avut zile, cu cancerul ăsta! Bietul băiat...
Iar ea?
Ea nu se mai cunoștea! De aceea vrusese André să îi lase această poezie, ca fie și pentru o singură dată să fie cu ea; știa că va muri, o știa prea bine săracul! Și o păstrase doar pentru el, fără a împovăra pe alții. La drept vorbind, ar fi dat cineva atenție acestui fapt?
Fanele lui, se poate..
Dar ea, Olive cea care se credea o a doua Afrodită? Nici măcar lacrimile ei ce udă acum pământul nu pot readuce viața înapoi. Chiar dacă în continuare o să îi umple mormântul cu mii și mii de crizanteme, așa cum el adesea îi aducea... Ea nu va izbuti să îl readucă înapoi pe dragul, dragul de André , prietenul ei...
Cât o iubise acesta!
Cât se jertfise pentru ea!
Iar ea?
Ea nici acum nu îl iubea, și pentru asta îi părea așa de rău! Căci se simțea vinovată; nu doar pentru moartea lui, nu doar pentru asta ( deși știa cu certitudine că ea este singura în culpă! ) ci pentru faptul că nu a știut... Nu a știut să dăruiască iubire aceluia ce a idolatrizat-o; că nu a știut să îi surâdă, să îi fie alături....

Și da, e o poveste dintre o fată și un băiat, el o iubea, iar ea nici măcar acum nu știe ce înseamnă să-ți dai viața pentru cineva; chiar dacă acel mormânt e întotdeauna plin cu flori, de parcă ar fi viu, se simte suferința ei.... Ea câteodată se întreabă: de ce el? De ce el și nu eu? și se trezește întrebându-se și alte lucruri; fără să își dea seama, îl vrea înapoi... căci a rămas fără el, un sprijin - ba nu, mai mult de atât! Nu mai știe să trăiască, să iasă, să ceară și să profite de frumusețea ei...
Chiar dacă și-a scris răspuns scrisorii primite de de-mult, el nu o mai poate citi. Ce rost are o poezie, venită din inima ei odată rece? Le împreună pe cele două, le puse într-un plic și le lăsă pe aceași măsuță, acolo împreunate.
- Măcar voi două să stați împreună!
O zice într-un suflet și se aruncă pe fotoliul de lângă fereastră. Și privește, privește cuplurile ce trec pe stradă... Îl vede și pe Telur cu micuța lui logodnică și nu mai simte nimic. E goală, mai goală decât a fost vreodată.
Ciudat, o lacrimă i se prelinge pe obraz, chiar atunci când menajera intră să o anunțe că au venit prietenele ei în vizită. Se ridică, mândră cum era întotdeauna, și pleacă să-și trăiască-n continuare viața...

Dar fără el.

migonă - mignonă

Aceasta este singura greşeală pe care am gasit-o. în rest au mai fost unele de punctuaţie , dar nu grave . M-a impresionat povestea, şi mi-a amintit de un video care l-am văzur demult .Am observat că şi tu ai folosit punctele de suspensie, nu la fel de mult ca mine, dar pe aproape .Ele au făcut ca totul sa pară mai profund . Mi-a părut rău pentru băiat ,mai ales că era şi bolnav . Presimteam de la început că o să fie un final trist, dar nu mă aşteptam la asta >.< . Poeziile m-au impresionat mult, ziceai că nu te pricepi, dar sunt foarte frumoase şi profunde .

Aştept şi alte lucrări scumpilici

P.S: îmi vine să te bat că m-ai făcut să plang

Deea, merci de comentariu.
Am venit cu un nou one shot, de abia l-am scris. Nu are titlu. Sper să vă placă, mă rog.
Lectură plăcută.



Tu. Tu. Doar tu eşti de vină pentru tot ce se întâmplă.
Din vina ta picioarele-mi sunt aruncate vijelios pe trotuar şi am acest zâmbet maleifc pe chip. S-a transformat curând într-un râs isteric, hanoracul îmi flutură în bătăile vântului. Mi-a căzut gluga, nu am timp nici să închid fermuarul; şi pletele-mi sunt parcă aruncate în aer. Păr stupid. Păr idiot. Mă opresc. Scot briceagul din buzunarul blugilor. Nu văd nimic în jurul meu. Doar simt. Sufletul îmi e cutremurat, inima-mi bate prea tare, trupul îmi tremură. ŞI RÂD! Eu râd. Asta fac, fără oprire, nu pot să încetez, nu vreau. Mă eliberez. Îmi vine să zbier, să plâng, dar nu pot. Nu. Nu vreau. Eu râd. Asta fac. De amar. De suferinţă. Mâna-mi tremură, firele cad pe sol, părul meu lung dispare, se transformă curând în doar nişte fire legate de capul meu. Cap sec şi prea încărcat. Oh, da. Scurt. Scurt. Aşa cum nu îţi place. Liberă. Îmi pun înapoi gluga, îmi închid hanoracul şi fug, iar fug, mă eliberez, îmi vine să mă opresc iar şi să îmi scot pierceingul din buză. Mă doare.
Azi nu mai pot.
Azi sufăr.
Vreau să taci, să vii la mine în genunchi şi să îţi ceri iertare.
De ce nu o faci?
DE CE?
Aş vrea să am ocazia asta. Să vii, să ne certăm, să mă săruţi, să mă îmbrăţişezi şi să te arunci umil în genunchi la picioarele mele. Te iubesc, te iubesc, te iubesc, ai şopti atunci prea repetat, prea duios, prea încântător. Iar eu aş râde-n continuare. M-aş amuza de tine şi dragostea ta. Căci nu mai pot. Sufletul îmi este gol, prea mâncat de moliile ce mi-au invadat corpul. De tine! Tu l-ai distrus. Tu m-ai făcut să fiu ceea ce sunt azi.
Un nimic gol, vid, abisal.
Nu e departe clădirea aia nenorocită. Oricum, sentimente nu mai am.
Ce?
Îmi bate inima? Nu cred. Eu nu aud nimic. Nu simt.
Mai tremur? E frig? Bate vântul? S-a oprit. Oare? Astea sunt picături de ploaie? Nu. Mi se pare. Adierea vântului, atât de puternică, persistă. Eu continui să fug. Cu adevărat? Nu îmi dau seama de ceea ce fac.
Încă râd? Nu ştiu. Nu mai realizez.
Urc treptele în grabă, vădit nepăsătoare de tot ce era în jurul meu, lumea ce am izbit-o-n plină stradă, înjurăturile groaznice ce le ieşeau unora de pe buze, adresate mie, pentru că îi loveam. Cui îi mai păsa, la acest punct? Mie nu.
N-au decât să îmi dorească ce-i mai rău. Căci deja e prea târziu. S-a întâmplat
Viaţa e urâtă. E groaznică. E dureroasă şi stupidă şi mişelică şi eu nu mai pot. Vreau să simt. Dar am devenit impasibilă, indiferentă, crudă şi... Şi mai cum? Nu mai sunt eu. Nu mai zâmbesc. Am înghiţit şi râsul. Când am ajuns pe acoperişul clădirii? Când mi-am aruncat toate hainele pe jos? Era frig. Eram goală, cu toate zgârieturile mele.
Râzi, Irina, râzi. De ce nu o faci? Îmi şopteşte conştiinţa mea.
Scot o grimasă. Înjur.
- Du-te dracului cu tot, gând stupid şi idiot! Te duci acum şi vin şi eu după tine!
Mă arunc. Mă arunc şi simt cum aerul mă ia din plin, cum cad, cad necontenit şi vreau, vreau – îmi doresc să mor. Să dispar. Să nu mai ştiu. Ca acel sol, trotuarul plin de trecători grăbiţi să fie casa mea curând. Să îşi arunce paşii asupra mea şi eu să nu îi simt deloc. Haide, întâmpină-mă, moarte. Eu vin...
Am închis ochii. Mi-am oprit inima. M-am dus. Am regretat. S-a terminat.
Afară ploua. Picături micuţe izbeau solul uşor umed şi o adiere, foarte uşoară, se putea simţi în aer. Era curată atmosfera. Venise toamna; frunzele erau îngălbenite, lumea purta haine cu glugi şi se grăbeau să ajungă acasă. Câţiva îndrăgostiţi făceau poze. Iar el de abia ieşise din maşină.
Un bărbat înalt ce nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani trânti portiera în scârbă. Fără umbrelă. Cu capul gol, ieşi. În braţe purta un buchet de flori. Era imens. Geaca lui neagră, de piele, parcă se încadra perfect cu restul piesajului. Intră în cimitir. Cineva îi ţinea o umbrelă, un bărbat ce părea umil pe lângă el.
Merse. Era dureros. Sufletul lui murise în urmă cu trei ani, odată cu surioara lui. Ajunse, lăsă acolo florile şi se închină, fără zâmbet, fără o expresie anume. Îi privi poza. Faţa ei albă, uşor roşiatică, ochii negri abisali, părul castaniu şi zâmbetul cu mult prea dulce.
O lacrimă i se prelinse pe obraz. Inima îi bătea prea tare, prea dureros şi sfâşietor. Se întoarse.
- Să mergem, rosti atât de impunător încât celălalt, servitorul, tresări.
- La el nu...
Nu reuşi însă să termine, Ianis i-o tăie prea scurt:
- E numai vina lui. Să putrezească. Să fie singur. Nu am ce căuta la mormântul lui.
Şi plecară.
În urmă cu doar trei ani, Irina, la doar nouăsprezece ani s-a sinucis. S-a aruncat, goală puşcă de pe o clădire, într-o toamnă în care vântul părea să spargă toate graniţele. În tot acest timp, Marius, iubitul, logodnicul, cel mai bun prieten al ei, orice, doar AL EI, era cu o altă femeie. Irina ştia. Nu se despărţiseră. „ Vreau libertate”, i-a zis el. Şi atunci, se culca cu alta. Ea nu a putut suporta. Nu a mai vrut. A murit. S-a dus. Trădată. Goală. Fără suflet. Înnebunise.
Marius, la două zile după înmormântarea ei, şi-a tras un glonţ în cap. Şi totuşi, nimeni nu a plâns la mormântul lui şi chiar şi azi, nimeni nu îndrăzneşte să îl viziteze şi să îi aducă flori...

Vaaai, cat imi place! Deja ti-am zis, dar vreau sa imi exprim dragostea mea nemarginita si in mod public - lol.

Prima parte, cea povestita la persoana I este absolut halucinanta. Cuvintele au curs, asa, unul dupa altul si nu stiam cum sa citesc mai incet ca sa nu pierd esenta fiecarui enunt. Felul in care e structurat, si felul in care este narat... Sentimentele sarmanei Irina (Doamne, de cand am citit O moarte care nu dovedeste nimic am impresia ca toate sinucigasele au numele de Irina) mi-au intrat la inimioara (ah, rar mi se intampla asta), ceea ce nu poate fi decat de bine.

Imi pare rau de nenea Marius ala... Cred ca e trist sa ai un mormant abandonat (nu as vrea sa imi vad mormatul, tho...). Dar asa merita... Desi tot il compatimesc. Singuratatea e groaznica - chiar daca esti dead and gone... Eh, cui ii mai pasa?

Apropo, o chestie care s-a cam observat... Ai o obsesie cu "negru abisal"; am vazut-o de vreo doua ori. Esti nebuna... Negrul nu poate fi abisal. -_- It's kinda... Aa... Un pleonasm.

Gata, ma duc la comentarii. Spor in continuare, Bombonel!

Aşa... ştiu că am cam întârziat şi că ar fi trebuit să las comentariul mult mai devreme, dar ştii ce noroc am eu că ba nu îmi merge netul, ba mă simt rău. Îmi cer mii de scuze, sper să mă revanşez cât de cât prin acest reply.

În primul şi în primul rând vreau să te felicit ( pentru a mia oară, ştiu ) pentru tot ce ai scris. Mă uimeşti de fiecare dată şi sunt mereu mai mult decât încântată să citesc ce ai scris. Deci îţi dai seama că atunci când am aflat că ai mai scris ceva am fost in culmea fericirii şi am intrat imediat să văd despre ce e vorba. Mai trebuie să precizez că am citit one shot-ul de cel puţin 3 ori? Pur şi simplu nu mă mai săturam.
M-a şocat faptul că nu ai avut titlu , dar nu o lua în nume de rău. Faptul că nu ai avut titlu a învăluit creaţia ta în mister şi m-a făcut să mă gândesc la conţinut mai mult şi să îmi construiesc mai multe ipoteze asupre lucrării. Deci mie chiar mi-a plăcut că nu ai pus titlu, a fost o mişcare foarte inspirată care, după cum am mai spus, dă o anumită notă de mister, o aură specială, arată faptul că e diferit, dar diferit în cel mai bun sens. Cel puţin asta cred eu, deşi sunt sigură că nu sunt unica persoană cu această impresie.
Îmi place mult incipitul, ai început în forţă, toate sentimentele, toate schimbările ei bruşte de stare au fost foarte bine evidenţiate încă din primele rânduri. Personal mi-a plăcut că ai făcut asta, ai fost directă şi la obiect, fără alte ocolişuri sau chestii de genul acesta. Cuvintele au curs şi au format un râu destul de abundent, cu o vărsare nervoasă, plină de sentimente şi stări cât se poate de realiste şi foarte bine conturate. Cam asta aş putea spune despre creaţia ta dacă ar fi să vorbesc în termeni metaforici, dar chiar şi aşa cuvintele mele nu pot cuprinde adevărata valoare a lucrării, o pun într-o umbră ce nu merită să o cuprindă, dar dacă nu aş spune nimic ar fi şi mai rău.
Personajul e foarte complex şi chiar dacă e în pragul nebuniei, forma în care ea percepe lumea este încă clară ( ca să spun aşa ) sau cel puţin asta e impresia mea. Toate emoţiile ei sunt foarte puternice şi foarte bine conturate de către tine. Acesta este un alt lucru pe care l-am observat la tine, şi anume faptul că poţi intra foarte bine în pielea oricărui personaj, iar acest lucru dă alt aspect lucrării şi bineînţeles că îi creşte valoarea. Vorbind de personaje, îmi place foarte mult personalitatea pe care le-a atribui fiecăruia, făcându-i astfel puternici, cu o mentalitate complexă, revolunţionară ( ca să spun aşa ) şi cu o simţire de aur, cât se poate de realistă şi bine pusă la punct.
Te foloseşti de imaginaţie pentru a transpune lumea în scris în cel mai realistic şi profund mod posibil, iar acest lucru nu îl faci doar aici, ci în general şi vreau şi te felicit pentru că de fiecare dată îţi iasă foarte bine. E foarte clar faptul că tu ştii ce faci şi îţi măreşti orizontul cu fiecare minut ce trece.
După cum am mai spus descrierea ta este aur curat, prima parte în care ai folosit perspectiva fetei a fost dinamică, abundenţa verbelor dovedind şi starea disperată în care ea se afla, nebunia aceea temporară care a condus-o la moarte a fost realizată în cele mai mici detalii, te-ai folosit de cele mai mărunte lucruri la început pentru ca în final totul să se termine tragic, de la zâmbetul malefic la râsul incontrolabil, mai apoi la tăierea părului, iar în cele din urmă la sinucidere. Totul se intensifica pe măsură ce înaintam în lectură. Mi-a plăcut mult această linie crescândă - dacă o pot numi aşa.
Finalul a fost rece, plin de regret, de furie faţă de vinovat şi a adus şi acea explicaţie în care se trasau toate urmările şi se lămureau anumite aspecte. Mi-a plăcut foarte mult şi era oarecum de aşteptat că Marius va avea un astfel de sfârşit. Cât de crunt poate fi faptul că nimeni nu te plânge şi că nimănui nu îi pasă, dar această pedeapsă e pe măsura faptei de neiertat pe care a comis-o.
Cu tendinţa de a mă repeta îţi spun că lucrarea ta a fost o adevărată încântare pentru ochii mei şi abia aştept să mai scrii câte ceva. Deci mult succes în continuare, spor la scris şi multă imaginaţie

UAU. Mulţumesc pentru comentarii. Le apreciez .

Îndrăznesc să spun că această lucrare, one shot, este cea mai vulgară pe care am scris-o. Cel puţin de acest gen. Am încercat totuşi să cenzurez cât de cât când scriam să nu sune prea dur, but whatever. Iniţial era mai vulgar dar am editat * laughs* so, limbaj vulgar.

Lectură plăcută!


Nu-mi trece prin cap nimic coerent. Nu, de fapt nimic frumos. Stau în faţa acestui bloc de cinci minute, cu ţigara aceea pleoştită între buze şi cu privirea aţintită spre acea fereastră. Mi se sculase să vin la ea. La ora asta. La ora 3 noaptea, dimineaţa – eu mă trezisem să vin la ea. Nu, nu dormisem. Cine mai doarme nopţile? Am venit şi am început să privesc aici ca un tembel, lumina era aprinsă ( normal că nu dormea! ) iar eu mă uitam ca ultima jigodie la ultima zdreanţă.
HA HA HA!
Ce analogie. Eu eram jigodia şi ea zdreanţa.
Într-adevăr. Ne potriveam atât de bine. Fără cuvinte, erau de prisos.
Arunc ţigara, oricum nu era nimic de capul ei. Nu aveam foc. Îmi uitasem bricheta furată acasă. Nu aveam bani să îmi cumpăr singur. Ce? Nu umblam cu mărunţiş. O arunc, ca un bun cetăţean, pe stradă şi o calc în picioare cu un rânjet stupid. Şi nici măcar nu era aprinsă.
Intru în bloc. Mă bucur că nu există interfon. Altă bătaie de cap. Etajul trei. Cine dracului a pus-o să stea la etajul ăsta când liftul nu merge? Mi-ar veni mie o idee, dar o ţin pentru mai târziu. Mă las de vorbit urât. Nu e de mine.
Urc scările alandala, ţopăind ca un monstru fericit şi nefiind atent la nici un pas. De parcă aş avea cinci ani şi m-aş juca. Oh, da! De parcă eu îmi amintesc cum era când aveam cinci ani.
Ce stupid.
Mă clatin pe propriile picioare. Nici măcar nu am băut. Ah, stai! Asta e de la boală. Dă-o dracu de boală, trece ea.
Adică, starea asta trece până oi muri. Oricum e incurabil. Dar cine m-a pus să fumez, să beau, să mă droghez şi să păcătuiesc. Să fiu un ticălos fără suflet. Cine m-a pus să mă nasc ca ultimul jeg existent pe Planetă? Cu o oarecare exagerată. Ce jeg? Făceam duş în fiecare zi.
Ah, mai am doar o scară. O urc şi pe-asta. Mă prefac că îmi aranjez hainele. Ce puteam să mai fac tricoului negru deja boţit? Haide, da! Sau blugilor şifonaţi. Ce rost mai avea să mă aplec şi să îmi leg şireturile? Am mers cu ele atâta fără să mă împiedic, e inutil. Îmi bag o mână prin părul scurt. De abia îl spălasem, părea că se usucă.
Neîndemânatic, încerc să scot o ţigară. Pachetul îmi cade din mână. Înjur.
- Dă-te în morţii tăi de pachet pulărău!
Parcă mă simt mai bine. Oftez uşurat şi bat.
O bătaie. Şi încă una, că poate nu a auzit. Dar hai să îmi mai arunc odată pumnul în uşă, că se aude bine. Şi încă odată, ca să fie cu garnitură. Când mă pregăteam să bat pentru a cincia oară ( ştiu eu să număr? ), uşa s-a deschis.
Şi privesc ca un tembel ca de fiecare dată. E tot ea, că cine putea să fie la ea în apartament la ora asta? Mă rog, e discutabil…
Îmbrăcată în pantaloni scurţi şi maiou, sexy ca întotdeauna, cu un zâmbet superior pe faţă şi cu ţigara în gură. Se tunsese, părul ei odată lung până la şolduri era acum tras până la urechi, aproape băieţeşte. Şi îi stătea al dracului de bine. Statură înaltă şi subţire. Ochi negri pătrunzători. Părul blond spălăcit. Omoară-mă acum!
- Ce vrei, Radule?
Mă aşteptam să mă întâmpine cu tonul ei atât de crud şi dur, rece ca un mormânt. Bineînţeles că vocea ei mă excita.
Am zâmbit.
- Da’ tu ce crezi că vreau, Oana dragă?
Cuvântul dragă o făcu să pufnească în râs cât ai clipi, trăgând încă un fum din ţigară, aruncând scrumul pe jos.
- Nu mă laşi să intru? întreb sarcastic şi se dă din uşă.
- Fă ce vrei, zice sec.
- Fac, răspund mecanic şi trântesc uşa după mine.
Îmi înfăşor mâinile în jurul ei, prea rapid ca să poată reacţiona, apuc ţigara, o transfer la mine între buze şi trag cu nesaţ, bucurându-mă de propria îmbolnăvire a plămânilor.
- Tot jigodie ai rămas… a şoptit aproape cu dispreţ, pe jumătate amuzată.
Eu tot un rânjet stupid aveam pe chip.
- Auzi, cine-i?
Se aude o altă voce. Era de aşteptat. Un bărbat stătea liniştit în sufrageria Ioanei mele, trântit alandala în pantaloni scurţi şi atât, uitându-se la meci. Era reluare.
- Şi tu tot zdreanţă ai rămas, dau replica rapid şi acid, pe jumătate nervos şi totodată comic. Ştiam că sub privirea ei atentă eram doar un clovn.
- Tre’ să trăiesc şi eu cumva, spune fără emoţie, întorcându-se în living şi explicându-i necunoscutului ceva. Mă durea în cur ce îl minţea.
- Ăsta-i, mă, Radu? râde porcul din sufragerie.
Asta mă înfurie. E chestiune de secundă să îmi ia faţa foc şi să mă năpustesc asupra lui. Sar şi îi trag un pumn în faţă, acesta mi-l dă înapoi. Ne vorbim urât, atât de urât că parcă devine dulce.
- Hai, jet! Ne opreşte într-un final Ionica, cu replica atât de bine cunoscută. Şedea pe canapea de parcă nimic nu se întâmpla. Am tăcut amândoi. Porcul se aşează lângă ea.
- Eu plec, îi zic stupid.
Ea se ridică. Cică mă conduce.
- Ce vrei, mă? Că tot nu mi-ai zis.
Acum o şi interesa de ce venisem. Da, frumos. Haide să îi explic, dacă tot sunt aici.
- Ce să vreau? Am venit să te văd. Mă gândeam că trebuie să o fac, cine ştie când mai apuc. Dă o ţigară.
Mă ascultă de parcă ar fi în transă. Ba nu. Aşa e ea. Pur şi simplu ştie să asculte şi să execute. Mai ştii? O iubesc şi de asta. E adevărat că m-a înnebunit odată şi pentru totdeauna, zdreanţa.
Îmi dă ţigara. Îşi scoate şi ea una. Le aprinde pe amândouă.
- Haide, mă. Zi acolo. Tudor nu aude, e atent la meci. Nu-i pasă lui. E pulărău.
Dau din umeri, absent.
- Haide, haide. Nu arăţi bine deloc. Cearcăne, eşti palid. Ce faci? Iar te-ai apucat de droguri? Sau nici măcar nu le-ai lăsat…
Pufnesc nervos şi gesticulez din mâini.
- E, nu! Ba da. Le-am lăsat, mă, Ioana. Nu mai iau. Arăt aşa că-s bolnav. Cum vrei să arăt dacă am cancer? Da’ ce îţi pasă ţie de mine, stai şi ţi-o tragi cu alţii.
Ce sec şi ce urât a sunat asta. De parcă nici nu îi spuneam acele cuvinte. Dar mă aşteptam. Ea era Ioana. Nu avea nici o reacţie aparentă, doar trăgea în continuare din ţigara aia bolnavă ca şi mine, timp în care se gândea ( ştiu sigur! ) să mă plesnească, să mă ucidă acolo, să mă calce în picioare şi să îmi scoată plămânii din piept de furie. Să plângă şi să mă înjure, să mă umilească şi să îmi ceară să nu mă duc.
- Tudore, ia pleacă acasă.
A strigat atât de tare şi poruncitor încât am tresărit. Necunoscutul zice câte ceva, dar nu pricep nimic. Sunt prea captivat de faţa superbă a Oanei. Ăla pleacă supărat, aproape lovind-o pe draga de ea. Dar se apără vitejeşte. Numai că eu nici nu îmi pot mişca picioarele din loc.
Linişte totală. Nicotina noastră e pe sfârşite. E mult fum în cameră.
- Mori, mă? Mă-ntreabă cu glas tremurând.
Îi tremură mâinile! Se vede de cum ţine ţigara aia.
- Mor. Ce să fac? N-auzi că am cancer…
Nu crede că e minciună. Vorbesc prea serios. Hai, mă întorc şi plec – gândesc ca un laş. Dar atât de rapid şi brusc, înţepenesc. Două lacrimi mari se scurg pe obrajii ei.
- Mă pupi!
Strigă cât de tare poate, vărsându-şi furia asupra mea.
Mi se accelerează sângele în vene.
- Te fut! Ţip şi eu cât de tare pot, acaparându-i vocea.
Dar ce rost mai are? Ţigara mea s-a terminat şi deja am aruncat-o pe podea. A ei e încă prinsă între buze. Şi plec. Trântesc uşa după mine deşi ea fuge, îmi strigă numele şi-mi zice să mă-ntorc.
Ce rost mai are?
- Bă, boule!
Şi fuge după mine, îmi sare în spate, îmi trage faţa spre ea şi mă sărută. Are gust de nicotină, limba ei. Braţele-mi sunt prinse pe trupul ei şi nu vreau să-i dau drumul.
La dracu, o să mor în altă zi!
Ne-am întors în apartament, fumul persista şi am continuat să ne sărutăm, să ne-o tragem şi să vorbim. Am contemplat momentul cu o altă ţigară. Era ultima şi-am împărţit-o. Ironic, căci peste cinci minute a sunat ceasul şi ea a trebuit să plece la serviciu. M-a lăsat singur în casa ei. Dar când avea să se întoarcă, nu mă va mai găsi acolo.

Niciun comentariu? I feel sad eniuei, scuzaţi double-post ul dar Teh simte nevoia să posteze chestiuţa asta.

Că veni vorba, e o scrisoare.
Enjoy. Orice comentariu e apreciat ~

Mi-a plăcut ultima lucrare. Limbajul folosit m-a impresionat într-o oarecare măsură; regret că nu a fost mai lung. Ideea m-a captivat încă de la început; nu cred s-o mai fi întâlnit, iar dacă da, nu cred să-mi fi plăcut atât de mult. Ai un mod unic de a descrie, probabil te ajută şi faptul că citeşti mult şi ai o anumită vârstă. Cum spuneam: a fost o lucrare reuşită, cred că mi-a plăcut mai mult ca toate (exceptând lucrarea "Anne" la care am şi plâns). Nu pot decât să te felicit.
Aştept şi alte lucrări. * h u g *

Abbeh thanks a lot.

Am mai scris ceva, e total raaaaandomly şi nu prea reuşită, but here you have it anyways. Nu are titlu or smth.


Pentru că nu putem, altfel, exista. Un suflet fără dragoste este un suflet gol, un suflet constituit din nimic. Şi este dureros. Pentru că nimicul nu are un partener de viaţă.
Pentru că am ajuns să ne iubim prea mult unii pe alţii. Ni s-a făcut scârbă şi sentimentul s-a inversat. Nu am mai putut concepe ca dragostea să ne conducă, să ne subjuge. A trebuit să însămânţăm în propriile noastre suflete, o altă emoţie. Una urâtă şi prin trăsăturile ei odioase, fascinantă.
Ne este frică să spunem adevărul, să ne recunoaştem vina. Ne este teamă, adesea, să nu îi rănim pe ceilalţi. Şi ne este greu, cu mult prea greu, să spunem adevărul în faţa persoanelor pe care le iubim, dacă acela este dureros şi dezamăgitor. Minciuna este calea cea mai uşoară, şi oamenii o aleg pe moment.
Deoarece recunoaşterea vinei este şi ea sfâşietoare pentru suflet. Orgoliul omenesc nu poate fi batjocorit, călcat în picioare de un simplu „îmi pare rău” şi astfel se conduce la suferinţă; este greu ca din inima unei fiinţe omeneşti să izvorască cu toată puritatea, cuvintele acelea. Cu frivolitate, ele pot fi oricând rostite. Sincere, niciodată nu va fi uşor.

Dar eu, de ce iubesc?
Eu iubesc pentru că nu pot trăi singură. Pentru că mie îmi este frică de singurătate, de gol, de vid, de nimic. Nu vreau să fiu un nimic în fondul neantului şi mi-este frică să nu ajung a-mi fi propria mea companie şi tovarăşă de drum


Dar eu, de ce urăsc?
Căci nu pot aştepta faptul să nu fiu iubită, să nu fiu un centru al atenţiei oricărei persoane. Şi urăsc; urăsc ceea ce nu pot atinge şi ceea ce nu mă poate atinge, urăsc ceea ce nu vrea să mă atingă, să mă cunoască, să mă iubească. De ce? De frică.

De ce mint?
Eu ocolesc această cale liberă a adevărului din teama de a nu dezamăgi. Mi-e teamă să-mi asum greşelile şi erorile în urma responsabilităţilor neîndeplinite. Simt o spaimă teribilă faţă de orice critică, faţă de orice fiinţă ce îndrăzneşte să-mi spună c-am greşit. Şi mint.


De ce mi-e greu să spun îmi pare rău?
Pentru că nu am învăţat să fiu sinceră. Pentru că nu ştiu să vorbesc onest, şi când o fac, cuvintele nu mai pot izvorî. Oneste, nu le mai pot scoate din sufletul meu. Ajung să le spun mincinos, nesincer şi fără virtute. Şi nu pot spune, mi-e greu, îmi pare rău.

No comments? For sure, that thing is damn stupid anyway, something new.

One shot-ul acesta l-am scris pentru Cherie, I mean, she wished for it, I love writing and I love her too, she wanted me to write something for her, and I did it. So, yeah, cu dedicaţie specială, that is, aveţi următorul one shot... Al cărui nume nu este încă descoperit. I didn't think of any name, kill me lol.

Şi dacă tot zic ce zic, lectură plăcută! ca să fie bine, să nu fie rău .






Mai ţii minte, Horia, cum ne-am întâlnit?

- Mişcă-te odată! Nu o să stau să te aştept toată ziua!
Mă săturasem să fiu tratată aşa, să se ţipe la mine, să primesc ordine. Dar mă vedeam resemnată să accept în continuare, oftând, şi îndreptându-mă spre el şi gaşca lui de idioţi buni-de-nimic. Aşa era în fiecare zi. Ajunsesem să cred că ar fi fost mai bine dacă nu am fi mers împreună spre şcoală, în fiecare zi. Prezenţa lui îmi făcea rău, mă enerva, mă deprima, mă făcea să mă simt un nimic; ba nu, mai rău decât atât. Mă făcea să mă simt ca un mormoloc fără suflet; nu ştiu de ce… Mereu m-am gândit la mormoloci ca la nişte fiinţe ce nu sunt nici broaşte, nici nimicuri, şi cu siguranţă nu ceva adorabil… Nişte creaturi fără trăsături frumoase, prinse parcă între bariera vieţii şi a irealităţii… Şi aşa mă simţeam şi eu, deprimată, pierdută între două lucruri pe care nu le puteam defini.
Şi în această zi, la fel ca în fiece alta, am ieşit din casă, am trântit uşa cu putere ( lucru neobişnuit ) şi am fugit spre el şi prietenii lui. Fetele m-au salutat, nişte odioase pe care nu le puteam suferi! El mi-a zâmbit slab, continuând să se converseze cu amicii lui. La naiba, uram asta! Blond, înalt şi cu o pereche de ochi verzi superbi – mă cucerise instantaneu. Mai ales din cauza expresiei sale atât de blânde! Dar toate acestea muriseră – nu mai existau acum în mintea mea. Odată ce îi vedeam trăsăturile, le consideram urâte, deteriorate, stricate, schimbate. Şi asta mă durea.
Ar fi trebuit să fie o zi ca oricare alta, bineînţeles, mergând pe stradă, în curând urmând să ajungem la liceu, eu să ajung în clasă şi el să chiulească la prima oră pentru o ţigară. Uneori obişnuia să mă târască după el; mă bucuram că în ultima vreme nu mai făcea asta. Nu îmi plăcea să stau ascunsă în baia băieţilor în timp ce el trăgea pe nas. Nu îmi plăcea să pierd ore pentru el. Nu îmi mai plăcea să îmi petrec timpul cu el…
Şi atunci, de ce mai stăteam şi acum lipită de acesta? Nu… Nu stăteam. El mă ţinea, parcă, legată de el şi nu dorea să îmi dea drumul. De fiecare dată când îi întorceam privirea, avea grijă să mă facă să revin la el, să îl privesc în ochi şi să mă pierd, să uit că s-a schimbat, că nu mai este acelaşi Radu de care m-am îndrăgostit eu.
Aceste gânduri îmi treceau prin cap în dimineaţa aceea de septembrie, era într-o marţi. Obişnuia să mă ţină de mână, dar acum nu o făcea. Toţi vorbeau, iar eu eram prinsă în propriile mele probleme, dorindu-mi să fiu oriunde în altă parte, dar nu aici.
Brusc, atenţia mi-a fost captată de miorlăitul unei pisici. Mă întrebasem când ajunsese oare în picioarele colegilor mei de drum şi când aceştia începuseră să îşi bată joc de bietul animal, nici măcar nu fusesem atentă, nu observasem faptul că mă oprisem în mijlocul drumului. Oamenii de pe stradă erau prea grăbiţi, nu se opreau să privească lucrul dizgraţios pe care nişte adolescenţi cu probleme le făceau. Nimănui nu îi păsa de faptul că o amărâtă de pisică miorlăia din toate puterile sale, fiind maltratată de nişte huligani fără suflet.
- Terminaţi! Mă trezesc zbierând cât pot de tare, aruncându-mă asupra bietului animal. Parcă fusesem şi eu secată de sentimente, căci tot ceea ce puteam simţi era o urmă vagă de milă faţă de toată această scenă, însă un impuls ce trăia în adâncul meu m-a împins să reacţionez. Şi poate că a fost prea negândită, căci în secunda următoare palma lui Radu se afla pe obrazul meu.
Eram acolo, unul în faţa celuilalt şi toţi ceilalţi se uitau la noi, de parcă ar fi fost un spectacol de circ. Le auzeam pe fete chicotind şi parcă observam rânjetele batjocoritoare ale prietenilor lui amărâţi. Şi obrazul meu ardea, ochii mei în sine păreau a fi în flăcări şi inima mi se zbătea cu o putere îngrozitoare, aveam impresia că mă va frânge în miliarde de bucăţi. Mă luptam să nu plâng, să nu îmi las lacrimile să izvorască din ochi, să mă umilesc şi mai tare în faţa acestei fiinţe ce, eram convinsă acum, nu mă merita. Pisica se zbătea în braţele mele dar eu refuzam să îi dau drumul, de parcă ar fi fost singurul meu sprijin, am simţit cum mă zgârie, sângele prelingându-mi-se pe una din mâini. Dar parcă durerea aceea era un nimic în comparaţie cu ceea ce resimţisem primind o palmă de la el. De la Radu. Iubitul meu. Şi, Doamne, te rog! Nu lăsa lacrimile să curgă.
- Te-am iubit… am reuşit să murmur dezamăgită, cu o profunzime de care nici măcar nu credeam că sunt capabilă, cu mâinile tremurându-mi. Dar renunţasem la privirea aceea ce nu făcea decât să cerşească milă. Parcă fusesem aruncată în abis şi acum ieşisem, mai puternică ca înainte. Deşi, tot îmi venea să plâng. Nu am reuşit să îi cercetez expresia, căci în momentul în care ochii mei s-au înălţat pentru a-i întâlni pe ai lui, în faţa mea s-a aşezat, de nicăieri, un băiat. Un băiat înalt, îmbrăcat într-un tricou ( şi era frig afară ) verde, purtând pantaloni de trening, părând că ieşise afară pentru alergat. Îi puteam auzi respiraţia uşor greoaie.
- Tu cine eşti, mă…
A început Radu pe tonul lui ameninţător, dar străinul nu i-a dat nici o şansă să vorbească. În următoarea secundă, unul din pumnii lui se afla în stomacul blondului, urmând să îl lovească cu un picior în coaste ( în timp ce Radu îşi proptise mâinile în jurul burţii, pentru a se proteja ). A căzut imediat la pământ şi ceilalţi, cu toţii, parcă au făcut câte un pas în spate.
Necunoscutul s-a întors spre mine iar ochii mei i-au întâlnit pe ai lui. Nu observasem până atunci că inima mea îmi bătea cu o acceleraţie nefirească, inumană. Era gata, această inimă bolnavă a mea, să iasă din piept, să îmi spintece tot trupul cu preţul libertăţii. Să iasă afară şi să zburde în faţa acestui străin al cărui act curajos mă înduioşase până la sânge.
Şi mi-a zâmbit atât de frumos, atât de profund, atât de suav încât am simţit că mă topesc, că picioarele mă lasă şi că o să cad jos, o să mă prăbuşesc şi eu la sol. Dar nu am avut, iar, timp să reacţionez. Înainte să pot clipi, parcă, mi-a prins una din mâini, pisica fiind deja agăţată de el şi a început să fugă, trăgându-mă după el, zâmbindu-mi larg, blând şi … într-un fel ciudat, protector. Părul lui scurt, negru şi ochii de aceeaşi nuanţă şi surâsul ce îi acaparase chipul, toate acestea, nu am fost niciodată capabilă să le şterg din mintea mea. Prima noastră întâlnire, momentul în care ne-am cunoscut; clipa în care m-a salvat şi m-a scos afară din viaţa aceea mizerabilă în care trăiam, salvându-mă de la deplorarea totală…

Nu-i aşa că nu ai crezut că îmi voi aminti mereu?

Nu am ştiut, poate, niciodată să îţi apreciez fiecare gest de iubire. Poate că nu am ştiut niciodată să înţeleg de ce ai făcut, în primul rând, ce ai făcut în acea zi. Ai venit de nicăieri, în timpul alergării tale de dimineaţă, şi m-ai tras din cercul vicios în care ajunsesem. Mi-ai explicat că mă văzuse-i de nenumărate ori. Că urai faptul că mă umileam în faţa unor persoane inferioare. Mi-ai spus că nu ai putut sta de-o parte. Mi-ai spus, roşind şi încercând să nu mă priveşti în ochi, că mă plăceai mai mult decât orice altceva. Şi da, ştiam, ai vrut să spui că mă iubeşti dar nu ai îndrăznit. Ai crezut că nu te voi lua în serios, că voi considera că glumeşti. Şi ai avut dreptate, pe vremea aceea, eu nu aş fi înţeles.

Poate că nu am ştiu ce să cred în momentele respective… Atunci când ai apărut de nicăieri la mine acasă, pur şi simplu, cu un buchet de flori în mână – bujori albi. Ai venit pur şi simplu într-o zi oarecare şi mi-ai spus că voiai să mă vezi, doar atât. Ai stat cinci minute în faţa casei mele, alături de mine şi nu ne-am spus nimic deşi ai zâmbit tot timpul. Eu am intrat în casă iar tu ai dispărut. Nu am înţeles atunci că în aceeaşi zi ai fost să dai un examen care avea să îţi decidă viitorul şi simţeai nevoia să mă vezi. Să îţi spun ceva. Să îmi spui ceva. Dar amândoi am tăcut, am fost prea timizi, nu am ştiut ce să zicem, sau cum. Şi eu regret asta, ştii? Probabil că ştii mai multe decât mine în domeniul acesta…

Nu am priceput de ce veneai mereu să mă duci la şcoală, deşi mergeai la un liceu diferit, de ce întotdeauna veneai să mă iei de la liceu, să mă duci acasă, aveai întotdeauna atât de multă grijă de mine. Ai venit, brusc, într-o zi, la mine şi ai vorbit cu mama mea. Nici măcar nu ştiam ce voiai, ai vrut să îi spui doar că vrei să mergem la o întâlnire. Şi nu am făcut decât să ne plimbăm aiurea prin parc şi să îmi spui atât de multe lucruri frumoase, să mâncăm tot felul de prostii şi să vedem un film. Şi a fost una dintre cele mai fericite momente din viaţa mea. Nu am înţeles cât de preţioase erau acele secunde pentru tine şi cum fiecare gest, oricât de mic… conta atât de mult pentru tine.

Nu observam nimic din toate acestea şi totuşi adoram fiecare clipă cu tine, te iubeam şi nici măcar nu ştiam asta. Nici măcar nu îţi spuneam ce simt căci nici eu nu îmi cunoşteam adevăratele sentimente. Îmi doream să fiu cu tine în fiecare secundă a vieţii mele, să stau şi să te privesc şi atât. Să stăm unul lângă celălalt, să dormim, să ne uităm la pereţi, să ne ţinem de mână, să ne sărutăm…
Mi-ai spus odată că dacă ar fi să îţi exprimi sentimentele faţă de mine, ai face-o cu un citat dintr-o carte, din Looking for Alaska, de John Green. Acel citat în care băiatul gândea că nu ar fi vrut decât să se aşeze pe canapea, alături de fata pe care o iubea, să o ia în braţe şi să doarmă cu ea, doar atât – să doarmă şi nimic altceva. Pentru că eu eram, îmi spuneai, fata aceea pe care voiai să o păstrezi, să o protejezi.
„Doar asta aş vrea…” încheiai adesea şi eu nu puteam să îţi pricep profunzimea tonului şi misterul cuvintelor…

Nici măcar atunci când ai dispărut pentru trei zile în care nu am ştiut nimic despre tine nu m-am întrebat ce se putea întâmpla… Am fost îngrijorată dar după o explicaţie de-a ta, am încetat să mai cercetez. Am fost naivă, căci îmi lăsase-i atât de multe indicii la îndemână, să observ, să caut în semnificaţia fiecărui act şi să îmi dau seama de ceea ce se întâmpla.

Ai ajuns poate… Într-un anumit moment, să crezi că nu îmi păsa de tine. Şi poate că şi eu credeam aşa atunci, poate că nu te vedeam decât ca pe un foarte bun prieten ce se întâmpla să îmi fie iubit. Dar acum ştiu, acum ştiu cu o certitudine ce îmi arde sufletul, că te-am iubit din prima clipă, de când m-ai salvat. Te-am iubit când m-ai sărutat prima dată, când m-ai dus la film, când ne-am plimbat prin parc, când mi-ai adus flori, când am stat pe acoperişul blocului tău şi ne-am uitat la stele. Când am pierdut vremea la tv, în camera ta, de ziua ta, mâncând popcorn şi stând bine înveliţi în faptul tău, nefăcând nimic altceva. Te-am adorat când am ieşit iarna afară şi ne-am jucat în zăpadă. Te-am idolatrizat când ai reuşit să termini liceul cu cele mai mari rezultate, când am aflat la ce universitate de prestigiu ai intrat. Te-am iubit mai mult decât orice când m-ai salvat pentru a doua oară din ghearele lui Radu, când m-a acostat pe stradă şi ai apărut, iar, de nicăieri şi m-ai luat sub protecţia ta, te-ai lovit rău de tot atunci iar eu nu puteam parcă nici să am grijă de tine. Plângeam iar tot tu ai fost cel ce mi-a şters lacrimile.
- Mersi…
Mi-ai spus atunci… Şi eu nu am priceput de ce mi-ai mulţumit. Dar acum înţeleg; acele lacrimi erau din suferinţă pentru tine, pentru că tu fusese-i rănit din pricina mea şi pentru că mi-era teamă de tine. Şi tu ai văzut aceste sentimente de care nici măcar eu nu eram conştientă…

Nu ai crezut, nu-i aşa, Horia… că îmi voi aminti fiecare clipă petrecută cu tine?

Imagini mi se derulează acum prin cap, imagini cu mine şi cu el, tot ceea ce am petrecut, şi faptul că acum stau în faţa unui mormânt pare irelevant pentru mine. Plâng, dar nu îmi mai simt lacrimile pe obraji, poate că sunt reci sau fierbinţi. Poate că sunt amare sau dulci. Sau poate că nu există. Poate că eu nu sunt trântită în genunchi în faţa mormântului tău, poate că nu ţi-am adus flori, poate că părul meu lung nu atârnă acum prin noroi şi ochii mei căprui nu sunt roşi de la atâta plâns… Poate că nu sunt eu cea care stă aici în ploaie şi vorbeşte cu tine, şoptindu-ţi cât de mult te iubeşte…

Nu am văzut printre rânduri. Nu am realizat că voiai să trăieşti fiecare secundă la maxim pentru că nu mai aveai mult timp de trăit. Faptul că tu încercai să intri la acea universitate m-a indus în eroare, lucrai atât de mult şi învăţai şi aveai timp de toate. Voiai să ai o viaţă plină, îmi spuneai adesea. Şi mi se părea normal, pentru o persoană sănătoasă şi cu toată viaţa înainte.
Dar tu ştiai că eşti condamnat să mori curând şi asta nu te-a lăsat să cazi. Ai luptat în continuare. Şi nu împotriva morţii aşa cum cei mai mulţi ar face… ci cu moartea, ai profitat de fiecare clipă, ai profitat de tine, de mine, de lume, de viaţă, de pământ, de planetă… Ai profitat de tot ce ai putut şi ai trăit, ai simţit… m-ai iubit.

Plâng. Simt acum şiroaiele de lacrimi ce curg pe obrajii mei roşiatici, fierbinţi, cum se aruncă jos, pe sol, alături de picăturile de ploaie ce cad cu o rapiditate tulburătoare din cer…

Horia, ştiu că mă auzi de acolo de unde eşti… oriunde eşti… Te iubesc!...

Am să comentez doar ultima lucrare, pe celelalte încă n'am apucat să le citesc. Aşa, ai spui să este 'cu dedicaţie', ceea ce înseamnă că este mai speacial decât restul-- şi eu am scris pentru cineva, odată, şi a fost una dintre lucrările în care am pus mult suflet... Dar să revin. Titlu nu ai şi am să te iert pentru asta deoarece mi-a plăcut prea mult lucrarea ca să comentez. O să-ţi spun din start că eu nu prea sunt genul care să citească one-shoturi despre dragoste, mai ales dacă este vorba despre o dragoste pierdută, însă am făcut o excepţie pentru că-mi era dor să citesc ceva scris de tine.
Exprimarea este bună, lejeră, nu te încurci în prea multe detalii, dar nici nu eşti tipul de persoană care scrie plat. Ai avut unele scăpări la un moment dat- spre exemplu, atunci când ai 'descris' confruntarea dintre Radu şi Horia sau când ai menţionat de cartea aia de Green; nu ai reuşit prea bine să le integrezi în restul lucrării, dacă înţelegi ce vreau să spun.
De asemenea, prima parte a textului a fost cam greu de citit pentru că nu ai despărţit paragrafele- mi-a cam fugit privirea la un moment dat, iar asta a îngreunat puţin lectura.
În rest, ceva foarte emoţionant şi bine structurat, deşi mai trebuie cizelat pe ici pe colo.
Aştept şi altele>.<

Thanks, dear Hex

Am mai scris ceva. No title, ofc.




Pe plicul acela nu scria decât „ Lui Marcel”. Atât, scurt şi la obiect, fără alte sentimente, fără vreo lacrimă presărată pe plic, sau vreo urmă care să ateste acest lucru. Şi el l-a deschis, cu mâinile tremurându-i, având grijă să nu rupă hârtia.

Dragul meu Marcel,

Sunt conştientă de faptul că această scrisoare a mea s-ar putea să te şocheze. Pe cine nu ar şoca? La drept vorbind, nici eu nu mă prea înţeleg. Am senzaţia aceea ciudată că înnebunesc! Sau poate, chiar asta se întâmplă? În orice caz, voi trece repede peste aceste detalii, nu are nici cel mai nenorocit mic sens. E o mare prostie din partea-mi şi o voi duce la bun sfârşit.

Cine doreşte să stea alături de o persoană care uită după o zi pe alta cine este? În această clipă mă aflu într-un moment de luciditate profundă şi de o conştiinţă de sine mai presus de oricare alt moment. Dar ştiu că peste douăzeci de minute o să încep să uit ce fac aici şi o să mă întreb ce naiba se întâmplă… Sper că până să clachez definitiv, să fiu deja în trenul ce mă va duce departe. Da, merg cu trenul şi mi-e frică de asta. Dar am de gând să îmi iau propria viaţă în mâini; ar fi şi cazul să te părăsesc, să te las în pace şi să nu trebuiască să ai grijă de o biată amnezică a cărei memorie îi joacă feste în fiecare zi.

Nici măcar nu ştiu ce am făcut marţi. Asta a fost ieri, nu? Da. Nu îmi amintesc ce am făcut deşi tu mi-ai lăsat un bileţel atât de drăguţ în care îmi mulţumeai pentru tot. Pur şi simplu totul s-a şters din mintea mea. Îmi amintesc cum se scrie, cum se mănâncă, cum se merge pe bicicletă sau cine eşti tu. Deşi nu am idee cine e Mihai de la 3 care te-a căutat acum o jumătate de oră. În orice caz, poţi sta liniştit. Mi-am amintit cine sunt, chiar azi s-a întâmplat asta. Dar mâine s-ar putea să uit. Am înţeles ce pacoste sunt şi ce boală am.

Mintea mea nu o să fie niciodată pe deplin sănătoasă şi din cauza traumei pe care am suferit-o, întotdeauna voi uita lucruri. Ştii de ce mi-e mie frică? Să nu uit de tine într-o zi. Pe mine nu mă va durea, pentru că eu nu ştiu, eu nu pricep ceea ce se întâmplă. Sau nu o voi face, în orice caz. Dar tu? Crezi că aş putea suporta să îţi observ chipul atât de alb trist? Ochii tăi negri atât de înecaţi în agonie şi expresia feţei atât de abătută? Nu, nu aş putea. Chiar dacă nu aş ştii cine eşti, m-ar înghiţi pământul şi mi-aş dori să dispar de pe faţa pământului.

Pricepi ceva din scrisoarea mea amărâtă? Nu ştiu! Dar nu te mai gândi, acţionează. Pune-ţi o cafea, chiar acum şi bea-o până la capăt. Apoi, dă-ţi drumul la TV şi mănâncă prostii până târziu. O să îţi facă rău, o să vomiţi şi o să cazi în pat obosit mort şi nu o să te mai trezeşti două zile. Apoi să începi să mă uiţi. Uite aşa! ( am pocnit din degete, e magie pură ).

Uită-mă. E mai bine pentru amândoi.

Tu eşti Marcel cel responsabil şi iubit de toată lumea şi cu atât de multe fete disponibile în jurul tău. Femei care te iubesc pur şi simplu. Mult mai mult ca mine. Sau poate că nu? Nu sunt sigură de adevăratele mele sentimente. Adevărul este că s-ar putea să nu ţin atât de mult la tine. În fond şi la urma urmei, te părăsesc.
Încerc să fiu rea… Dar nu plâng, să ştii! Ah, ce rost are să înşir aici atâtea prostii? Tu ştii prea bine ce simt eu şi cine … nu, stai! Nu ştii cine sunt, nici eu nu ştiu. Sau ştiu? Am scris mai sus că mi-am amintit, dar brusc mi-am uitat numele…

Nici eu nu îmi înţeleg boala. E pe sistem nervos? Îmi lipseşte ceva în creier? Ha-ha-ha!
Am încercat să mă sinucid, cu gândul doar. Adevărul este că nu am curaj şi nici nu vreau. Am de gând să mă arunc în lumea aceasta rea şi să văd ce iese din toată treaba asta. M-am gândit să fiu formală şi delicată în scrisoare, doar că nu pot. Sunt tot eu, o persoană atât de dezordonată şi vulgară, o tipă care nici măcar nu ştie cum ar trebui să se poarte şi nici nu vrea să o facă.

În încheiere, aş vrea să ştii că mi-am făcut un sandviş şi nu am plecat nemâncată. Ţi-am împrumutat unul din tricouri, de fapt nu puteam să plec fără el! şi ţi-am luat şapca aceea veche, neagră şi adorabilă. Ştiu că îţi place şi ţie, cel puţin cred că asta îmi amintesc, dar vreau să o iau cu mine. În rest, nu te deposedez de nici un alt lucru.

Ah, voiam să mai spun ceva… dar am uitat. Ce ciudat!

Apropo, trenul pe care îl iau e acela cel mai aproape de casa ta. Dacă mă prinzi înainte să fug, înseamnă că o să rămân. Dacă nu….
Marcel scăpă scrisoare din mâini, îi curgeau şiroaie pe obraji şi încercă rapid să şi le şteargă, doar că nu reuşea. Nu avea nici un rost să fugă, să se năpustească asupra uşii şi să meargă la acel tren, să o prindă pe Julie. Era deja prea târziu. Fetiţa aceea pe care o iubise cu atât de multă sinceritate şi pasiune, era deja plecată. Plecată pentru totdeauna; căci în drumul ei spre faimosul tren, s-a oprit pentru câteva minute. S-a întrebat ce face acolo, unde se duce, şi pentru a nu ştiu câta oară, şi-a amintit cine este, şi-a amintit tot. Şi s-a întors, a început să fugă, a vrut să traverseze şi să se întoarcă în apartamentul lui Marcel.
Şi atunci, o maşină în viteză, a izbit-o şi a aruncat-o la patru metri distanţă, cu sângele ţâşnindu-i din gură.

Lui Marcel îi părea rău acum, stând în genunchi în propria bucătărie, jelind ca un copil mic căruia îi dispăruse cel mai de preţ lucru de pe lume. Regreta, regreta mai mult ca orice faptul că o injectase atâţia ani cu droguri periculoase şi o adusese în starea aceasta; dar el o voise doar pentru el, să nu o aibă nimeni în afara sa; şi a subjugat-o, a drogat-o, a făcut-o să uite de ea. Şi apoi ea s-a îndrăgostit şi a căpătat boala aceasta ciudată. Dar el era fericit, fericit din cale afară că acum putea să o aibă numai pentru el.
Însă, a învăţat rapid că viaţa nu îţi dă ceva fără să te facă să plăteşti. Iar el şi-ar fi dorit să aibă un pistol acum, să şi-l ducă la tâmplă şi să tragă fără milă. Dar mai ştia şi că aceasta ar fi cea mai uşoară pedeapsă.
Aşa că se duse şi îşi făcu o cafea, luând o pungă de snacksuri nesănătoase şi punându-se în faţa televizorului, îndopându-se în timp ce lacrimile în curgeau şiroaie pe obraji.

Era alergic la cafea şi ura din tot sufletul snacksurile. Şi pe atât de mult o iubise şi pe Julie, de care acum nu se ocupa nimeni. Îi era prea frică să meargă la morgă şi să îi observe trupul, să citească pe expresia feţei sale lipsite de spirit… faptul că ea îşi amintise ce ticălos era el, fratele ei.

Eh , of course I will drop by . Hmm let's see dear .

Teh a scris (20.12.2010 13:22) ↗:

Pe plicul acela nu scria decât „ Lui Marcel”. Atât, scurt şi la obiect, fără alte sentimente, fără vreo lacrimă presărată pe plic, sau vreo urmă care să ateste acest lucru. Şi el l-a deschis, cu mâinile tremurându-i, având grijă să nu rupă hârtia.

Dragul meu Marcel,

Sunt conştientă de faptul că această scrisoare a mea s-ar putea să te şocheze. Pe cine nu ar şoca? La drept vorbind, nici eu nu mă prea înţeleg. Am senzaţia aceea ciudată că înnebunesc! Sau poate, chiar asta se întâmplă? În orice caz, voi trece repede peste aceste detalii, nu are nici cel mai nenorocit mic sens (superb spus , cu adevarat superb) . E o mare prostie din partea-mi şi o voi duce la bun sfârşit.

Cine doreşte să stea alături de o persoană care uită după o zi pe alta cine este? În această clipă mă aflu într-un moment de luciditate profundă şi de o conştiinţă de sine mai presus de oricare alt moment. Dar ştiu că peste douăzeci de minute o să încep să uit ce fac aici şi o să mă întreb ce naiba se întâmplă… Sper că până să clachez definitiv, să fiu deja în trenul ce mă va duce departe. Da, merg cu trenul şi mi-e frică de asta. Dar am de gând să îmi iau propria viaţă în mâini; ar fi şi cazul să te părăsesc, să te las în pace şi să nu trebuiască să ai grijă de o biată amnezică a cărei memorie îi joacă feste în fiecare zi.

Nici măcar nu ştiu ce am făcut marţi. Asta a fost ieri, nu? Da. Nu îmi amintesc ce am făcut deşi tu mi-ai lăsat un bileţel atât de drăguţ în care îmi mulţumeai pentru tot. Pur şi simplu totul s-a şters din mintea mea. Îmi amintesc cum se scrie, cum se mănâncă, cum se merge pe bicicletă sau cine eşti tu. Deşi nu am idee cine e Mihai de la 3 care te-a căutat acum o jumătate de oră. În orice caz, poţi sta liniştit. Mi-am amintit cine sunt, chiar azi s-a întâmplat asta. Dar mâine s-ar putea să uit. Am înţeles ce pacoste sunt şi ce boală am.

Mintea mea nu o să fie niciodată pe deplin sănătoasă şi din cauza traumei pe care am suferit-o, întotdeauna voi uita lucruri. Ştii de ce mi-e mie frică? Să nu uit de tine într-o zi. Pe mine nu mă va durea, pentru că eu nu ştiu, eu nu pricep ceea ce se întâmplă. Sau nu o voi face, în orice caz. Dar tu? Crezi că aş putea suporta să îţi observ chipul atât de alb trist? Ochii tăi negri atât de înecaţi în agonie şi expresia feţei atât de abătută? Nu, nu aş putea. Chiar dacă nu aş ştii cine eşti, m-ar înghiţi pământul şi mi-aş dori să dispar de pe faţa pământului.

Pricepi ceva din scrisoarea mea amărâtă? Nu ştiu! Dar nu te mai gândi, acţionează. Pune-ţi o cafea, chiar acum şi bea-o până la capăt. Apoi, dă-ţi drumul la TV şi mănâncă prostii până târziu. O să îţi facă rău, o să vomiţi şi o să cazi în pat obosit mort şi nu o să te mai trezeşti două zile. Apoi să începi să mă uiţi. Uite aşa! ( am pocnit din degete, e magie pură ).

Uită-mă. E mai bine pentru amândoi.

Tu eşti Marcel cel responsabil şi iubit de toată lumea şi cu atât de multe fete disponibile în jurul tău. Femei care te iubesc pur şi simplu. Mult mai mult ca mine. Sau poate că nu? Nu sunt sigură de adevăratele mele sentimente. Adevărul este că s-ar putea să nu ţin atât de mult la tine. În fond şi la urma urmei, te părăsesc.
Încerc să fiu rea… Dar nu plâng, să ştii! Ah, ce rost are să înşir aici atâtea prostii? Tu ştii prea bine ce simt eu şi cine … nu, stai! Nu ştii cine sunt, nici eu nu ştiu. Sau ştiu? Am scris mai sus că mi-am amintit, dar brusc mi-am uitat numele…

Nici eu nu îmi înţeleg boala. E pe sistem nervos? Îmi lipseşte ceva în creier? Ha-ha-ha!
Am încercat să mă sinucid, cu gândul doar. Adevărul este că nu am curaj şi nici nu vreau. Am de gând să mă arunc în lumea aceasta rea şi să văd ce iese din toată treaba asta. M-am gândit să fiu formală şi delicată în scrisoare, doar că nu pot. Sunt tot eu, o persoană atât de dezordonată şi vulgară, o tipă care nici măcar nu ştie cum ar trebui să se poarte şi nici nu vrea să o facă.

În încheiere, aş vrea să ştii că mi-am făcut un sandviş şi nu am plecat nemâncată. Ţi-am împrumutat unul din tricouri, de fapt nu puteam să plec fără el! Si ţi-am luat şapca aceea veche, neagră şi adorabilă. Ştiu că îţi place şi ţie, cel puţin cred că asta îmi amintesc, dar vreau să o iau cu mine. În rest, nu te deposedez de nici un alt lucru.

Ah, voiam să mai spun ceva… dar am uitat. Ce ciudat!

Apropo, trenul pe care îl iau e acela cel mai aproape de casa ta. Dacă mă prinzi înainte să fug, înseamnă că o să rămân. Dacă nu….

Eh, cu multă dragoste,
X ( pentru că eu nu am nume )

Marcel scăpă scrisoare din mâini, îi curgeau şiroaie pe obraji şi încercă rapid să şi le şteargă, doar că nu reuşea. Nu avea nici un rost să fugă, să se năpustească asupra uşii şi să meargă la acel tren, să o prindă pe Julie. Era deja prea târziu. Fetiţa aceea pe care o iubise cu atât de multă sinceritate şi pasiune, era deja plecată. Plecată pentru totdeauna; căci în drumul ei spre faimosul tren, s-a oprit pentru câteva minute. S-a întrebat ce face acolo, unde se duce, şi pentru a nu ştiu câta oară, şi-a amintit cine este, şi-a amintit tot. Şi s-a întors, a început să fugă, a vrut să traverseze şi să se întoarcă în apartamentul lui Marcel.
Şi atunci, o maşină în viteză, a izbit-o şi a aruncat-o la patru metri distanţă, cu sângele ţâşnindu-i din gură.

Lui Marcel îi părea rău acum, stând în genunchi în propria bucătărie, jelind ca un copil mic căruia îi dispăruse cel mai de preţ lucru de pe lume. Regreta, regreta mai mult ca orice faptul că o injectase atâţia ani cu droguri periculoase şi o adusese în starea aceasta; dar el o voise doar pentru el, să nu o aibă nimeni în afara sa; şi a subjugat-o, a drogat-o, a făcut-o să uite de ea. Şi apoi ea s-a îndrăgostit şi a căpătat boala aceasta ciudată. Dar el era fericit, fericit din cale afară că acum putea să o aibă numai pentru el.
Însă, a învăţat rapid că viaţa nu îţi dă ceva fără să te facă să plăteşti. Iar el şi-ar fi dorit să aibă un pistol acum, să şi-l ducă la tâmplă şi să tragă fără milă. Dar mai ştia şi că aceasta ar fi cea mai uşoară pedeapsă.
Aşa că se duse şi îşi făcu o cafea, luând o pungă de snacksuri nesănătoase şi punându-se în faţa televizorului, îndopându-se în timp ce lacrimile în curgeau şiroaie pe obraji.

Era alergic la cafea şi ura din tot sufletul snacksurile. Şi pe atât de mult o iubise şi pe Julie, de care acum nu se ocupa nimeni. Îi era prea frică să meargă la morgă şi să îi observe trupul, să citească pe expresia feţei sale lipsite de spirit… faptul că ea îşi amintise ce ticălos era el, fratele ei.

bold - greseli , cred ca a fost doar una
underline- ce am adorat
italic- o repetitie

Ca intotdeauna , sunt mai mult decat indragostita de exprimarea ta . Draga mea , nu am vazut atata talent la nimeni altcineva , felul cum faci cuvintele sa se transforme in sentimente si sa ajunga la cititor este de-a dreptul fascinant. Pentru ca pret de cateva clipe , am simtit atat durerea lui Julie , cat si suferinta lui Marcel. Confuzia ei este atat de bine conturata incat nici nu stiu cum sa te mai laud. Sunt total impresionata si stiu ca am mai spus-o. In primul rand , ideea scrisorii si modul in care este scrisa o caracterizeaza pe micuta fata mai mult decat ar face-o o descriere . Incearca din rasputeri sa-si accepte boala si lucrul asta se observa din scrisoare . Iar el Marcel... recunosc ca am avut un mic soc cand am aflat ca este fratele ei , puteam jura ca sunt impreuna. Si poate ca au fost , inca am indoielile mele in legatura cu asta. Si boala ei se datoreaza lui... droguri ? Drogurile provoaca amnezie? Auch ! In fine , in incheiere as spune ca ideea ta este mult mai mult decat geniala dear neh ? Crede-ma ca este de vis. Nu am mai citit de ceva vreme one shoturi de-ale tale , dar ma bucur ca pe acesta l-am citit. Astept pe urmatorul. Gambate kudasai !

A trecut mult timp de când nu ţi-am mai lăsat reply-uri la one-shot-uri şi îmi cer scuze pentru asta. Ba am fost prinsă cu teze şi teste şi alte porcării legate de şcoală, ba am fost bolnavă ( ştii că am o fire destul de bolnăvicioasă şi imunitatea varză, iar mai ales acum, că e iarnă, răcesc imediat - până şi la teza la info am fost chit că aveam febră şi se învârtea camera cu mine ). Dar nu vreau să te plictisesc cu detaliile astea inutile. Îmi cer scuze doar că nu am trecut mai devreme. Am să îţi las părerea la ultimele două lucrări - sper ca astfel să mă revanşez cât de cât.

Deci chiar se vede că e scrisă cu dedicaţie. Cherie trebuie să fie foarte mândră, dar aici sunt doar subiectivă. Oricum este o lucrare briliantă şi mi-a fost chiar dor să citesc ceva scris de tine, iar one-shot-ul acesta mi-a stâpânit toată pofta. Deci chiar nu am cuvinte pein care să îţi spun cât de mult mi-a plăcut. La sfârşit mi-au dat şi lacrimile. Am rămas fără cuvinte. Genial, de-a dreptul genial.
Sinceră să fiu, nu m-a deranjat deloc lipsa titlului. Am fost mult prea absorbită în lectură ca să îmi mai pese. Într-un fel parcă e mai bine aşa, fără niciun titlu. Vreau să spun că începutul e mult prea bun ca să mai aibă nevoie de vreun intermediar - ca să spun aşa. Întrebarea din incipit te captează încă din prima secundă şi te face să te desprinzi de lucrurile din jur şi să acorzi atenţie doar textului. Direct, la subiect şi foarte sugestiv. Cel puţin eu mi-am dat seama încă de cum am citit întrebarea că va fi ceva - pe lângă faptul că va fi foarte bun, doar e scris de tine şi mă aşteptam la asta încă dinainte să citesc - cu adevărat emoţionant şi de o sensibilitate aparte.
Momentul întâlnirii a fost foarte bine ales. Deşi Radu e un bou şi jumătate şi mă enerva la culme, protagonista mi-a atras atenţia. Săraca, ea era prinsă la mijloc doar pentru că a încercat să salveze biata pisicuţă. Nici nu ştii ce satisfacţie deplină am avut atunci când Horia l-a pus la punct. Momentul a fost chiar dulce ( ştiu că sună cam ciudat, dar chiar mi s-a părut dulce intervenţia lui Horia, dar aici intră în acţiune subiectivismul ), oarecum tensionat, iar salvatorul a dat dovadă de curaj şi , bineînţeles, l-am adorat în acele momente. Absolut perfect.
Pasajele următoare mi-au întărit convingerea că citesc o drama. Mă aşteptam ca el să moară, dar asta nu m-a oprit să nu vărs două lacrimi. Pur şi simplu ai descris mult prea bine sentimentele şi întâmplările. La fel ca de obicei, ce-i drept, dar tot impresionant rămâne. Nu ştiu dacă ţi-am mai spus, dar ai o manieră de a scrie care pe lângă faptul că te face să o adori şi să reciteşti la infinit anumite fragmente, cuvinte, fraze, e mereu de partea inovării. Nu poţi să te plictiseşti când citeşti ceva scris de tine, eşti genială şi nu exagerez deloc. Pur şi simplu tot ce scrii tu e de calitate superioară. Ai talent şi ştii cum să ţi-l foloseşti.
Revenind la one-shot, mi s-a părut extrem de dulce şi faza cu buchetul de flori. Foarte bine aleasă şi aceasta. Şi faptul că a condus-o de fiecare dată la liceu şi toată grija pe care i-a purtat-o nu numai că denotă iubirea lui imensă pentru ea, dar arată şi ce persoană minunată este el. Dulce, galant, curtenitor, un adevărat gentilom. Nu ai cum să nu îl adori.
Sentimentele fetei au fost atât de bine conturate şi transpuse în scris încât le-am putut simţi. Fiecare stare, fiecare gând, tristeţea, neputinţa, negarea, toate acestea au fost evidenţiate fără cusur. Ca de obicei.
Mi-au plăcut extrem de mult ultimele trei fragmente. Negarea morţii lui, confuzia, oarecum disperarea, neputinţa şi dragostea uriaşă. Toate acestea m-au impresionat - aici am început să plâng. Am compătimit-o pe ea, iar pentru el am avut o mare stimă, o mare admiraţie pentru forţa şi intensitatea şi profunzimea cu care trăia şi se bucura de viaţă. Un comportament de apreciat. Un model, dacă îl pot numi aşa.
Cât despre final, ei bine, nu cred că ai fi putut încheia mai bine decât ai făcut-o. Acea afirmaţie a iubirii ei a fost foarte bine pusă acolo şi având în vedere faptul că nu a mai spus asta, acel simplu Te iubesc a intesificat trăirile fetei şi suferinţa ei. Impresionant, profund, tragic, intens, emoţionant, de o sensibilitate ce te impresionează până la lacrimi. Lucrarea asta este genială. Felicitările mele sincere şi tot respectul în faţa ta.

Revin cu un edit mai târziu să termin şi comentariul de la ultima lucrare.
Edit:
Bun, am revenit. Am citit şi ultima lucrare şi e... Uau. Chiar nu am cuvinte. O lume dură, plină de suferinţe, de depresii, nenorociri, nedreptăţi, fapte şi caractere ale personajelor duse la extrem. Dur, foarte dur. Şi când spun asta nu mă refer la cuvintele folosite ci la idee în sine şi felul în care ai conturat-o, ai scris-o. Foarte diferită de precedenta, dar acest lucru nu mă face să constat - din nou - cu câtă uşurinţă poţi schimba registrul şi cât de bine abordezi fiecare temă, ca să nu mai spun că ai nişte idei foarte bune. Aceeaşi realitate tu o transpui în mii de perspective, fiecare specială, înduioşătoare sau surprinzătoare, dar mai ales reală. Pentru că, în cele din urmă, toate lucrările tale surprind realitatea sub diferite unghiuri. Şi te descurci de fiecare dată excepţional. O altă calitate de a ta.
Nici această lucrare nu are titlu, dar nici aici nu mă deranjează. La fel ca la precedenta, titlul nici măcar nu îşi are locul. Nu este nevoie de el când începutul - cât se poate de direct - e atât de bun, de fermecător. Frapant de-a dreptul.
Şi din nou, încă din primele propoziţii mă aşteptam la o drama, la o nenorocire, dar aici chiar am rămas fără cuvinte. Nicidecum nu mă aşteptam la ce ai scris tu acolo. Am fost surprinsă, nici nu mă gândeam la întorsăturile pe care avea să le ia one-shot-ul.
Scrisoarea fetei a fost cu adevărat înduioşătoare. Se vede clar suferinţa ei, dar şi tăria de caracter pe care o afişa. O fire puternică, hotărâtă, ce nu se abate din drumul său. Şi în ciuda situaţiei precare în care se afla privea înainte, nu s-a dat bătută, nu s-a plâns. O luptătoare. O adevărată luptătoare.
Grija pemanentă pentru Marcel, puterea ei de a pleca, de a-l părăsi cu toate că ţinea la el, de fapt a plecat tocmai din acea cauza denotă maturitate şi chiar responsabilitate şi luciditate chit că nu era tocmai sănătoasă mental. Dar cel mai mult m-a impresionat faptul că nu şi-a amintit numele şi s-a semnat drept "x" afirmând că nu are nume. A fost partea care chiar m-a marcat. A avut cel mai mare efect asupra mea. Foarte dur.
Şocantă a fost şi continuarea. Chiar nu mă aşteptam ca Marcel să fi fost cel care a adus-o de fapt pe Julie în starea în care era. Dacă la început îl compătimeam nu pot spune că mi-am păstrat părerea relativ bună despre el. Să o drogheze şi să o ţină pe propria lui soră lângă el din simplu egoism prost întemeiat, să o distrugă şi să o aducă în pragul morţii doar pentru că nu dorea ca ea să îl părăsească, voia să o ţină lângă el cu orice preţ. De această dată preţul a fost mult prea mare.
Dar a fost dureros momentul morţii lui Julie când ea şi-a amintit cine e şi dorind să se întoarcă la fratele ei este izbită din plin de o maşină, viaţa fiindu-i curmată în cel mai urât mod posibil. Aş îndrăzni să o numesc victimă, dar atitudinea ei de învingătoare nu mă lasă. Într-adevăr un personaj puternic.
Sfârşitul a fost foarte bine ales. Suferinţa băiatului te mişcă şi chiar ascunde oarecum culpabilitatea lui - adică, cel puţin eu nu l-am mai învinuit chiar atât de tare.
Refuzul de a merge la morgă, tristeţea copleşitoare, dispreţul faţă de sine, dorinţa de a se sinucide. Cu adevărat cutremurător.
Felicitările mele. Eşti genială !!!

Spor la scris şi multă imaginaţie
Mai astept şi alte lucrări.
Multă baftă !

Merci, merci, merci


Am venit cu un nou one shot, de abia scris. Personal, îmi place destul de mult. LOl, da , nici mie nu îmi vine să cred prea tare, probabil după câteva zile, sau câteva momente de gândire asupra propriei creaţii, nu îmi va mai fi atât de dragă lucrarea. Dar, până atunci, îmi rezerv dreptul de a avea o părere bună asupra lui * lol *.

În orice caz, nu are titlu, nu am putut găsi nimic care să se potrivească şi să îmi placă şi oricum v-am obişnuit cu creaţiile mele fără nume.
Lectură plăcută şi aştept părerile voastre!

*

Aş vrea să îţi pot spune acum tot ce simt, dar nu pot. Închid ochii, îmi arcuiesc sprâncenele şi încerc să prind curaj. Să prind curajul necesar de a face doar doi paşi în faţă, de a mă mişca din locuşorul pe care îl apuc în tren şi să îţi vorbesc, să îţi spun că în fiecare zi te văd şi nu pot să îţi zic nimic. Sau poate doar să mă prezint… Ar fi atât de frumos să pot face aşa ceva; în fond… nu aveai cum să nu mă observi; de un semestru întreg călătorim împreună în acest tren, în fiecare zi, spre liceu. Şi în fiecare zi ne vedem şi ne salutăm din priviri, însă nici unul nu are curajul să spună, cu adevărat, ceva celuilalt.
Şi tac şi acum.

Uniforma mi-e puţin şifonată, de abia m-am trezit azi de dimineaţă. Nu am mai avut timp să o aranjez, nu am vrut să întârzii. Mă speria ideea de a nu te putea vedea şi azi, la fel ca în fiecare zi. În fond… era prima dată când ne întâlneam după sărbătorile de iarnă. Părul mi-l lăsasem desprins, era încurcat, nepieptănat şi deloc aranjat. Arătam ca o epavă umană ce nu se uitase în oglindă înainte să plece. Doar că eu o făcusem, însă îmi fusese teamă să nu întârzii dacă mă voi aranja. Şi ce conta? Oricum eu eram cea care îi arunca priviri pe furiş.

Astăzi nici nu se uitase la mine. Poate că ar trebui să mă înfurii, dar de ce să o fac? Există ceva între mine şi acest blond superb pe care îl văd în acest tren întotdeauna? Între mine, o fată mediocră din toate punctele de vedere… O persoană de înălţime medie, cu părul lung până la umeri şi şaten, atât de normal şi cu o pereche de ochi căprui ce nu au nimic special, nici o nuanţă ce să îţi atragă atenţia. O fată ce nu este nici măcar inteligentă, ce ia note destul de nesatisfăcătoare la şcoală, care nu arată nici excepţional şi cu o singură mare calitate, o inimă prea mare pe care, oricum, nu o vede nimeni… Şi un băiat înalt, atrăgător – şi de multe ori m-am gândit că, poate, doar pentru mine este aşa! – cu ochii albaştrii ce i-au câteodată nuanţe cenuşii, uneori sunt mai închişi, alteori atât de deschişi, parcă ar fi două biluţe albăstrui pe care nu te poţi opri să le priveşti. Un zâmbet ce te întoarce pe toate părţile, sfârtecându-te, făcându-te să roşeşti, să înnebuneşti din cauza frumuseţii lor divine. Tenul nu prea deschis, potrivit, cu o căldură a pielii ce se putea citi prin simpla privire a tenului…
Ce poate exista între mine şi o asemenea creatură de care am dat întâmplător, într-un tren?

Îmi deschid ochii şi sprâncenele îşi reiau locul normal. Mă privesc şi ştiu că arăt extraordinar de neîngrijită şi dezordonată în această clipă, îmi văd reflexia într-unul din geamuri. Şi geaca de iarnă mă face aproape gigantică, mă gândesc. Şi apoi, o iau de la capăt, ce contează? Oricum nu se uită la mine.
Aş vrea totuşi să pot să îmi prind părul acesta. Stă atât de urât….

Oftez, pentru a câta oară? Şi tresar când îmi dau seama că trenul se opreşte şi trebuie să ies. Mă uit spre acesta, însă e iar pierdut cu capul în nori, fără a mă observa. Se pare că azi nu vom mai face schimb de priviri, cum făceam întotdeauna când intram şi ieşeam din tren.

Azi, băiatul misterios, frumos, pe care l-am întâlnit într-o zi perfectă, însorită, a uitat cine sunt. Nu a ştiut, de fapt, niciodată cine eram eu, fata care îi zâmbeşte şi îl priveşte în fiecare dimineaţă, care îi transmite printr-o simplă privire toată dragostea de care ar avea cineva nevoie.
El nici nu îşi dă seama de existenţa ei. De existenţa mea. Şi doare, doare atât de tare că lacrimile încep să îmi curgă pe obraji în timp ce merg, depărtându-mă, căutând strada atât de cunoscută, pentru a ajunge la semafor şi a merge mai departe.

Şi trec şi pe lângă el, căci aici căile noastre se despart. El o ia spre dreapta iar eu spre stânga, şi nu ne vom mai întâlni decât mai târziu, când vom pleca acasă. Şi nu mă vede, nu îmi observă lacrimile, nu ştie cine sunt. Este pierdut în propriile sale gânduri şi în adâncul meu… ştiu că se gândeşte la o altă fată. Pe care, poate nu o cunosc, poate că nici nu o voi cunoaşte vreodată şi pe care… totuşi, o urăsc din tot sufletul meu.

Şi de ce nu mi se opresc lacrimile? De ce? De ce? De ce?
O să ajung curând la şcoală şi în mintea mea nu sălăşluiesc decât nişte idei mişele, ce-mi învârt rotiţele creierului pe toate părţile, dându-mi o durere infernală de cap.
Măcar de ar trăda pentru o singură dată locul nostru de întâlnire, atunci aş putea renunţa să îl mai privesc în fiecare zi… Căci eu, ştiu sigur, nu aş putea să nu mă duc azi, la aceeaşi oră fixă, să văd dacă a venit. Nu pot, nu pot, nu pot.

Dacă nu va veni azi, dacă nu ne vom întâlni în tren, în acelaşi loc, voi renunţa.
Nu îl voi mai privi, nu voi mai spera ca el să îmi zâmbească de fiecare dată când ne vedem.
- Hei, noi mergem la un film acum, după ore, nu vii cu noi? Mă întreabă binevoitor colegul meu şi îl refuz, ca în nenumărate rânduri.
Plec, aproape entuziasmată şi înfricoşată, vrând să ajung la tren – mai repede, mai repede, mai repede. Şi nu ştiu când încep să alerg prin fulgii de nea ce nu contenesc a se opri. Vin din cer fulgi mari de zăpadă, acoperindu-mă cu totul, făcându-mă să măresc pasul, să îmi accelerez respiraţia, până ce ajung la semafor, mă opresc. Stau mai mult decât trebuie. Este verde, dar aştept să se facă roşu, şi iar verde, şi iar roşu… Până ce ştiu că trebuie să plec, şi alerg din nou, mai repede, mai repede, mai repede… mă dor picioarele, de abia mai pot respira, dar am ajuns la tren. Încă nu a sosit cel ce mă va duce spre casă.

Aştept nerăbdătoare şi nu ştiu ce este acest sentiment. Vreau cu atât de multă dorinţă ca el să nu apară? Nu… nu e asta.
Şirul gândurilor mele este oprit de sosirea trenului. Urc vijelios, luându-mi locul atât de preţios, în picioare, aşteptând. Aşteptând… Dar uşile trenului dau semne să se închidă.

NU. NU VĂ ÎNCHIDEŢI.

Şi ce e sentimentul acesta dinăuntrul meu? De ce nu a venit? De ce nu e aici? De ce face asta? Nu vreau să renunţ la el, la zâmbetul lui, la acest loc, la acest tren, la privirea lui şi ochii aceia ce nu contenesc să mă fascineze de fiecare dată… nu vreau să renunţ la simpla speranţă că într-o zi îşi va da seama că … da, într-adevăr, noi ne vedem aici mereu…
Şi lacrimile ameninţă să înceapă să curgă. Nu vreau să plâng şi încerc să mă abţin. Dar uşile vor să se închidă şi el nu vine.
DOAR DE NU AŞ FI FĂCUT PROMISIUNEA ACEEA CU MINE ÎNSUMI.
E prea târziu să dau înapoi…

Şi apare! Inima mea bate mai tare decât oricând, se zbate cu atât de multă putere că am impresia că îmi va sparge pieptul. Urcă cu atâta rapiditate, fără a se uita înapoi, şi totuşi – având o mână în spate. Trage pe cineva după el, şi inima-mi accelerează din ce în ce mai tare, văzând tot ceea ce se întâmplă.

Băiatul meu perfect, a sosit. Este aici şi eu nu trebuie să renunţ la el. Dar… este de mână cu o altă fată, au fugit până aici, să prindă trenul. Îşi zâmbesc reciproc, se ţin de mână şi se sărută scurt, misterios, parcă ferindu-se, oferindu-şi iar câte un surâs.

Şi eu o urăsc pe fata aceasta de statură mică, veselă, cu părul brunet, scurt, ce stă atât de aproape de blondul pe care îl văd în fiecare zi…

Nu ştiu cum trece timpul căci sunt pierdută în spaţiu şi încerc să îmi ocup mintea cu miliarde de alte lucruri, să nu mă uit la ei, să nu observ ceea ce se întâmplă chiar în faţa mea. Sunt pierdută în propriul meu coşmar, secată de lacrimi şi sentimente, care de fapt nu sunt decât ascunse undeva adânc, aşteptând să ajung acasă să le pot dezlănţui.

Am sosit la destinaţie. Doar eu cobor aici. El rămâne, nu ştiu câte staţii mai merge. Trebuie să ies, aşa că, făcând aceiaşi paşi mărunţi dintotdeauna, mă îndrept spre ieşire.
Şi îi aud vocea atât de suavă şi blândă şi extraordinar de dulce şi mângâitoare, aproape trădătoare.

- Pa!

Îmi strigă uitându-se la mine, dând din mână, zâmbind cu atât de multă sinceritate şi blândeţe, de parcă îşi cerea scuze că azi nu m-a observat.

Băiatul de care sunt îndrăgostită mi-a vorbit, pentru prima oară după atâtea săptămâni de când ne întâlnim constant, 5 zile din 7…De ce nu pot fi doar fericită? Ce este amestecătura aceasta ciudată între ură pentru ea, dragoste pentru el, nenorocire şi ură pentru mine însumi, de ce lacrimile vor să curgă şi inima mi-e înţepată de miliarde de săgeţi, în timp ce scot un zâmbet pe jumătate sincer şi îi fac şi eu cu mâna, fără a fi capabilă să-mi mişc buzele?...

Căci acum, când mi-a vorbit, el se ţine de mână cu o altă fată şi inima lui îi aparţine acesteia...

Merci
Am mai scris ceva *been a while* şi nu ştiu de ce, dar îmi place. Hope you like it too ^^titlul e mai mult random, ofc.

Te iubesc, te iubesc, te iubesc…

Te rog, dă-mi atenţie, întoarce-te spre mine! Sunt aici, aici… nu pot trăi fără tine. Eşti totul pentru mine. Eşti mai mult decât o rază de soare după un sezon ploios şi rece, înfrigurat… aşa cum este şi sufletul meu; tremurând. Da, tremură din pricina răcelii cu care îl tratezi. De ce nu te întorci spre mine? De ce nu mă cunoşti? De ce nu îmi zâmbeşti şi nu vrei să fii cu mine?
Eu… eu te iubesc! Te iubesc atât de tare încât aş fi capabil să fac orice pentru tine.
Mă auzi?Orice!

Tu de ce nu mă iubeşti?

O văd, trece pe stradă. Pe aceeaşi stradă ca întotdeauna. Merge spre casă acum. Ştiu unde locuieşte. Pe strada G., numărul 2, blocurile F 784, scara 5, apartament 8, etajul 3… O privesc cum intră în clădire şi îmi imaginez cum urcă scările, căci nu foloseşte niciodată liftul; îi place să urce şi să coboare scările, oricât de obosită ar fi… şi oricum, liftul nu merge de câteva zile, probabil va fi reparat de luni. Urcă, urcă… parcă îi aud picioarele încălţate în sandalele cu toc tropăind pe cimentul îngheţat. Stângul, dreptul… cu mersul ei atât de elegant şi de feminin. Probabil acum a ajuns deja în apartamentul ei cu două camere, frumos mobilat. Îşi lasă gentuţa pe o măsuţă de lângă uşă, exact la intrare. Îşi pune geaca de primăvară în cuier, îl are tot la intrare, pe holul strâmt. Acum se îndreaptă spre bucătărie, să verifice frigiderul. Va strâmba din nas, nu a mai făcut cumpărături de câteva zile. Şi se va îndrepta, uşor, cu paşi leneşi, obosiţi, cu picioarele goale şi reci, descălţate de sandalele negre de primăvară… Leneşă, va ajunge în dormitor unde va aprinde o lampă ce va lumina uşor camera.
Iar eu, stând pe stradă, o văd, căci de aici se vede perfect în dormitorul ei şi nu mă deranjează că stau printre tomberoane, mirosind gunoiul şi printre pisicile vagaboande. Atâta vreme cât o pot zări, pot sta şi în foc…
Se întinde cu braţele ei lungi şi albe şi îşi ridică pieptul în afară, privind pe fereastra imensă de la dormitorul ei. Îi place, noaptea, să stea să privească luminile oraşului; i se par fascinante, o citesc de atâtea ori în ochii ei, căci am un binoclu special de apropiere prin care îi pot vedea expresia feţei. Poartă o rochiţă albă, înflorată, ce se potrivea perfect cu sandalele negre pe care le purta şi cu gecuţa subţire pe care a abandonat-o în cuierul din lemn negru, simplu, elegant… la fel ca şi ea.
Ea! Da… cât de frumoasă apare în lumina pală din cameră. Este atât de albă şi are o expresie a feţei obosită, şi totuşi fascinantă! Cu părul blond, strălucitor, natural şi ochii aceia albaştrii sfredelitori ce par a scruta pe toată lumea, dar care, în adâncul lor, sunt plini de o blândeţe aparte, nemărginită, atât de fascinantă încât nu pot înţelege cum cineva nu poate fi nebun după ea…Atât de nebun încât să o urmărească tot timpul, să vadă ce face, să o privească, să ştie totul despre ea. Eu ştiu totul despre ea! Ştiu că o cheamă Maria Ann Bürges, mama ei era englezoaică şi toată lumea o numeşte Ann sau Domnişoara Bürges. Mie îmi place să o numesc Maria, Maria mea dulce, scumpă, blondă şi fascinantă, cu un zâmbet mai magnific decât al unei prinţese, fiind mai atrăgătoare decât orice mare madonă, având un stil special, fiind o femeie cum nu se mai poate întâlni… atât de unică încât mă sperie! Atât de frumoasă încât de abia mă pot abţine, pe stradă, să nu fug la ea şi să o ating… să îi mângâi părul frumos, lung, drept… să nu îi privesc mai de aproape ochii reci, albaştrii, la prima vedere, dar care debordează o asemenea căldură încât muşchii mei se încing, ochii mei strălucesc şi… şi inima mea zvâcneşte cu o asemenea putere animalică.
Mă tem de forţa pe care o are asupra mea, uneori, tocmai din pricina faptului că nu o să mă pot controla, nu întotdeauna… la cât de mult o iubesc!
Stă şi acum, această fiinţă minunată, despre care ştiu atâtea, o cunosc chiar mai bine decât pe mine însumi… stă şi se uită la luminile oraşului, căci este deja noapte, şi zâmbeşte trist, de parcă ceva dramatic s-ar afla în acele luminiţe… cât de frumoasă este! Maria a crescut într-un orăşel din Anglia, este o englezoaică pură, din pricina mamei ce a divorţat de tatăl ei; tatăl ei este rus. A trăit, aceasta, o parte din anii trecuţi, în Rusia. Are un frate, cu care nu ţine prea mult legătura şi toate rudele ei par că au uitat-o. Nu primeşte ajutor din partea nimănui, se descurcă singură. Lucrează la o agenţie de publicitate şi acum şase zile a fost promovată. Şeful ei este un bărbat grosolan, ce îi face, uneori, avansuri… Nenorocitul, blestematul, idiotul, îl boi înjunghia într-o zi, pe stradă, dacă îl voi zări! Căci nimeni nu are dreptul să tânjească la ea, la Maria mea…
Ea, care cu atât de multă sârguinţă, a învăţat tot timpul, la liceu, la facultate, şi-a luat masterul cu magna cum laude, ca peste tot, o fiinţă atât de inteligentă şi blândă, care se opreşte pe stradă, adesea, şi ajută câte o bătrânică să treacă strada şi dă, uneori, bani la cerşetori. Care tot ceea ce are a făcut cu mâinile sale, frumoase, albe, delicate şi fine. Care munceşte pentru ea şi e atât de singură şi ţine o ură adâncă în sufletul ei pentru toţi oamenii care au uitat-o; căci ea, frumoasa mea angelică, se simte singură şi probabil, probabil, îmi zic uneori, că nu poate ierta pe cei ce au lăsat-o baltă!...
Dar dacă ar ştii ea! Eu aş fi întotdeauna alături de dânsa şi nu aş părăsi-o niciodată. Ar sta în braţele mele şi aş mângâia-o, aş avea grijă de ea şi nu ar mai trebui să privească luminiţele acestea cu ochii aceştia trişti ce îmi rup sufletul în două…
Şi se îndepărtează, acum, de fereastră, merge către dulap… oh! Frumoasa mea… Maria! Îşi scoate o pijama uşoară, un prosop, lenjerie intimă şi se îndreaptă spre baie, dezbrăcându-se, lăsând lucrurile luate din dulap pe pat… Oh, îşi dă acea rochie jos, aruncând-o pe podea, întinzându-se, iar, leneşă… precum o pisică, graţioasă, fină şi mofturoasă… atât de rafinată! Elegantă, adorată… de parcă ar poza în faţa unei camere de fotografiat. Oh, cât de perfectă este! Ce trăsături, cât de feminine îi sunt gesturile, îi văd spatele, gol şi parcă întrezăresc şi umbra sânilor nu prea mari, dar plini, cu forme rotunde, frumoase, tari… oh, şi fesele sale frumoase, un fund mai graţios nici nu am văzut… nu mare, ci potrivit, cu picioare lungi şi glezne subţiri… iar pielea îi e atât de albă!
Oh, Maria… ce aş vrea să fiu lângă tine acum… şi intră în baie iar eu nu mă clintesc nici măcar o secundă din locul meu, nici măcar un centimetru. Nu îmi amintesc când am făcut ultima dată duş, sau când am mâncat ultima dată… nu îmi amintesc nimic decât ceea ce ţine de ea. Nu îmi este foame, nici sete şi nici somn şi nu am nevoie de igienă personală, atâta vreme cât o văd! Nu m-am mai bărbierit de multe zile şi parcă îmi simt barba mare şi părul prea lung şi uns. Dar nu mă interesează! Atâta vreme cât, cu ochii mei negri, mărunţi, acizi, pot urmări frumuseţea debordantă a Mariei şi delicateţea de care dă dovadă. Aşa că nu mă mişc, stau şi privesc spre fereastra dormitorului ei, aşteptând-o…
Apare, curând, înfăşurată într-un prosop, mai formidabilă ca niciodată, cu părul prins, căci făcuse, se pare, doar duş.. şi-şi lasă prosopul să cadă pe lângă trup… inima îmi zvâcneşte, toate sentimentele explodează în mine, îmi simt trupul greu, arde, gura mi se întredeschide, o vreau doar pentru mine… Oh! Maria… câtă frumuseţe! Ce trup frumos, alb şi ce sâni, exact cum mi-i aminteam… plini, doritori de atingere, de mângâiere… se îmbracă cu gesturi leneşe, uşoare iar eu o admir în toată goliciunea şi splendoarea ei…
Stinge lamba, se întinde, nu o mai văd, acum, decât foarte puţin, forme, umbre… nu trage niciodată draperia de la fereastra sa, îi place să doarmă aşa…cu luminile oraşului pătrunzându-i în cameră şi cu razele de soare de dimineaţă inundându-i camera, trezind-o… ah, de abia aştept să te văd şi mâine dimineaţă, draga mea… iubita mea! Dar până atunci, te las în aşternuturile tale, te las să dormi… şi să visezi, să visezi… căci eu te voi visa şi te voi revedea, negreşit, mâine dimineaţă.
Căci eu… eu nu te voi părăsi… nicicând!

Ce faci… ce faci Maria?
Oh… te văd! M-am speriat, pentru o secundă… am crezut că deja ai plecat. Dar nu, vorbeşti la telefon, te-ai îmbrăcat. Îmi pare rău că am pierdut trezirea ta de dimineaţă, când razele soarelui ţi-au căzut pe chip, pe trup, stând întinsă în patul tău mare, dezvelită de cearceafuri… căci aşa dormi tu, aruncându-ţi perna pe jos şi zvârcolindu-te ca o pisică mofturoasă… oh! Ce dor mi-a fost de tine, ştii? Ştii ce dor mi-a fost?
Căci am ajuns, negreşit, la mine acasă… dar mi se părea atât de gol apartamentul meu mic, mizerabil… şi totuşi, am curăţat totul rapid, cutiile de mâncare, conservele şi hainele nespălate, le-am spălat… e curat peste tot, acum. M-am bărbierit, am făcut o baie, am mâncat… îmi era într-adevăr foame. Trebuie să am grijă de mine, ca să pot avea grijă de tine… şi nu puteam lăsa acea mizerie în iatacul meu! Cum e posibil? Când miile de fotografii de pe pereţi, cu tine, mă urmăresc… îmi urmăresc mişcările, şi faptele. Ce bine mă simt, uneori, când ajung acasă şi văd pozele tale lipite pe pereţi. Fotografii pe care eu le-am făcut şi le fac încontinuu… în baie, pe hol, în bucătărie, în mica sufragerie şi în dormitorul meu! Da, peste tot, pe pereţi, sunt fotografii şi postere cu tine! Eu le-am făcut. Şi în calculatorul meu, tot tu trăieşti, într-una, peste tot şi numele tău îmi este scris peste tot, e parola de la calculator, de la telefon, parola de la viaţa mea… trăiesc doar pentru tine, frumoasa mea, Maria şi mă hrănesc cu expresiile feţei tale.
Oh! Cât de mult te iubesc.
Gata? Ai terminat convorbirea telefonică? Pleci? … te voi urma, nu ai nici o grijă! Cu mine alături, vei fi în siguranţă. Căci tu nu ştii de existenţa mea, dar nu contează… te voi urma şi într-o zi! Cândva, da… într-o zi… voi apărea în faţa ta. Dar nu aşa! nu, pentru că nu vreau să crezi că sunt un nebun şi nu vreau să ştii că te-am urmărit, nu vreau să te sperii. Am lucrat şi azi noapte la programul meu… în curând o să fie gata! Şi o să am destui bani cât să apar în faţa ta, demn de tine şi să te am în grijă! Ce frumos o să fie când voi apărea, cu un buchet imens de orhidee în faţa ta şi îţi voi spune că aş vrea, atât, să faci o plimbare cu mine… mi se pare incredibil! Dar o să se întâmple, ştiu… o simt! Trebuie să se întâmple şi o să îţi demonstrez cât de mult te iubesc, cât de mult te vreau… iar tu eşti nobilă şi ai nevoie de dragoste. Şi vei simţi! Oh, cât vei simţi că te iubesc şi vei vrea să mai ai alături, căci mă voi purta atât de frumos cu tine! Nu ai nici o teamă! Te voi răsfăţa, mă voi purta cu tine formidabil… căci eşti tot ceea ce contează pentru mine, Maria! Da… şi tu vei simţi asta şi mă vei vrea alături, nu? Ştiu că da, oh… dar cât ştiu! Trebuie să fie aşa… să ne iubim, să fim alături..
Şi până atunci, continui să fiu pe lângă tine, trebuie! Căci nu vreau să îţi pierd nici o mişcare. Nu vreau să întâlneşti pe nimeni… mai ştii bărbatul acela de îţi făcea curte? A trebuit să îl elimin! Nu ţinea la tine cu adevărat, nu îi puteam permite să fie în preajma ta… nu am ştiut să fie atât de uşor să cumperi un pistol! A apărut ca un accident normal… şi ce contează? Nu mă interesează! Acum nu mai prezintă nici un pericol. Nu e mort, dar nu contează, căci i-a pierit dorul de tine! Ah, cât de mult vreau să îţi fiu alături.
Acum, ea merge pe stradă iar eu sunt în urma ei. Îşi poartă, în servieta diplomat, proiectul pe care trebuie să îl prezinte astăzi. A lucrat atât de mult la el! oh! Nopţi îndelungi am privit-o, având ochii obosiţi şi necontenind să se oprească. Înseamnă atât de mult pentru ea, această muncă… şi eu o respect!
Oh, poartă tot o rochie azi, una parcă şi mai frumoasă, de un roz pal şi nişte sandale drăguţe, pe care nu le-am mai văzut, cu un toc ortopedic. E grăbită şi îngândurată, îngrijorată.
Oh, Maria… cât aş vrea să dispară cutele alea încruntate de pe chipul tău! Aş vrea să zâmbeşti tot timpul… parcă iar mă încing şi mi-e cald în pantalonii de in şi cămăşuţa din acelaşi material. M-am tuns, mă simt mai bine acum, ştiind că părul meu negru este curat, aranjat şi că dacă mă va vedea pe stradă nu se va speria de mine; chiar dacă port ochelari… am obosit, am nevoie de ei să văd, uneori…
S-a oprit la semafor şi mă opresc chiar lângă ea! Vremea e splendidă. Încă de dimineaţă a răsărit un soare arzător ce promite o zi foarte caldă. Maria îşi verifică geanta. E lângă mine… ahhh, face un pas mai spre mine, mă calcă. Mă simt atât de bine, cred că am roşit… şi ea a roşit, întorcându-se spre mine.
- Îmi cer scuze! şopteşte cu vervă, ruşinată, timidă, neluându-şi ochii de la ai mei… de ce eşti atât de frumoasă, Maria? De ce mă înnebuneşti? Îmi vine să îi iau mâna într-a mea şi să o sărut…
- Nu face nimic, domnişoară…
- Maria, se prezintă fără să îşi dea seama, lăsând faţa în jos, roşind, parcă nevrând să plece, deşi semaforul se făcuse verde. Eu nu o atenţionez cu privire la asta, îmi place prea mult să stau aici, aproape de ea, să îi aud glasul atât de suav…
Peste tot se prezintă Ann… sau cu numele de familie. Dar mie îmi zice că e Maria…
- Fritz, mă prezint şi eu cu un glas ciudat, temător, sperând că nu i se va părea straniu numele meu.
Ea zâmbeşte… iar! Atât de adorabilă îmi este. Oh, frumoasă Maria!
- Ce nume frumos, zice, fără a-şi ascunde admiraţia. S-a făcut deja verde! Ce neîndemânatică sunt… îmi pare rău, domnule Fritz, că v-am călcat! A fost nepoliticos, dar a fost şi doar un accident. Cred că mă veţi ierta, nu?
De ce îmi surâzi atât de energic? Ştii cât de mult înseamnă asta pentru mine?
Vrea să treacă, să meargă mai departe, dar am stat atât de mult, încât semaforul se face iar roşu. Când păşeşte, o maşină vine în viteză. Negândind, o prind de mână, o trag spre mine şi umărul său se loveşte de pieptul meu… tresare… un gest atât de fin, venind din partea ei. Parcă se lipeşte şi mai tare de mine, tremurând uşor.
- Vai, m-aţi salvat… îngână duios, iar eu îi zâmbesc.
- Se pare că îmi sunteţi de două ori datoare, domnişoară Maria.
Roşeşte adânc…
- Oh, chiar sunt, nu-i aşa? Spune-mi Maria. Îţi pot spune şi eu Fritz. Cred că sunt tare frustrantă pentru tine, nu-i aşa? într-o dimineaţă atât de frumosă…
- Dimpotrivă, mă trezesc vorbind, mi-aţi înseninat ziua… şi nu gândesc ce zic mai departe, cuvintele zboară de la sine – dar, ca să vă revanşaţi, va trebui să acceptaţi o invitaţie… la cină? Sau la prânz? Sau la micul dejun? Cine ştie, poate doar o plimbare prin parc?
Ce m-a apucat? Nu vreau… nu vreau să o sperii!
- Hmm… nu obişnuiesc să mă întâlnesc cu străini!
- Dar eu nu sunt străin. Ce? Nu ne cunoaştem. Eu sunt Fritz, iar tu eşti Maria, desigur… e greu să ne asemănăm, eu sunt hidos şi dumneata superbă. Te rog, acceptă o invitaţie umilă.
Râde, cât de duios…
- Hidos! Dumneata? Vorbeşti prostii… o să accept! – parcă nici ei nu îi vine să creadă – şi îmi spune adresa ei, de la agenţia la care lucrează. Îi promit să o iau diseară, la şapte. Are program toată ziua azi, îmi zice.
- Te pot conduce, oare, până acolo?
Şi nu ştiu de ce îmi spune „da” cu asemenea încântare…

Nu mă mai gândesc la nimic, e atât de aproape de mine… inima mea îmi sparge pieptul în mii de bucăţi, atât de tare bate. Aş vrea să pot să îi spun cât de mult o iubesc, dar pentru moment e de ajuns ca ea să fie lângă mine şi să o aud vorbind. E atât de voioasă şi energică în această dimineaţă şi parcă nu mai întrezăresc aceeaşi tristeţe a ei, ca altădată. Îi vorbesc şi eu cu vervă, cu încântare şi admiraţie şi o complimentez într-una, scuzându-mă pentru impertinenţă… ne înţelegem atât de bine! vorbim pentru prima dată, mă întreabă ce meserie am… Sunt sincer; programator de calculatoare… îmi spune că i se pare fascinant, că sunt inteligent. Îi zic că am fost şi profesor de matematică şi informatică şi aceasta se opreşte, roşeşte şi-mi zice că sunt mai deştept decât credea, că se simte prost, nu înţelege materiile fixe. Îi zic că ne completăm, nici eu nu pricep abstractul… deşi nu adaug că şi ceea ce am eu faţă de ea e abstract, nu fix, căci nu o dragoste de domeniul realului, e atât de profundă şi visătoare… dar nu îi zic asta, nu vreau să o zăpăcesc…
Prinşi în conversaţia noastră, nu am observat nimic în jurul nostru. Şi poate… poate trebuia să fiu mai atent, am gândit imediat în secunda în care un individ s-a apropiat de noi şi a început să tragă de servieta Mariei. Inima îmi bate din cauza nervilor, individul o smuceşte pe blondă, trântind-o pe sol iar eu turbez de nervi, mă iau după el, îl iau de gulerul cămăşii şi îi trag un pumn în faţă, lăsându-l lat, pe trotuar. Iau servieta şi nu mă uit la el, ajutând-o pe frumoasa mea să se ridice. S-a îmbujorat toată şi-mi mulţumeşte, având atâta beatitudine în gesturi încât uit de golan şi aş vrea să o îmbrăţişez… realizez că tremură, atunci când se ridică.
- M-am speriat tare rău… îmi mărturiseşte… iar eu nu mă pot abţine, o trag uşor de mână lângă mine şi o mângâi uşor pe păr, aceasta nu se împotriveşte, ci parcă e mulţumită, se linişteşte, inima revine la bătăile ei obişnuite…
Ea a realizat, oare, cât de tare îmi bate mie inima?
- Fritz… începe, dar nu poate termina, căci bărbatul ce voise să ia servieta nu era singur, încă doi indivizi s-au apropiat de noi, prin spatele Mariei… au cuţite în mâini şi atentatul acesta împotriva ei mă revoltă! Turbez de furie… am un temperament vulcanic. Uşor, las dulceaţa trupului Mariei… cu o greutate incredibilă! Dar o abandonez spre a o apăra. Iar ea trece, parcă cu voinţă, în spatele meu, speriindu-se de acei indivizi. Lumea ne vede pe stradă, dar nimeni nu sună la poliţie… oamenii nu se implică. Mă înfurii teribil… indivizii atacă, dar furios le arunc cuţitele din mâini şi îi lovesc cu picioarele, sălbatic… mă opresc, nu vreau să o sperii pe Maria. Aceasta surâde, când mă uit la ea, e încă speriată, vreau să ajung să o îmbrăţişez şi citesc expresiile de pe chipul ei. E speriată, dintr-odată face ochii mari, mari de tot şi deschide gura, ţipă… îi e frică de mine?
Nu… nu! vrea să şoptească ceva, dar nu reuşeşte. E prea târziu când o aud, cuţitul deja a intrat în spatele meu… o înjunghiere. Oare unde a intrat? Cuţitul intră iar, prin altă parte… pielea mea e fragilă. Doare, mă arunc la sol, cad în genunchi, sângele mi se prelinge pe trup.. îmi curge sânge şi din gură; iar eu nici nu realizez ce se întâmplă, parcă mi-a atacat creierul. Poliţia, sirene… se aud, dar ochii îmi sunt întredeschişi. Inima de abia pulsează. De ce nu bate tare? Căci alteori era de ajuns să o văd pe Maria şi înnebunea. Iar acum s-a aruncat şi ea jos, lângă mine, şi îmi ţine faţa în mâini… îmi vorbeşte într-una, dar nu prea ştiu ce zice. Mă uit la ea, îi zâmbesc. Inima de abia îmi mai bate şi conştientizez, acid, trist, dar resemnat… şi fericit că am putut, măcar, să vorbesc cu ea, da, astfel conştientizez că mor… mă sting, de aia nu îmi mai bate inima… prea multe cuţite mi-au fost înfipte în spate, în locuri ţintă…
- Te iubesc… mă aud şoptind, şi văd că înţelege, ştiu ochii ăştia, sunt plini de iubire şi teamă şi regret… şi, şi mai ce? ştiinţă? Se poate… îmi iese sânge pe gură şi din nas şi mă simt atât de dizgraţios, nu vreau să mă vadă aşa… dar nu mă pot controla. Inima de abia îmi mai bate şi nici nu îmi mai simt corpul din pricina durerii. Nici nu mă interesează, sunt în braţele Mariei şi nici nu îi pasă că se mânjeşte de sângele meu, mă trage şi mai aproape de ea, îmi mângâie părul, începe să plângă…
- Maria, nu te-am văzut niciodată plângând…mai zic, vocea de abia auzindu-se. Probabil crede ciudate aceste vorbe… dar lacrimile ei sunt atât de binefăcătoare, parcă îmi alină toată suferinţa, mă ajută să mă debarasez de trupul acesta, mă bucur că am putut-o apăra.
Dar ce va face de acum? Dacă eu nu sunt alături de ea?! Nu! nu trebuie să mor… regretul mă apasă, căci ştiu că nu mai am scăpare… îmi curge tot mai mult sânge din gură, e sărat, are un gust prost, dar lacrimile Mariei ce se revarsă pe faţa mea sunt atât de liniştitoare… ca şi braţele ce m-au înconjurat. E şi ea plină pe haine de sânge, de sângele meu.
Nu ştiu de ce mă simt atât de fericit… mor. Nu ar trebui să fiu trist? Dar nicicând nu m-am simţit atât de fericit şi de iubit şi împlinit. Nu vreau să plângi, Maria… vreau să îmi vorbeşti, dar parcă nu are cuvinte printre suspine, mă strânge mai aproape de ea.
- De ce mă părăseşti şi tu? De ce ţi-a luat atâta să-mi vorbeşti? Ce crezi, ce crezi! Că eu nu ştiu?
Atât îmi zice, reproşându-mi, strângându-mă lângă ea, plângând în hohote, plină de durere… iar eu mă întreb ce a vrut să spună prin aceste cuvinte, când inima mea mi se opreşte, nu mă mai doare nimic, nu mai am nici o zvârcolire în trup şi simt… simt cum ochii mi se închid pentru totdeauna şi imaginea Mariei dispare…

Hello dear Teh.
Cât mă bucur că ai redeschis acest topic şi că ai postat un nou oneshot care pot spune că a fost cu adevărat o încântare pentru ochii mei. Modurile de expunere se întrepătrund într-un mod frumos şi armonios, aproape insesizabil. Descriere este foarte, foarte frumoasă, ai transmis tot acel amalgam de sentimente, într-un mod atât de plăcut. Ador titlul este pur şi simplu genial, la fel ca şi numele personajului masculin Fritz care m-a dus cu gândul la un savant nebun sau ceva de genu şi m-a surprins faptul că Maria ia reproşat că o părăseşte, să înţeleg că ea ştia de ,,obsesia'' acestuia. O singură greşeală am văzut, dar nu e gravă ai uitat să pui space undeva pe la începutul capitolului. Cam atât aştept o nouă creaţie. Bye, bye.

Thanks! apreciez enorm comentariul şi îţi mulţumesc sincer pentru părere. *hugs*

New one shot. Wrote it for someone.
( it's a shounen-ai/tragedy thing )

Nu are titlu. Nu am găsit nimic să se potrivească.
Hope you like it! Lectură plăcută!
*hugs*




- Ţi-ai dorit vreodată aşa ceva, Jack?

Stau încă la marginea patului său, încercând să îmi reprim lacrimile. Ochii îmi sunt probabil roşii, inima îmi bate nebuneşte din pricina sentimentelor contradictorii ce s-au născut în mine. Sunt trist. Trist şi furios. Pe lume, pe mine, pe natură, pe mersul stupid al lucrurilor. Îmi vine să plâng şi nu ştiu cât îmi mai pot abţine această nevoie – nevoie de eliberare. Aş vrea să plâng în hohote, să mă eliberez, să dau drumul acestei suferinţe ce îmi înăspreşte fiinţa şi sufletul şi mă întreb – încontinuu, neîntrerupt – de ce? de ce el? de ce eu? De ce noi?

Clipesc, ca pentru a-mi alunga toate aceste temeri, pentru a dezrobi aceste lacrimi ce sunt pe cale de a-mi perturba puţina linişte ce mi-a mai rămas în trup şi suflet, cap şi inimă. Îl privesc, încercând să citesc pe faţa lui diversele expresii ce mi le transmite. Îmi zâmbeşte, aşa cum o face întotdeauna, cu blândeţe şi căldură sufletească, contopind în arcuirea angelică a buzelor sale toată dragostea de care este capabil.
Îl privesc în continuare, nesăturându-mă de expresiile sale şi de aura atât de plină de dulceaţă pe care o emană. Are pielea albă, palidă şi cearcănele îi acaparează aproape toată faţa. Cearcăne negre, adânci ce sunt conturate cu perfectă morbiditate în contrast cu albeaţa pielii sale. Întinde o mână spre mine, vlăguită de puteri, mâna căreia nu îi este ataşată perfuzia. Mie mi-a fost întotdeauna frică să îi cuprind mâna într-o atingere, să mă apropii de el – deşi întotdeauna am vrut să îi alin fiecare suferinţă, să îi fiu alături şi poate doar din egoism, pentru a simţi căldura, sau răceala trupului său – să ştiu că este cu mine, că este viu, că este încă acel băiat pe care l-am cunoscut pe coridorul întunecat al unui spital.

Îi cuprind mâna cu nesaţ, aproape violent, regretând imediat din pricina unei grimase ce îi acaparează chipul. L-am bruscat. Îmi cer rapid scuze, neîndemânatic, bolborosind cuvintele, blestemându-mă pentru impulsivitatea mea şi pentru tristeţea cu care şoptesc cuvintele. Aş vrea să înlătur toată această neghiobie a mea, tot pesimismul şi gândurile negative ce s-au născut în mine şi ce continuă să se extindă, devenind mai complexe. Aş vrea să îi fiu alături, optimist, cu zâmbetul pe buze, să îl îmbrăţişez şi să îi spun că totul va fi mine. Deşi este o minciună. Deşi amândoi ştim că nu este decât o afurisită de minciună fără pic de valoare şi morală, şi că în final… în final!

- Nu te mai gândi atât de intens. La ce te gândeşti?

Îi simt atingerea rece, căci pielea îi este ca de gheaţă, aşa cum pare şi prin paloarea neobişnuită, secată, bolnavă a tenului. Dar nu mă deranjează, mă încălzeşte această răceală ce îmi este transmisă prin degetele sale. Îi strâng uşor mâna, stând încă pe scaunul de lângă patul lui. O duc la buze, sărutând-o uşor, cu delicateţe şi dragoste, închizându-mi ochii pentru a atenua cu puţin durerea pe care o simt adânc în piept, pentru a mai alunga din toate aceste furnicături ce mi-au atacat întregul corp şi durerea sufletească ce nu conteneşte de a mă vâna, de a mă prinde şi a mă întemniţa într-o cutie fără oxigen, fără viaţă… într-o cutie în care nu sunt decât eu şi sentimentele mele contradictorii, ura pentru acest fenomen şi depresia ce mi-a cuprins întreaga fiinţă… toate acestea se închid într-un colţ aproape pierdut al minţii şi sufletului meu, le uit pentru moment, le reneg şi mă las pradă întregii iubiri ce i-o port acestui băiat.

- Nu mă gândesc la nimic anume… ce spuneai?

Şi îl privesc din nou cum zâmbeşte atât de slăbit, cu toată puterea de caracter pe care o are. Dacă am analiza comportamentul fiecăruia – la nivelul personalităţii şi nu al limbajului trupului, eu aş părea cel bolnav, demoralizat şi scăzut. Dar cel ce se află în afurisitul acesta de pat de spital, nu sunt eu. Persoana care stă închisă între patru pereţi amărâţi, nenorociţi şi albi, nu sunt eu – nici eu nu sunt cel ce şi-a petrecut toate zilele din decursul ultimilor 2 ani prins într-un spital, unde singura distracţie oferită ar fi o plimbare în curtea spitalului, alături de alţi bolnavi deprimaţi, poate pe cale să părăsească această lume, sau în apogeul refacerii lor… Nu sunt eu persoana ce trebuie să îndure tratamente zilnice, perfuzii şi păreri de rău, priviri încurajatoare cu caracter fals din partea doctorilor şi a infirmierelor… nu, nu sunt eu cel ce a fost abandonat în acest spital, cu vizite foarte rare din partea familiei şi a prietenilor şi care trebuie să îndure acest tratament împotriva leucemiei în fiecare zi.

Eu nu sunt decât Jack, Jack Yankeys, un băiat obişnuit ce a obişnuit să facă parte din programe de voluntariat, făcând vizite în spitale, stând până târziu, uneori chiar şi noaptea. Stând, într-o seară oarecare, trântit pe coridorul unui spital, trist, molfăind la un sandviş de proastă calitate din spital, deprimat din pricina morţii unui pacient pe care îl vizita destul de des. Eu nu eram decât un băiat care terminase liceul, care îşi luase o perioadă liberă de un an înainte să urmeze colegiul şi îşi petrecea timpul în spitale… din pricina unei amintiri trecute, a unei mame şi a unui frate morţi de mult, singuri, într-o ţară străină.
Băiatul acesta, eu, stătea pe coridorul întunecat, neîndrăznind să se ridice, să vorbească sau să verse vreo lacrimă, dar plângându-l în tăcere pe pacientul mort, un băieţel de zece ani ce se stinsese din viaţă doar cu câteva ore în urmă. Diagnosticul fusese cancer…
În acea seară, pe aceeaşi porţiune de coridor, întunecată, eu nu eram singur. Alături de mine se mai afla o persoană, un străin, de a cărei prezenţă nu am fost conştient până într-un anumit moment şi ce, de altfel, nici nu observase existenţa unei alte persoane alături.
Plângea. Acest băiat necunoscut pe care de abia îl puteam distinge în umbrele nopţii, plângea. Tăcut, fără hohote şi încercând să se elibereze într-un mod silenţios, aruncând toată durerea din sufletul său afară cu ajutorul lacrimilor… un val de tristeţe m-a cuprins, gândindu-mă că era, poate, una din rudele vreunui pacient deja decedat.
M-am ridicat, fără a face zgomot şi am vrut să mă îndepărtez, să fug şi să îi las persoanei respective intimitate. Însă, nu am reuşit, căci tocmai în acel moment o altă urgenţă a intervenit în spital şi acea bucată de coridor, până atunci goală şi parcă cuprinsă de noapte, a fost brusc luminată şi cuprinsă de agitaţie, doctori şi infirmiere.
Din instinct, m-am dat într-un colţ, şi din pură întâmplare am dat de o altă persoană. Persoana ce mai devreme plângea. Ochii lui erau mari, umezi, albaştrii şi brăzdaţi de cearcăne. Cu tenul alb-gălbui, cu buzele deshidratate şi cu lacrimile amare curgându-i pe obraji, speriat de situaţie, de faptul că era văzut, că secretul plânsului său fusese descoperit. Alături, purta o perfuzie pe care o privea nedumerit, secat de lacrimi şi ruşinat, fiind cuprins de un val de căldură ce i-a înroşit puţin obrajii palizi – o undă roşiatică scurtă, trecătoare, incapabilă de a rămâne prea mult pe obraji atât de fragili, neputincioşi.

Aşa l-am întâlnit pe Harry. Plângând pe coridorul spitalului în care fusese internat. Pe vremea când l-am întâlnit eu, cu aproape o jumătate de an în urmă, situaţia lui nu se agravase atât de mult. Se putea plimba prin spital pe propriile lui picioare, părul nu îi căzuse în totalitate şi privirea sa putea fi încă distinsă ca cea a unui om ce lua tratament, care se vindeca. Dar nu fusese decât o minciună adusă din partea bolii, o minciună ce îi crease o speranţă frumoasă în suflet, uitându-se zilnic în oglindă şi văzându-şi ochii albaştri, încă cu paloare, aproape strălucind.

În acea zi, fără să ştiu, m-am îndrăgostit de acest Harry Hoffman, un băiat bolnav de leucemie – un băiat ce zâmbea, dar pe care îl prinsesem într-un moment negativ, deprimant. Mi-a zâmbit, chiar şi atunci, spunându-mi să-l scuz, întorcându-mi spatele şi vrând să dispară. I-am vorbit, ne-am împrietenit şi l-am vizitat în fiecare zi după acea seară.
Am crezut că era întristat din pricina situaţiei sale şi mă gândeam că poate tocmai acest lucru m-a atras şi înduioşat la el. Dar nu a fost asta. A fost privirea lui caldă, sinceritatea şi bunătatea cu care mă tratase printr-o simplă privire, de parcă Raiul şi Iadul se întâlniseră într-un singur punct, ceva inexprimabil, de parcă tot ceea ce exista în această lume se contopise în el. În ochii şi mişcările sale, cât şi în vocea lui suavă şi vorbele delicate. El, un bolnav ce în ziua aceea nu se afla în camera lui de spital, în patul deplorabil şi atmosfera bolnăvicioasă, în mirosul de medicamente, el – m-a făcut să îl ador, venerez, iubesc, din prima clipă în care l-am văzut, atras de o forţă suspectă, ciudată, nemaiîntâlnită până atunci.
Ceea ce simt pentru Harry nu am reuşit să simt pentru nimeni altcineva. Nici pentru părinţii sau fratele meu, pentru cel mai bun prieten sau pentru vreo iubită. Harry, după ce l-am cunoscut, a însemnat absolut totul pentru mine. Fiecare clipă, fericită sau odioasă, era constituită din acesta.
Mai târziu, am aflat că nu plânsese din pricina propriei sorţi. Era incapabil de a se complânge… Pacientul acela, din cauza cărui morţi mă întristasem, îl şocase, îl demoralizase şi se întreba, mi-a mărturisit, de ce a trebuit să moară?
Avea doar 10 ani, ştiai? Şi îmi vorbea în fiecare zi despre ce o să facă când va ieşi de aici şi cu cine se va întâlni şi câte lucruri va învăţa. Şi ce planuri avea pentru viitor – mi-a spus atât de multe încât simt că o parte din viaţa lui a rămas la mine, ştii? Şi nu am putut să nu fiu trist, să nu plâng şi să nu mă gândesc „de ce?” Mi-a spus într-o zi când încă mai putea să meargă şi nu era nevoie să îi împing scaunul cu rotile, când eram afară, la o plimbare uşoară prin curtea spitalului. Îmi zâmbea. Îşi pierduse tot părul, în acea perioadă, şi toată splendoarea pe care o transmitea în alte dăţi, era lipsită de culoare în acea zi. Deşi soarele se propaga asupra sa, el era gol, îndurerat şi fără energie trupească. Dar sufletul lui ardea în emoţii contradictorii şi îmi vorbea aproape cu patimă, deşi vocea lui suavă de abia se auzea în realitate. Dar acum ştiu, Jack. Ştiu de ce. E o întrebare stupidă, să ştii, pe care ne-o punem cu toţii, dar am început să mă obişnuiesc. Poate că este destinul, îmi zic uneori. Alte dăţi… mă gândesc că poate e pedeapsa pentru ceea ce am făcut noi altora sau chiar ceea ce ne-am făcut nouă! Ştii? Obişnuiam să fiu genul acela de persoană fără scrupule morale şi principii, umblam prin baruri, mă drogam… lucruri de acest tip - mi-a zâmbit, zărind neîncrederea de pe chipul meu şi m-a avertizat că vorbea serios - Boala aceasta pe care o port în trup, mi-a schimbat sufletul… suflet ce era pângărit, odios, oribil, pe care acum nu l-aş mai putea privi şi uneori îi mulţumesc lui Dumnezeu, ştii? Că mi-a dat boala aceasta, că sunt bolnav de leucemie şi sunt tratat în spitalul acesta, reuşind să cunosc atât de multe persoane minunate şi cazuri… excepţionale. Că pot să mă plimb acum, cu atâta bunăvoinţă prin această curte, alături de tine… că am reuşit să cunosc povestea unui băiat bolnav de cancer ce avea doar 10 ani fără să râd şi căruia pot să îi port povestea până în mormânt – mi-a zâmbit, cu încredere, cuprinzându-mi mâna şi strângând-o cu câtă putere era capabil, continuând pe acelaşi ton ce dorea a fi pătimaş, dar de abia auzit, cu buzele sale deshidratate mişcându-se cu ardoare, dar efort fizic – Aşa te-am cunoscut şi pe tine, îmbolnăvindu-mă. Aşa că de ce să mă întreb „de ce?” şi să blestem nişte momente atât de fericite? Pentru că eu, de fapt… sunt fericit! Că te-am cunoscut, că sunt aici şi că m-am schimbat, că nu mai fac lucruri nelegiuite şi am cunoscut pacea sufletească. Înainte, nu ştiam ce înseamnă să te rogi la Dumnezeu. Nu am ştiut că este atât de uşor să mulţumeşti cuiva. Nu am ştiut că este atât de simplu şi frumos să spui „te rog” şi să faci o faptă bună. Singurul lucru de care îmi pare rău este că nu o să mă fac bine. Şi ştii de ce? nu să îmi reiau viaţa, nu asta mă interesează. Ci dacă aş fi din nou sănătos, aş putea să merg pe străzi şi să ajut oameni. Aşa cum şi tu m-ai ajutat pe mine şi cum şi ceilalţi m-au făcut să mă schimb. Aşa cum şi boala aceasta pe care mulţi o numesc „nenorocire”, a fost o binecuvântare pentru sufletul meu…
S-a oprit, în acel moment şi am stat faţă în faţă pentru câteva secunde. M-a tras uşor lângă el, proptindu-şi capul de umărul meu şi legându-ne într-o îmbrăţişare uşoară, dar care îmi ardea pieptul.

Mi-am înfăşurat braţele în jurul lui şi i-am sărutat uşor gâtul, lăsându-l să îşi propage toată greutatea asupra mea.
- Te iubesc, Harry… i-am zis atunci, la ureche, uşor – atât de uşor încât mă întrebam dacă m-a auzit, de abia abţinându-mi lacrimile şi vrând să îi spun că „totul va fi bine”. Dar atunci fusese momentul în care problemele începuseră cu adevărat, tocmai în acea după amiază, când îşi lăsase greutatea în puterea mea. A trebuit să îl port în braţe până în camera sa, unde i-a fost administrat un medicament.
- Mulţumesc, Jack, mi-a zis când l-am aşezat acolo şi i-am sărutat fruntea. Iar eu m-am întrebat dacă îmi mulţumeşte pentru gestul în sine sau pentru iubirea pe care i-o port.

- Spuneam că mi-aş dori să merg în faţa acelei ferestre… ştii? – s-a oprit, tuşind uşor şi speriindu-mă, făcându-mă să mă ridic rapid de pe scaun, vrând să îl ajut. Mi-a făcut semn cu mâna să mă opresc, deşi încă aveam prinse degetele sale într-ale mele, uşor, pentru a nu-l răni. Voiam să îi sugerez să chem doctorul, sau să întreb dacă îl pot pune în scaunul cu rotile, pentru a merge în faţa ferestrei, dar a continuat şi nu mi-a lăsat timp pentru aşa ceva.

- Aş vrea să merg acolo şi să privesc, pentru mult timp. Să văd ce este afară şi mi-ar plăcea să fie multă lume jos, să fie o şosea şi maşini şi multă agitaţie, să fie noapte şi să fie multe lumini… şi după ce am privit atât, să mă urc acolo şi să sar - am tresărit, gândindu-mă ce vrea să spună, făcându-l să râdă, deşi râsul său semăna mai mult cu o tuse seacă – nu, nu în felul acela. Să sar şi să zbor… înţelegi?

- Cred că da, am răspuns, cu toţii ne dorim aripi…

A zâmbit, din nou, arătându-mi privirea aceea de „nu, prostuţule” şi a vorbit.

- Nu, Jack. Eu nu aş vrea aripi. Aş vrea doar să ies acolo şi să zbor, aşa cum sunt acum, să zbor deasupra tuturor şi să mă simt… uşor, liber, neîncătuşat şi neîntemniţat… doar pentru câteva secunde, atât, să pot zbura şi atunci când ies pe fereastră, să nu mă prăbuşesc la sol. Ştiu că nu e posibil, dar mereu mi-a plăcut ideea aceasta…



Stăm de mult timp în camera aceasta, nefăcând nimic şi amurgul se va ivi curând, afară. Ne privim, acesta uitându-se din când în când la fereastră şi continuând să îşi etaleze acea expresie fericită, dar vagă. Eu îi strâng încă degetele în mâna mea şi îmi doresc să îl apropii, deşi bătăile inimii mele nu cred că ar rezista. Mi-e frică. Mi-e frică să plec acasă şi să mă întorc într-o dimineaţă şi să nu îl mai găsesc aici, să nu îi mai găsesc sufletul aici, decât trupul învelit într-unul dintre acele cearceafuri albe, morbide. Mi-e teamă că voi deschide uşa acestei camere într-o dimineaţă şi Harry nu va mai fi acolo să îmi spună „bună dimineaţa”… dar, pe de altă parte, mă întreb, aş fi oare capabil să stau aici? Să stau lângă el atunci când moare şi să nu mor şi eu odată cu el?

Harry îi spune doctorului, atunci când vrea să se retragă, că ar vrea să meargă puţin afară pentru că simte nevoia de a lua aer, aer curat. Doctorul consimte, uitându-se la mine ciudat, fără speranţă iar inima mea se sparge în mii de bucăţi, înţelegând care este diagnosticul din această seară. Harry nu mai răspunde deloc la tratament, se simte din ce în ce mai rău iar sufletul meu nu cred că poate să reziste acestor veşti. Dar trag căruciorul cu rotile şi îl iau în braţe pe Harry, aşezându-l. Nu are perfuzie acum, este liber în aceste ore, va primi una mai târziu, deşi nu îl va ajuta la nimic. Coborâm cu liftul şi el vorbeşte cu doamnă în vârstă pe care o cunoaştem amândoi. O rudă a unui pacient care urmează să fie externat curând. Ne urează numai lucruri frumoase.
Câteodată cred că toţi ştiu ce iubire îi port eu lui Harry, că nu este prietenie şi nici alt sentiment decât pură iubire, una platonică – s-ar putea spune, uneori… câteodată mă întreb „dacă ar fi fost sănătos, l-aş mai fi iubit la fel de mult?” şi nu am un răspuns la această întrebare, urându-mă pentru gândurile mele. Dar nu contează „cum”, „dacă” şi „de ce”. Contează că acum îl iubesc.
Acum, când intrăm în curtea spitalului iar eu împing căruciorul, mângâindu-i uşor gâtul. Îi dau haina mea, atunci când ieşim afară, este puţin răcoare iar apusul este superb, îmi spune Harry. Îi place mult să urmărească soarele cum coboară, cum dispare şi cum luna îl cucereşte. Îi place mai mult decât răsăritul, ştiu asta – ştiu atât de multe lucruri despre Harry.
Îl plimb puţin, îl las să ia aer. Şi ne oprim. Mă opresc şi înconjor căruciorul, apar în faţa lui şi îi zâmbesc şi eu, pentru prima dată în ultimele zile.
- În sfârşit, îmi zice cu o fericire pe care nu şi-o poate ascunde, ţi-ai dat şi tu jos faţa de căpcăun şi ţi-ai arcuit buzele alea…
Râd din pricina remarcii făcute de acesta.
- Ah, vă mulţumesc, câtă politeţe, fac o pauză – Harry, vreau să încerc ceva, uşor… bine?
Dă din cap în semn afirmativ şi nu mă întreabă nimic, căci are încredere în mine. Urcăm cu liftul, mergem până pe acoperişul spitalului iar eu îl iau în braţe, eliberându-l din cărucior şi purtându-l în braţe, îi şoptesc: Neîncătuşat şi neîntemniţat…
Acesta nu pricepe prea bine ce se întâmplă, dar simţim aerul de pe acoperit, privim apusul superb şi luminile ce se aprind în oraş, precum şi maşinile şi miile de oameni ce se revarsă în preajma noastră, undeva prea jos şi departe pentru a-i putea zări sau simţi cu adevărat.
Iar eu îl port în braţe pe Harry cu paşi grăbiţi, neţinându-l prea aproape de pieptul meu, dându-i senzaţia de eliberate, de libertate şi uşurare, de parcă nu ar fi purtat în braţele mele şi ar zbura, singur, în noaptea ce urmează să apară, alături de luminile oraşului, de oameni şi maşini şi de apusul superb pe care îl iubeşte. Braţele-i sunt înfăşurate cu uşurinţă în jurul gâtului meu, superficial, căci ştie că nu îi voi da drumul.

Ne oprim… inima mea zvâcneşte cu o putere incredibilă. Mă simt viu, mă simt… fericit. Văzându-i expresia lui Harry atunci când ne oprim, inima mea este supusă unui nou cutremur… şi el este fericit, poate mai mult ca oricând.

- Mulţumesc, îmi şopteşte iar cu acel ton suav pe care îl ador.

Îl trag aproape de mine şi îi întâlnesc faţa, pielea rece, îl întreb dacă îi este frig… îmi răspunde că este bine. Îi caut buzele mici, deshidratate, crăpate şi la fel de îngheţate ca restul trupului său. Îl aduc şi mai aproape, îl sărut uşor, cu tandreţe, ţinându-l aproape de mine şi simţind valul de căldură ce îmi inundă trupul şi sufletul, fericirea ce mă doboară la nivel fizic şi psihic este incredibilă… şi îi simt degetele de gheaţă strângându-mă şi mai tare, sărutându-mă şi el cu câtă forţă este capabil, temător de faptul că aş putea să mă depărtez de el. Dar nici eu nu vreau şi continui acest sărut, ţinându-l cu siguranţă şi dragoste în braţele mele, pe acoperişul acesta nenorocit al unui spital, alături de apusul soarelui ce pare a semnifica un final, un final pe care noi doi încă nu îl cunoaştem…


Cutremuraţi, ne depărtăm feţele unul de celălalt şi privim cerul, semiluna ce a apărut pe cer câtă vreme noi nu i-am arătat nici pic de atenţie.
Nu ştiu ce îmi va aduce ziua de mâine. Nu ştiu dacă mă voi întoarce în camera lui Harry, acea odăiţă de spital şi îl voi pune pe pat, iar acesta va închide ochii pentru totdeauna. Nu ştiu dacă se va întâmpla sau nu un asemenea lucru… şi nici nu doresc să aflu, nu acum, într-un moment atât de plin de fericire pentru mine. Nu ştiu dacă, poate, mă voi duce acasă şi atunci, în timpul acesta nefast, Harry va închide ochii pentru totdeauna. Şi nu vreau să mă gândesc la acest lucru acum – mi-e teamă de acea clipă şi sunt înfricoşat de reacţia pe care o voi avea, de zguduitura pe care o va avea întreaga mea viaţă.
Dar… nu vreau să mă gândesc acum la asta.


Îmi îndepărtez ochii de la cer şi îi poziţionez asupra lui.
Îmi arată un surâs splendid, vibrant, mai frumos şi mai fericit, mai bogat şi însufleţit decât orice altceva am văzut în întreaga mea viaţă, chiar şi cu paloarea lui atât de bolnăvicioasă. Iar eu nu îmi pot abţine un alt zâmbet şi un sărut scurt pe frunte.

- E frig, Harry, hai să ne întoarcem în camera ta.

- Bine, Jack… Jack?

- Da, Harry?

- Mulţumesc.

Citindu-ţi ultimul oneshot...m-am simţit gen la fundul unui canion şi uitându-mă în sus, adică mă simt foarte mic.
Câtă măiestrie în descrierea personajelor, mi-a plăcut, deşi trebuie să fiu sincer m-am cam speriat când Harry mărturisea că-i mulţumeşte unui zeu că ia dat o viaţă de excrement, adică e cam exagerată venerarea, da în fine cine usnt eu să fac observaţia aceasta.....De obicei oamenii care-s aşa vulnerabili la boli, răni, când se îmbolnăvesc, când totul pare fără scăpare, abia atunci îşi întorc speranţele către zei, să vină să păşească pe podeaua plină del acrimi ale muribunzilor, dar până la urmă, omul tot e vindecat de alt om, sau moare...iar zeii n-au coborât niciodată să-şi ude picioarele...
Oricum mă fascinează tristeţea textului, dar şi încercarea de a-l îmblânzi cu o "parte bună", eh mor încet şi degradant, da măcar mi-am făcut prieteni buni. Te face să te gândeşti oare unii oameni îşi pot face prieteni doar dacă dumnezeu le dă de la naştere boli groaznice cum ar fi leucemia?...te face să te gândeşti puţin..

Of fiind nou nici nu ştiu ce să citesc, că aici sunt sute şi sute de pagini, volume întregi, nici nu ştii de unde să-ncepi, să nu neglijezi pe cineva vai.

Cum zicea un user mai bine ar scrie toţi odată pe săptămână, sau lună, câte un capitol epic.
Măcar aşa am aveam milă de leneşii ca mine (nu numai lenea da na mă dor ochii de la ecran of)

Noroc ! Şi forţa, adică inspiraţia să fie cu tine!

Mi-e dor de vremea când, abandonat în atelier, lucram continuu, până la epuizare, la tablourile şi picturile mele. Eram prins de imagini, visam, pictam cu sufletul, cu mintea şi mâinile mi se detaşau, nu mai erau ale mele. Erau pierdute undva între spaţiu şi conştiinţă, fără a-mi aparţine, ca un dar divin ce nu era al meu, nu eram eu, fiind doar un misionar ce făcea, crea, picta... eram pierdut în culori, în imagini pe care nu le voiam scoase din minte. Trăiam din ele, din tot ceea ce aveam, ce făceam, îndeplinindu-mi pasiunea, misiunea... o numeam „misiune”, o iubeam, o divinizam şi îi acordam totul: dragoste, atenţie, fiinţă, orice ar fi dus la îndeplinire, saţietate, satisfacere.
Iubeam să stau trântit pe patul îngust din atelier, când eram obosit, frânt, spre dimineaţă şi adormeam adânc, zâmbind, fericit că învăluisem iar o pânză cu imagini, culori şi reflecţii ce, deşi nu erau ale mele, le primisem, mă caracterizau, veneau din mine, totuşi... eram şi eu o creaţie a cuiva mai mare decât mine şi trebuia, aveam nevoia imperioasă de a face asta cât şi datoria, să merg mai departe, să arăt, să... pictez.

Dar s-au dus de mult vremurile acelea când eram prins cu orele, zilele în atelier. Nu aveam preocupări, iubeam doar pictura şi mă dedicam, nevăzând toate erorile pe care le produceam şi lipsa vădită de talent. Toate erau abstracte, nu transmiţeau nimic. Le privesc acum cu obiectivitate rece şi crudă, înţelegându-le şi speriindu-mă din aceasă pricină.

„Nu eşti bun de nimic! Astea numeşti tu picturi? Caricaturile astea? Ce înţelegi tu din ele? Sunt doar nişte culori aruncate aici şi colo şi... un dezastru! Un dezastru! Sper că nu vrei să ieşi cu aşa ceva în lume, să mă faci de ruşine...” îmi striga nevastă-mea când i-am arătat, satisfăcut, cu vervă şi dragoste, lucrările mele asupra cărora îmi aruncasem atâtea luni din viaţă. Nu îi plăceau, nu le aprecia, nu mă vroia pictor. Voia să fiu doctor, avocat, ceva ce ar aduce bani... bani, ce bani, doamna mea? Săraci suntem, vom fi şi vom muri, căci sufletul nostu e prins într-una din picturile acestea abstracte. Le-am închis acolo, împreună, să se certe pe vecie, să se iubească şi urască, să se înţeleagă cu nenorocire şi dulceaţă; împreună. În timp ce noi doi, tot prinşi în trupuri, ne luptăm aici în fiecare zi cu vorbe urâte şi degradate.

Mi-e dor să ţin pensula-n mână. Dar nu mai pot, mi-am pierdut dăruirea de altă dată. Eu nu pot crea decât dacă mă dăruiesc total, şi nu mai pot... îmi lipseşte viaţa, sufletul. Sunt mort în trupul meu viu, sănătos, deşi pe dinăutru sufăr, sunt bolnav, pe moarte, poate vă voi dispărea, mă voi evapora odată cu picturile mele... dar nu vreau, nu vreau ca ele să dispară. Vreau să dăinuie, în atelierul meu prăfuit, vopsit pe jumătate într-un roşu aprins, degradat, cu patul îngust aşezat într-un colţ cu toate uneltele mele, pânzele, pensulele, culorile şi tablourile aruncate şi agăţate peste tot.

„Tu eşti bărbatul meu! Nu vreau să stai acolo şi să te joci şi relaxezi toată ziua cât timp eu ţin casa curată şi... şi aşa suntem săraci! Ne-a plecat şi ultima servitoare că nu am mai plătit-o...’ îi auzeam vocea nervoasă, coborând, ajungând la disperare, vrând parcă să se arunce în genunchi în faţa mea şi să mă implore. Dar era prea mândră să facă acest lucru, şi mai ales în salonul nostru sărăcăcios cu mobilă învechită, moştenită de la părinţii mei. Stăteam amândoi acolo, la lumina unei candele şi ne priveam cu dragoste şi totodată ranchiună, înţelegere şi disperare căci opiniile şi visurile noastre erau diferite. Şi totuşi, sufletele noastre erau legate cumva, erau împreună împinse într-una din creaţiile mele, sau poate chiar în toate... şi noi eram aici... Aici! Dar ce să facem împreună aici? Şi totuşi, trebuia să fim amândoi, altfel... altfel nu avea rost, nu mai puteam, poate dispăream sau poate continuam să suferim, dar mai tare, mai disperat. Sau poate că am fi fost fericiţi, independţi, dar totuşi goi. Şi goi suntem şi acum, nu suntem?
Şi nu se aruncă totuşi în genunchi, îmi vine să o fac eu, dar nu ştiu cum, nu am mai făcut asta până acum, nu m-am aruncat la picioarele nevestei şi nu i-am sărutat rochia, trăgând de ea şi implorând să mă ierte, să mă iubească, să mă ajute...

„Ce vrei? Să merg să muncesc eu acolo în locul tău? Asta vrei? Să ajung să spăl haine, să calc ca o servitoare? Eu? Să fac aşa ceva ca să ne fie bine la amândoi, când tu eşti bărbat! Bărbat puternic şi sănătos şi te arunci acolo, în atelierul tău mizer, uiţi de nevasta şi datoriile tale... nici un copil nu ai putut să îmi dai, măcar aveam cui să împărtăşesc dragostea aceasta şi nu m-aş ti transformat într-o stană de piatră, şi totuşi... nu sunt atât de rece, căci te-am iubit şi acum am ajuns să te urăsc atât de tare că nu mă pot despărţi de tine! Eşti ca un parazit... m-ai invadat şi acum mă distrugi. Tu nu ştii să ai grijă de mine! De ce te-ai mai însurat?”

Eu nu zic nimic, ca de obicei, eu tac şi o privesc, aşa cum pot, îngândurat, lovit, fulgerat şi ea mă priveşte ochii acizi, dar gata să plângă, să se spulbere, căci nu mai poate singură, are nevoie şi ea de mine, şi eu de ea, dar nu ştim cum să facem, suntem incompatibili. Ea vrea ca eu să fiu altfel. Eu... eu nu vreau nimic, eu vreau să mor, să dispar, să nu mai ştiu. Şi totuşi, nu vreau să îi las trupul singur, aici, îngheţat, când sufletele noastre sunt departe. Trebuie să aşteptăm, să îndurăm împreună.

Ştiu ce vrea... vrea să-i spun că totul va fi bine. Dar nu pot, nu pot să îi zic că o voi proteja, că vom scoate asta la capăt, niciodată nu am vrut, niciodată nu am ştiut. Şi ea ştie că eu nu o să o fac, şi asta o disperă, are nevoie de siguranţă, chiar dacă e o părere prea optimistă sau minciună. E capabilă să creadă orice, orice, dar numai să vorbesc cu ea, să îi zic, să nu o mai tratez cu răceală, cu tăcere şi cruzime...

Mă urăşte? Dar şi ăsta e un sentiment, unul tare puternic, şi ea îl simte pentru mine. Poate şi eu pentru ea. Sau poate că doar ne iubim, prea mult pentru a ne da seama...

De ce m-am însurat? Dar de ce ai spus „da”. Da, bine întrebat, Carina, de ce m-am însurat eu cu tine? Pentru că îmi întorceam capul după tine de fiecare dată când treceai pe stradă, căci ai fost singura care a ştiut să aibă grijă de mine şi eu nu am ştiut, e drept, să te preţuiesc. Suntem mizeri, dar te-am iubit şi ştiu că o fac şi acum, mai mult ca orice. Cu rochia ta albă, nouă, când te-am văzut în târg, cu ochii aceştia negri, pătrunzători şi părul tău brunet, lung şi cârlionţat, lăsat pe spate. Aveai buze plne, seducătoare, şi o privire agasantă, pasionantă, ce fura inima întregului târg. Erai mai frumoasă decât orice văzusem şi ştiusem eu, chiar mai frumoasă decât ceea ce cream, decât pictura. Şi voiam atât de tare să fii a mea, că nu mă puteam controla. Îmi întorceam privirea, fugeam spre tine, îţi făceam curte, îţi aduceam flori, te iubeam prin priviri şi gesturi, aşa cum numai eu ştiam...

Şi tu de ce te-ai îndrăgostit de mine şi m-ai îmbrăţişat? Mi-ai zis „da, da, da! Hai să ne căsătorim... eu fără tine, nu mai pot...” de ce? Pentru că erai nebună după mine, aşa cum eram şi eu după tine, după sufletul şi trupul tău? Căci te iubeam atât de mult că nu mai făceam diferenţe, simţeam nevoia să faci parte din mine, să fii a mea, doar a mea şi cu mine, împreună, noi doi... să formăm un tot, unul singur.

Şi ai fost, şi eşti, nu-i aşa, Carina? Sursa tuturor suferinţelor şi fericirilor mele. Din pricina ta nu mai pot picta, nu mai pot, m-ai secat, mi-ai luat totul şi stau aici, în salonaşul mizer, alături de tine. Din pricina ta nu pot să merg acolo, afară, să muncesc, să fac bani, căci pot... Pot, dar nu vreau, vreau să fii alături de mine aici, să suferi cu mine. Dacă am avea bani, ştiu sigur, m-ai părăsi. Tu nu poţi să mă iubeşti decât în sărăcie, aşa cum suntem acum, căci suntem doar noi doi. Şi pictura am abandonat-o pentru tine, îmi lua prea mult timp, căci se interpunea între mine şi tine, sentimentele noastre şi senzaţiile create doar de noi doi. Eu nu am nevoie de nimic, doar de tine, şi banii sunt relativi. Iar tu mă iubeşti doar sărac şi dăruit, umil dar nu degradat... aşa cum sunt eu acum; vrei să îmi reproşezi, să fiu inutil, să mă subjugi, să te chinui şi tu odată cu mine, să fim împreună, în agonie...

„De ce nu vinzi picturile alea? Să facem şi noi un ban cinstit, o să ajungem să nu mai avem ce mânca... de ce? Aşa urâte sunt, că nu le cumpără nimeni? Gata, nu mai vreau, du-te şi distruge-te în atelier, o să am eu grijă să plec, să te las singur...” dar ştie că e o ameninţare inutilă, nu o va duce la capăt, iar eu nu mă voi întoarce în atelier, mă voi apuca de un alt viciu, o altă artă, inutilă şi incompletă, care îmi va lua timp mult şi mă va subjuga, uitând de ea parţial şi ea va suferi, dar va ştii ce să facă, va spăla şi haine, va şi călca pentru alţii şi mă va aştepta, să ţipe la mine şi să mă iubească cum doar ea ştie. Da, femeia aceasta... femeia aceasta...

„Carina, eşti roşie toată...” îi zic ca din senin, de parcă acesta era tot subiectul nostru, ca un răspuns şi se înfurie şi mai tare, cu lacrimi mari căzându-i pe obraji. E tristă, e distrusă, dar nu pleacă, ea nu ştie şi nici nu vrea să părăsească. Simte că am nevoie de ea şi că fără aceasta voi dispărea. Dar nu e adevărat, dacă m-ar da la o parte, aş ştii să îmi revin, să fiu eu din nou, acela ce eram înainte să o cunosc, să o iubesc, înainte ca ea să mă fi subjugat în asemenea manieră. Sau poate şi mai bun, şi mai rău şi crud şi stăvilitor. Dar nu... ea nu mă lasă, şi nici eu nu vreau, acum, căci nu pot să îi dau drumul, dar dacă m-ar da ea la o parte... dar nu o face, o ştiu, o simt din adâncul sufletului şi inimii mele.

Şi mă apropii de ea, sunt un sărman, un nenorocit... mă arunc în genunchi, sfârşit, fără lacrimi şi fără cuvinte, fără bătăi puternice de inimă. Sunt eu... aşa cum am fost de când sunt cu ea, sunt sfârşit şi fără senzaţii, şi totuşi de o profunzime atât de periculoasă că nu ştiu de unde a izvorât. Îi apuc rochia cu ambele braţe, o trag aproape de mine, îi îmbrăţişez picioarele şi ştiu că lacrimile ei s-au sfârşit, că nervii ei se potolesc. Îi sărut rochia, îi cuprind mâinile, le mângâi, încep să o sărut, să mă ridic, să îi ating buzele cu degetele şi să îi cuprind gura, trăgând-o aproape de mine, îmbrăţişând-o, iubind-o...

*

Îmi imaginez străzile goale, din amiază, prăfuite şi casa noastră, din afară, cum se va vedea şi mai târziu, derăpănat. Iar eu şi Carina, tot stând în salonaşul ăsta, cu sentimentele crescânde dintre noi, cu reproşuri, suferinţi, lacrimi şi mâini obosite de atâta muncă. „De ce”-uri nesfârşite, lacrimi ce nu vor seca, gesturi noi şi vechi şi nemuritoare declaraţii sfâşietoare, în revers...

Doar eu şi Carina şi în special Carina, iubind, plângând, sfâşiind cu dinţii ei puternici tot ce am mai scump, terminându-mă cu fiecare secundă şi pentru fiecare nelegiuire provocată, câte-o lacrimă nepreţioasă o să i se scurgă pe obraz.
Suntem doar doi nenorociţi prinşi în vâltoarea aceasta; dar suntem împreună, împreună... eu şi Carina.

salutare long time no see (if i shall see anyone -lol-)
din seria mea de oneshot-uri fără titlu, vid. reîncepută astăzi de dragul de a mă regăsi.

vid

Mă las în genunchi și-mi reprim un țipăt. Un țipăt ascuțit, interminabil, pe care-l simt întotdeauna gata să-mi iasă din piept. Dar nu pot, nu mă pot manifesta astfel, nu pot să-mi pierd controlul. Privesc pierdută fumul de țigară din odaie. M-am săturat de același fum, de același tutun prost pe care nu-l mai sufăr, care-mi ucide plămânii, care-mi termină sufletul, îmi ia viața din mine.
N-ar trebui să mai fumez, n-ar trebui să mai fac atât de multe lucruri. Ar trebui, în primul rând, să renunț la a mai reveni în această infectă odaie, la a mă refugia aici. Ar trebui să fug – ar trebui să fug pe unde-am să văd cu ochii, să las în urmă toată suferința, tot chinul pricinuit în aste zile nenorocite de septembrie. Dar nu pot, nu pot să părăsesc îmbâcseala odăii închise de la etajul patru, o cameră împuțită de fum și alcool. Nu pot să mă debarasez de singurul lucru care-mi mai poartă amprenta, de singurul lucru care-mi amintește de mine… în fond, nici nu știu ce sens mai are să păstrez bucățele din propria mea ființă. Nu mai contează nimic. Sunt seacă, limitată, finită. Sunt un nimic în raport cu tot ceea ce există. Singura mea certitudine acerbă este că exist și eu. Mi-ar  plăcea să nu fi existat niciodată…
 
Când eram copil îi reproșam întotdeauna mamei, de fiecare dată când mă îndatora cu o sarcină pe care nu voiam s-o duc la capăt, că n-ar fi trebuit să mă aibă, că n-am cerut să mă nasc, că nu m-am născut să muncesc… iar ea, la fel de îndurerată precum poate sunt eu astăzi, mă privea cu ochi aproape sfârșiți, nespunând nimic. Știu ce-ar fi vrut să spună… că nici ea nu și-ar fi dorit să mă aibă, că nimic din ceea ce s-a întâmplat nu ar fi vrut să se întâmple. Că-și urăște viața poate mai mult decât mi-o voi urî eu vreodată. Dar tăcea, așa cum o fac și eu astăzi, tăcea și mergea moartă mai departe, așteptându-și sfârșitul.

Nu putea să se sinucidă. M-am întrebat întotdeauna de ce – dar am aflat mai târziu, mai târziu când am fugit turmentată de acasă, beată și în căutare de aventuri noi care să mă facă să simt că trăiesc. Și-am trăit, am trăit în dup-amiaza aia fierbinte, întoarsă mahmură în casă, găsind-o spânzurată în bucătărie… în fond, nu avea cum să se întâmple altfel. N-așteptase decât să dispar, să prind aripi, să mă desprind de ea, să nu mai am nevoie de protecția și tristețea ei iremediabilă. Am început să râd și-am intrat în camera mea, convinsă că-i o halucinație creată de ultimii aburi de alcool – am stat ore în șir în cameră încercând să dorm, păcălindu-mă că sunt prea obosită, prea turmentată, prea nedormită. Nu mai dormisem de două nopți și trei zile. Și iat-o, iat-o acolo – oare de când atârna moartă în bucătăria sărăcăcioasă unde parchetul scrâșnea tragic de câțiva ani? M-am întors ca s-o găsesc tot acolo, c-o muscă pe buza inferioară. Buză aproape vânătă.

N-am putut să plâng; era prea târziu; mortul trebuie să-l plângi când își dă duhul, altfel e deja pierdut. Sufletul bietei mame plecase de mult de lângă mine – dacă există orice numit suflet. Iar eu nu am putut să plâng și m-am acuzat pentru lipsa aceasta de tandrețe, de iubire, de sensibilitate. Am sunat pe unchiul Dem și m-am urcat pe-un scaun să dezleg funia. N-am reușit, așa c-am folosit un cuțit care de-abia mai tăia. Nu și-ar fi putut tăia venele niciodată cu lama proastă, care de-abia rănea în vreun fel funia groasă. Iar trupul mamei stătea suspendat acolo, duhnind a ceva ce n-am putut asocia cu nici un fel de miros cunoscut. Pauze îndelungate și sufocante. Îmi obosise de mult mâna pe cuțit, mișcam mâna inutil, trupul mamei n-avea să se prăbușească… eu oricum tăiam absurd în gol. Iar unchiul Dem a țipat, m-a luat în brațe și-a aruncat cuțitul departe.

Unchiul Dem era tras la față, nebărbierit, slab ca întotdeauna – singurul bărbat pe care-am reușit să-l iubesc vreodată cu adevărat, care m-a respins c-o tandrețe ucigătoare. 38 de ani. Pe atunci aveam de-abia șaisprezece ani, eram o mucoasă care nu reușea sub nici un chip să plângă. Am simțit lacrimile aproape uscate ale unchiului Dem. Se prelingeau deasupra mea în vreme ce el mă strângea disperat în brațe și-i simțeam inima trosnind infernal. Inimă care bătea de tristețe, disperare, de sărăcie. O iubise, poate, pe maică-mea mai mult decât crezusem. Singurul ei frate – la fel de nefericit și lovit de soartă ca și ea. Nu, n-am reușit să plâng sub nici un chip.

În fond, acesta a fost unul din lucrurile care m-au făcut să vreau să fug, să zbor oricât de departe… într-un loc fără viață și fără moarte. Dar în odaia asta – și nicăieri altundeva, nu găsesc îndeajuns de multă putere cât să-mi curm ultimele fărâme de suflu. Du-te, viață, ia-mă moarte undeva departe. Ca întotdeauna, sunt incapabilă de a lua o decizie serioasă singură. Trebuie să fie un joc, altfel rămân imobilă, incapabilă de mișcare. Și moartea e singurul lucru serios ce-mi apare în ființă. Viața e un joc stupid pe care-am acceptat, involuntar, să-l joc. A naibii viață și al naibii fum de țigară care-mi inundă întreaga ființă. De ce să aerisesc o odaie menită să duhnească și să chinuie? N-am nevoie de nimic aici – nici de aer. Sunt doar eu cu cele mai frumoase ipostazieri ale sinelui meu scârbos.

Mi-e silă, evident. Dar n-am pe cine da vina. Sunt doar eu și cu mine, îmbătându-ne cu propria noastră mizerie. Duhnește a bere, a iarbă și țigări proaste. Și singurătatea este singura care vuiește nervoasă prin cameră. În rest, e liniște. Liniște și pace. Într-o mizerie sufletească aproape mortuară. Un singur invitat lipsește de la petrecerea perfectă, de la mizera sufletului meu sincer, onest, prostit și nesuferit. Dar ea nu vine niciodată –e pretențioasă, apare întotdeauna neinvitată. Iar eu nu mai am răbdare; simt că, din nou, am să părăsesc odaia pentru noi aventuri. Aventuri scârboase, aventuri care nu-mi aduc nici o plăcere. Nevoia necontenită de a mă chinui.

Doar dac-ar veni și ea, atunci m-aș simți poate în siguranță. Dar Moartea nu vine niciodată singură.

Iar eu mai trag un fum; un muc de țigară pe care nu știu unde să-l arunc.
 

Ai un stil din care as mai citi inca multe one-shoturi, mult mai multe. Ai reusit sa descrii perfect atmosfera de vid interior, de disperare si deznadejde si ahhh... I loved it! M-a emotionat. M-a intristat. M-a intors pe dos. Asa cum numai ceva bine scris poate. Am fost asa de adancita in povestioara ta, incat mi-a parut teribil de rau la final, cand s-a terminat, caci as fi vrut tare mult sa aflam mai multe detalii, in special despre adevaratele motive din spatele sinuciderii mamei ei si despre tot ceea ce le-a facut viata atat de oribila.

Mi s-a parut interesanta ideea cu camera in care se regasea si in care isi cersea sfarsitul totodata. La fel si personajul unchiului Dem, o prezenta ce-mi inspira atat siguranta, cat si delasare intr-un mod greu de explicat. Apropo, "Am sunat pe unchiul Dem" - nu bag mana in foc ca varianta ta e complet gresita, dar cred totusi ca e mai ok "L-am sunat pe unchiul Dem", cel putin asa imi suna mie. Ce mi-a mai placut a fost si veridicitatea cu care ai descris stilul de viata al protagonistei tale, acea delasare completa si abandonare in mrejele viciilor, doar pentru a estompa realitatea si tot ceea ce cuprinde aceasta. Frumos. Trist si deprimant, dar frumos.

Sper ca n-ai uitat de topicul asta si ca vei mai trece pe aici cat de curand, pentru ca eu una abia astept sa mai citesc ceva scris de tine! ^^