Teh`s oneshots

Ei bine m-am apucat de scris oneshot-uri , aşa că m-am gândit să fac un topic special pentru asta =]] . So, ăsta de abia acum l-am scris... :]]. Nu am un titlu, idee de titlu, aşa că am lăsat acel titlu, but if I got an idea later, I'll edit it.
Dacă vreun one shot va avea vreun fel de , I dont know, avertizare, o voi menţiona înainte de a posta.

Enjoy reading , see ya <3
Focul ardea în soba din sufragerie, emana căldură fizică. Doar atât. Stăteam acolo, în jurul focului, pe pernele pufoase, toţi adunaţi pentru a ne încălzi. Vremea de afară ne interzicea să ieşim din casă, atunci când tocmai vrusesem şi noi să ne delectăm cu o vacanţă la munte, ajunsesem să stăm la o pensiune foarte prietenoasă. Aici am întâlnit-o şi pe doamna Boulour, o doamnă în vârstă foarte drăguţă. Proprietara. Noi, fiind tineri, eram supăraţi că nu puteam ieşi afară aşa că ne-a adunat pe toţi aici, lângă un foc pe înserate.
- Oh, doamnă Boulour, lăsaţi-mă să vă ajut. S-a auzit vocea prietenei mele Cristine care a ajutat-o pe proprietăreasă cu o tavă. Părjituri. Mi-am aruncat mâinile acolo, luând câteva . Erau delicioase. Femeia s-a aşezat lângă noi, pe o altă pernă pufoasă. A zâmbit, atât de trist că mă întrebam de unde vine.
- Frate, şi chiar aş fi vrut să spunem poveşti de groază, acum nu mai avem cum . E atmosfera prea ... Hmm.. Prea..
- Tristă şi romantică? L-a completat Giny pe Alexander , care părea supărat. Am râs uşor şi mi-am îndreptat privirea spre doamna Boulour care tocmai vroia să spună ceva. A fost întreruptă de Jack.
- Ar fi drăguţ ca fetele să ne spună o poveste de dragoste, dacă tot avem timp liber.
Am deschis şi eu gura pentru prima dată în acea zi.
- Jack, noi nu suntem romantice.
Şi eu am fost completată, de aici începând atmosfera cu adevărat tristă.
- Vă pot spune eu o poveste. Una tristă, dar nu ştiu dacă tinerii vor ştii să asculte ceea ce o femei bătrână are de povestit.
Am cântărit posibiltăţile în gând, în timp ce prietenii mei o priveau de parcă vorbise un înţelept. Nu ştiam că sunt atât de .. profunzi. Dar nu ştiam mai nimic despre adevăratele lor personalităţi. Am fost de acord că vocea bătrânei era apăsătoare şi plină de semnificaţii, te făcea să suspni. Sau doar să oftezi. Am dat din cap, îndemnând-o să vorbească, şi aşa a început.
- Fusese... Da, fusese cu multă vreme în urmă... Când lumea nu era atât de vulgară, ar spune unii. Dar era. Era , poate chiar mai rău. Pentru că nimeni nu îşi arăta adevăratul chip, ci se ascundea după o mască. Era dureros când aflai adevărata faţă a cuiva. Te durea, dar nu aveai ce să faci, oricât ai fi încercat, te sfâşia. Pe dinăuntru, şi pe dinafară, căci avusesei încredere. Ceea ce am să vă spun eu, este o poveste a unei fete... Era tânără, poate chiar mai tânără ca voi.
A arătat spre noi, fetele grupului. Le-am văzut pe prietenele mele ferindu-şi ochii. Bătrânica a luat tava cu prăjituri şi a întins-o spre Alexander care s-a înfipt imediat în câteva dintre ele. La fel a făcut şi Mark, într-un mod amuzant.
A continuat, atmosfera păstrându-se tristă.
- Această fată era naivă, la fel cum erau şi toate celelalte. Dar ea nu ştia pe vremea aceea că oamenii purtau măşti, nu ştia. Credea că tot ce vede este adevărat, sau poate mai departe de asta. Şi a crezut în tot ceea ce o înconjura. Era frumoasă, tânără... Şi încă nu ştia ce vrea să facă cu viaţa ei, concret. Însă visa la acelaşi prinţ pe cal alb ca toate fetele. Să se mărite, să aibă copii... Să fie fericită iar părinţii ei să fie mândră de ea. Ca toate celelalte.. Dar nu s-a întâmplat.
A oftat, un oftat ce mie îmi părea că aduce atât de multe amintiri. Am încercat să îmi scot din minte ideea ce apăruse, nu cred că era posibil. Am ascultat în continuare.
- Într-o zi.. De obicei s-ar întâmpla într-o zi frumoasă, dar nu. Era urâtă, mohorâtă, pentru cea care tocmai fusese molestată de părinţii ei. Stătea în acelaşi loc care o înveselea din totdeauna, stătea ... Singură, ca întotdeauna pe un bolovan imens dintr-o pădure. Era lângă un râuleţ limpede. Soarele nu dorea să apară printre nori dar nici ploaia nu îşi făcea apariţia. Stătea acolo... Încercând să se calmeze. Atunci a fost când l-a întâlnit pe prinţul ei, pe acela pe care l-a crezut Făt-Frumos. Părul lui era blond şi ochii albaştrii, exact ca în vise. Era îmbrăcat curat şi avea maniere, eleganţă. Spre deosebire de fata ce stătea desculţă în rochia ei simplă şi prăul răvăşit, dar curată. Era drăguţă , în felul ei, dar aer de copilă. Pentru că acel băiat, vedeţi voi, nu era ca un flăcău. Era mai mare , mai ştiutor... Mai înalt şi mai frumos decât orice şi oricine văzuse această fată până atunci. De aceea, nu a mai ţinut cont de altceva, şi s-a îndrăgostit. Pentru că, aşa cum am zis , nu ştia.
A fost întreruptă de Mark , care părea să aibă o întrebare. A ridicat mâna dreaptă în sus, privind nedumerit.
- Dar, acest tip, flăcău , adult, sau ce e el, ce căuta acolo? Adică , nu era ăla locul unde stătea fata?
- Da, vezi tu, această fată nu ştia că de fapt, acel loc nu este pentru oricine ci era o proprietate privată, cumpărată de curând. Dar stând acolo , de atâta vreme , din copilărie, când era tristă, nu s-a interesat.
- Ah ! După asta doamna Boulour a continuat pentru a fi întreruptă imediat de Alexander.
- Atunci a fost prima oară când cei doi s-au văzut, dar din perspectiva fetei... Ei bine, era o dragoste mult prea puternică. Fusese dragoste la prima vedere.
- Da, ne-aţi spus cum arăta băiatul , dar fata? Şi el ce a simţit când a văzut-o?
Două întrebări destul de bune, recunosc că şi eu eram curioasă. Doamna a răspuns calm, fără a fi deranjată de întrerupere.a tmosfera era încă caldă, tristă şi romantică. Din cauza acelui foc...
- Ei bine, ea nu ştia ce simţea băiatul, nici noi nu ştim... Pentru că povestea a spus-o fata, şi noi doar ce ştie ea, ştim. Dar ceea ce a văzut în ochii lui.. A fascinat-o. Credea pe vremea aceea că şi el simţea la fel pentru ea, dar noi nu ştim ce credea el cu adevărat. Cât despre fată... Nu avea trăsături neobişnuite, părul şaten şi ochii căprui. O copilă.
A făcut o pauză vrând să vadă dacă mai sunt întrebări, dar realizând că nu sunt, a vorbit.
- I-a vorbit băiatul, aceea fiind proprietatea lui. Obrajii fetei s-au roşit instantaneu , când a auzit vorbele lui. Nu ştia de ce era mai ruşinată.. S-a ridicat şi a mers către el, cerându-şi scuze cu gândul de a pleca mai departe. Dar acela a prins-o de mână, mângâindu-i obrazul. Eşti frumoasă. Cum te numeşti? , a întrebat-o atât de suav că nu ştia dacă este vis sau realitate. A realizat că nimeni nu o atinsese până atunci şi a tresărit, dar era prea târziu să şteargă mângâierea lui de pe obrazul ei. Anette... , a fost răspunsul ei.
Eu sunt Jean. Numele lui o fascina
Nu ştiu a explica cum s-a întâmplat, dar ea a fost vrăjită de timp, şi poate şi el de frumuseţea ei, pentru că au stat pe acea piatră mai mult timp, privindu-se, şi doar atât.. cu făgăduinţa să se vadă a doua zi.
- Ah, da, şi acum se întâmplă că tipul a minţit-o şi n-a venit a doua zi, şi nu a mai venit niciodată? Am zis sarcastic, dar mi-am regretat vorbele după ce am văzut privirea şi vocea tremurândă a doamnei Boulour.
- A venit... Dar poate era mai bine să nu fi venit, nici atunci, nici nicodată.
Am tăcut cu toţii şi am îndemnat-o să continue povestea.
- Şi a mers acasă, fericită după această promisiune. A doua zi s-a îmbrăcat mai frumos, încălţându-se cu sandalele, deşi obişnuia să meargă desculţă în acel loc. S-a aranjat, pe cât a putut pentru a nu ieşi în evidenţă şi a mers în acelaşi loc. Când a ajuns, el era acolo, aşteptând-o . A primit de la el un trandafir roşu, atât de frumos că îi venea să plângă. Era prima ei iubire, primul ei trandafir primit de la un bărbat, se simţea iubită şi fericită. Nici măcar nu îşi mai lua în seamă părinţii ... Era fermecată. El a sărutat-o, primul ei sărut. Inima aproape că i-a explodat , de fericire şi din cauza atâtor bătăi ale inimii.. Şi aceste întâlniri au continuat, pe ascuns întotdeauna, în acelaşi loc. Până când el a cerut-o de nevastă , dar i-a spus... I-a spus că nu poate ca familia lui să afle de această aventură, dar că vrea să o ducă în lume. Să fugă împreună. Fata a acceptat, pentru că era atât de îndrăgostită. În acea zi , a rămas mai mult cu el, şi au făcut lucruri pe care nu le făcuseră până atunci. La acea promisiune ea s-a dăruit lui.
Am auzit-o pe Giny oftând, de parcă ar fi plâns. M-am concentrat asupra poveştii.
- A plecat acasă şi şi-a înfruntat părinţii. Le-a spus că va pleca, că îl iubeşte, şi că nu are ce să le facă. Ei au crezut-o prea neliniştită şi nu au luat-o în seamă, însă a doua zi a lăsat o scrisoare de adio şi a plecat înainte să se lumineze de ziuă. Cei doi au decis să se întâlnească în acelaşi loc, şi acolo a fost şi ea. L-a aşteptat, pentru că îi promisese, prinţul ei blond , îi promisese că va veni. L-a aşteptat, l-a aşteptat, l-a aşteptat. Dar.. Adevărat. Nu a mai venit. În locul acestuia, a doua seară, căci vreau să spun că ea nu s-a mişcat de acolo, toată ziua, a apărut un alt tânăr... Acela a informat-o că aceea era proprietate privată şi că trebuie să plece. Aceasta l-a întrebat a cui este.. Proprietatea. I s-a răspuns. A domnului La Rosse, dar tocmai a fost moştenită de ginerele lui , domnul Jean La Rosse. Nu cred că îi va place domnului şi doamnei să staţi aici, deşi tocmai au plecat în luna de miere. Ar fi bine să plecaţi.... Ar fi vrut să îşi stăpânească lacrimile , dar nu mai putea. Ar fi vrut să se oprească din fugit şi să se întoarcă la părinţii săi, dar nici asta nu era cu putinţă. Căci fusese trădată şi ea trădase la rândul ei. El o minţise, atât de crud că îi distrusese viaţa...
Am tăcut cu toţii , privind focul. Eu am fost cea care a rupt liniştea.
- Doamnă Boulour, dumneavoastră sunteţi acea Anette?
A râs, dar un râset atât de trist căci noi am înţeles minciuna.
- Cum se poate oare aşa ceva? Mai vreţi prăjituri?

Mulţumesc de comentariu şi apreciere Berry. Mă bucur că ţi-a plăcut şi te rog să îmi scuzi greşelile [ adevărul e că nu verific după ce scriu, foarte rar ._. ] aşa că îmi cer scuze pentru greşelile anterioare şi cele viitoare [ care probabil vor apărea ] . Sper să citeşti în continuare.
Am mai scris un one shot, dar nu ştiu cum şi cât de bine a ieşit. Rămâne la aprecierea celorlalţi. Iar am avut o problemă cu titlul :]].
- Hei Anne , aici ,aici. Hai să mergem împreună spre casă.
- Ok – Ok! Deci, mai pe seară mergem în oraş? Întâlnire dublă, de abia aştept.
- Desigur.
Sunt fericită. Am o familie extraordinară şi prieteni minunaţi, un iubit şi un frate cu care mă înţeleg minunat. Viaţa mea este atât de îmiplinită, la fel şi sentimentele mele. Nu mi-aş putea dori nimic mai mult de la viaţă, pentru că zâmbesc şi expresia feţei mele emană doar emoţii pozitive. Ce ar mai putea cere, cineva ca mine, de la viaţă? Nimic. Chiar am totul, mai mult decât atât...
Mă îndreptam spre casă cu prietena mea Anne, o prietenă pe care o adoram. Ştiam că şi ea este la fel ca mine , împlinită. Şi totuşi, o invidiam pe această fată , atât de fragilă. Fără părinţi trăind doar cu fratele ei mai mare, atât de sever. Având un iubit care o trata bine , dar nu extraordinar... Şi totuşi, să fie atât de fericită – eu nu aş fi putut. De aceea o invidiam. . . Atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată, am simţit cum ceva mi-a atacat inima. Îmi venea să plâng , când am văzut... Că era atât de singură, dar ea zâmbea şi tot ea era cea care mă consola – întotdeauna. Era trist, cum eu, cea mai bună prietenă nu o puteam bate pe umăr să îi spun : „ Va fi bine ! ” Nu doar pentru că nu aş fi avut forţa – căci nu ştiu cu exactitate dacă puteam sau nu face asta, să rezist lacrimilor ei niciodată întâlnite, dar pentru că ea... Niciodată nu era tristă. Mă înjunghia. Cum putea fi atât de puternică.. Când părea atât de fragilă.
Eram în aceaşi clasă de câţiva ani, în generală şi la liceu, până acum în anul doi. La şaisprezece ani eu deja am 1.72 , iar ea a rămas pe undeva pe la 1.60 . Faţa ei este încă a unui copil de treisprezece ani, atât de delicată şi fragilă. Zâmbetul ei e jucăuş , atât de simpatic . Părul lung castaniu şi ochii verzi intenşi... Cum puteai să nu o iubeşti pe această fată, ca o păpuşă? Nici măcar cele mai rele persoane nu se puteau atinge de ea, pentru că era bună cu toţi. . . Nu era un exemplu, era mai mult ca ... Ca o piatră preţioasă. O piatră preţioasă , ce nu trebuia atinsă de nimeni.
Vreau să spun asta la prezent. Aş vrea. Aş vrea cu adevărat să prezint aşa cum începusem, aşa cum am vrut întotdeauna, să povestesc la prezent. Dar nu pot, nu mai pot. Căci acea Anne indestructibilă şi iubită de toată lumea, numai este. A dispărut, lăsându-mă cu lacrimile mele şi cu o grămadă de mâini aşezându-se pe umărul meu spunându-mi că voi trece peste; dar ştii, Anne? Ştii... Nicio vorbă nu îmi schimbă starea, căci doar degetele tale reci şi vocea subţire mă puteau calma. Şi mă trezesc iar, în aceaşi baltă de lacrimi. Întotdeauna cu aceaşi amintire, a acelei zi când mergeam de mână spre casă. Ce aş fi vrut să nu rămân în urmă atunci... Poate că acum.. Poate că acum eram amândouă , în acel loc . Dar eu nu aş fi meritat să intru în acealşi loc ca şi tine, căci tu ai fost prea bună... Pentru oricine.
Câteodată... Câteodată dau vina pe acea pisică, pe acel copil, pe acea familie. Pe părinţii tăi, pe mine. Pe toţi. Dar ştiu că tu nu ai fi vrut asta. Da, ea nu ar fi vrut să pângăresc pe nimeni. Şi totuşi, sunt nefericită. Pentru că m-ai părăsit. Sunt iar aruncată în groapa mea de egoism pentru că te vroiam doar pentru mine, să fii cu mine. Şi la naiba, nu mai eşti. Plâng şi acum, deşi îţi aduc în fiecare zi florile preferate la mormânt. Orhideele astea parcă nu te mai înveselesc , pentru că nu mai zâmbeşti. Chiar dacă sunt poze de-ale tale acolo, nu mai eşti tu. Nici măcar acelea nu mai par însufleţite, ţi se simte absenţa până şi în aer. Draga mea Anne, prietena mea ... Cea pe care am pierdut-o.
Ies din cimitir pentru a merge pe acelaşi drum către casa mea, unde s-a întâmplat nefericitul accident. Privesc şi acum strada aceea. O mai ştii? Atunci când ai fugit, în faţa acelei maşini pentru a salva pisica. Era departe maşina, dar tu tot ai fugit. După care. . . Oare de ce te-ai întors? Autovehiculul venea foarte rapid, şi acel copil fugise după aceaşi pisică ca şi tine. Ţi-am văzut zâmbetul, parcă mulţumindu-i copilului că iubeşte animalul. Apoi... L-ai salvat şi pe acela. Şi îmi amintesc şi ce făceam eu. Stăteam, privindu-te îngrijorată. Dar laşă, căci nu m-am putut mişca. Ar fi trebuit să fug spre tine , poate atunci acea maşină nu s-ar fi izbit de tine. Poate... Poate dacă.. Dar nu mai pot da timpul înapoi. Şi acum, de fiecare dată când aud sirena unei ambulanţe îmi amintesc de chipul tău zâmbind în clipa în care ai fost lovită, aruncată pe asfalt , fără răsuflare. „ Mulţumesc ! ” a fost ultimul cuvânt pe care l-ai spus. Şi am încercat întotdeauna să înţeleg ce însemna, am vrut să cred că însemna mulţumesc pentru timpul petrecut împreună, dar ştiam că e mai mult de atât. Chiar şi atunci, erai fericită. Când am văzut acea maşină zgomotoasă, medicii încercând să vadă ce ai... Nu am putut să îmi exprim pe de-ajuns nefericirea când am realizat că tu nu mai respirai... Am tăcut, am plâns mut, după care nu îmi mai amintesc nimic în afară de chipul distrus al fratelui tău. Întotdeauna atât de rece, şi de această dată... Îl făcuse-i să sufere, fără să vrei, iar eu vedeam regretul din chipul lui. Că nu fusese mai mult alături de tine, şi eu mă învinovăţeam, pentru că te furasem, pentru mine de la întreaga lume.
Cât de dor îmi este de tine, de ce... De ce oare a trebuit să dispari? O persoană ca tine, ce nu a făcut niciodată rău nimănui, ce a ajutat pe toată lumea, de ce a trebuit să plece dintre cei vii ? Cred că în fianl am înţeles, acum când trec după atâţia ani strada aceea, am înţeles că Dumnezeu avea mai multă nevoie de tine decât noi aveam, căci tu erai un înger ce din întâmplare căzuse pe Pământ. . . Locul tău era în Rai. Şi totuşi, aş vrea să mai văd odată zâmbetul acelei Anne indestructibilă ce ne aducea fericirea tuturor . . .

Si acest oneshot imi place foarte mult, descrii superb... m-a emotionat felul in care a murit Anne, a fost o persoana extraordinara. M-a mai emotionat prietenia dintre cele doua fete si cat de mult o iubea prietena sa pe Anne, care chiar este un inger. Naratiunea a decurs minunat, iar dialogul de la inceput nu a fost plictisitor. Titlul este dragut,se potriveste cu continutul. Din nou astept cu sufletul la gura urmatorul oneshot.
P.S.- o sa raman un cititor fidel....

Asta a fost cu adevarat emotionant...Ma refer la al doilea oneshot.M-am simtit ca si cum as fi fost eu in pielea fetei care povestea, si mi-am dat seama ca sentimentele ce le exprima sunt pur si simplu devastatoare. Mi-au dat lacrimile, ce mai...si acum, cand imi aduc aminte ce ai scris, iar imi dau lacrimile.Ah...
Aaa, era sa uit.A fost ceva care nu mi-a placut, nu o greseala, ci ceva nepotrivit mai degraba : [...] Autovehiculul venea foarte rapid [...]".Nu mi-a placut ca ai folosit cuvantul autovehicul.Sa fiu mai explicita .Fata aceea isi exprima sentimentele de tristete, regret, folosind un limbaj pe care nu-l gandea neaparat, ci il simtea.Iar "autovehicul" pe mine ma duce cu gandul la fizica/mecanica, si asta clar nu este ceva ce sa simti .In fine, nu mai despic firul in patru.Este parerea mea si atat, cum am simtit eu, tu nu ai gresit cu nimic.
Primul oneshot nu mi-a placut in mod special.Adica nu mi-a inspirat nimic.Poate si pentru faptul ca nu sunt prea romantica, asa ca n-am putut sa inteleg foarte bine sentimentele personajului.Insa, de al doilea nici nu mai discut...a fost superb.
Umm, mi-ar placea sa citesc un oneshot horror scris de tine . Poate cand vei avea starea de spirit necesara o sa scri si asa ceva
Mult succes de acum incolo. Pa pa

@Berry -- Mulţumesc foarte mult de comentariu şi de apreciere.... Mă bucur că citeşti şi că vei continua să citeşti în continuare. Sper să îţi placă şi acest one shot deşi nu ştiu cât de reuşit a fost . Iniţial am vrut să scriu altceva [ am o idee în cap de câteva zile ] , dar poate la următoarea tură XD .
@ Nolazy -- Mă bucur că ai trecut pe aici D: şi mulţam fain de comentariu şi apreciere. Ceva horror, well am zis mai sus că am ceva în minte de câteva zile, dar nu ştiu cât de horror are să îmi iasă ,că nu mă prea pricep la genu' ăsta. Dar voi încerca şi voi posta şi aşa ceva if you want to read something like that XD Mă bucur că îţi place cum am descris pe acolo şi nici eu nu cred că mergea chiar aşa tare autovehicul acolo, mă voi gândi la altceva.



„Căci vraja ce-a fost aruncată asupra mea era grea. Mult prea grea, iar eu nu mă mai puteam mişca; dar adevărat, nici nu mai doream. Mă durea, prea tare. Nu era durerea fizică, ci aceea sufletească ce nu îmi dădea pace. Vroiam să mor. Da, găsisem motivul pe care să pot da vina. . . Închid ochii şi mă avânt în valurile morţii până ce inima mea nu mai bate, nu mai simt şi de abia mai respir. . . ”
- Domnişoară Helie, aţi fi amabilă să îmi spuneţi din ce operă este acest citat?
Zgomotul provocat de grupuleţul din spate s-a spart la auzul profesoarei. Practic, doar una din persoanele ce provocaseră „ dezordine ” era interogată. A zâmbit naiv şi şi-a trecut un deget prin păr mişcându-şi ochii în diferite părţi. A roşit şi şi-a lăsat capul în pământ. Profesoara a înţeles mesajul.
- Stai jos. Data viitoare când îmi mai faci gălăgie în clasă îţi voi da 3 .
Aceaşi ameninţare ca la fiecare oră , până şi eu mă săturasem. Am auzit un alt nume fiind strigat.
- Domnişoară Jensin, poate ne lămuriţi dumneavoastră.
Mă ridic, din colţul meu singuratic de la fereastră. Îmi stricase momentul în care norii se plimbau în jurul soarelui, un peisaj atât de minunat. În fine, trebuia să ţin cont că eram la oră.
- „ Iubire, prietenie şi trădare” de Moster Theides.
- Corect. Poţi lua loc.
M-am aşezat şi am continuat să privesc fereastra . Asta era una dintre diferenţele dintre mine şi Juliette Helie. . . Ducea un gol imens în cap, în locul numit cutie craniană unde creierul se adună, era umplut cu prea multe prostii şi în niciun caz cunoştinţe folositoare. Însă inima ei era plină de atât de multă iubire , ca şi în jurul ei , încât eram prea invidioasă. Mă durea. Am tăcut şi nu vroiam să fiu atentă la această operă , nu îmi plăcea.
- Hei , hei Juli , mergem undeva acum? Tocmai s-au terminat orele! Haide, haide. Am auzit că s-a deschis un nou spot pentru karaoke, şi o să fie super să îţi auzim vocea. Îi luăm şi pe băieţi.
- Da , da ! Desigur că merg. Stai să îmi iau geanta.
- Fără tine nu ar fi acelaşi lucru.
Dominique şi Juliette, două prietene atât de bune iar eu nu îmi aminteam de când se întâmplase asta . .Le vedeam chicotind, zâmbindu-şi una alteia, fiind atât de ... Apropiate. Mă sfâşia pe dinăuntru, de parcă cineva adâncea şi mai rău cuţitul în rană, pentru că în jurul meu... Nu se aduna nimeni . Şi nimeni nu îmi striga numele. . . Nu mi-l mai striga, atât de trist. Dar m-am obişnuit, aceasta este viaţa mea. Raţiunea înainte de toate, obişnuia să zică tatăl meu. Înainte ca şi el să mă părăsească. Unde a fost raţiune în actele sale ? Mă întreb. . . Iubirea învinge totul, obişnuia să îmi zică scumpa mea mamă, dar şi ea m-a părăsit înainte de tatăl meu. Unde a fost dragostea ei atunci? Probabil pentru celălalt bărbat şi în niciun caz pentru singurul copil pe care îl avea şi îl putuse avea vreodată... Iar eu.. Eu obişnuiam să zic, că atâta vreme cât trăieşti îţi poţi face singur calea, cu raţiune şi iubire sau fără...
Mă ridic şi eu leneşă după scaunul meu şi brusc în minte îmi vin aceleaşi imagini din trecut, pe care vroiam să le uit. Nu puteam însă. Îmi iau geanta şi plec din încăpere fără a arunca nicio privire în spate. Ştiam că eram urmărită cu acei ochi albaştrii plin de valuri, atât de intenşi. Fosta mea prietenă, Julie cum o numeam eu, mă urmărea cu privirea. Dar era în zadar, căci eu... Nu mă mai întorceam.
Pe holul mult prea întins al liceului, de la parter, am putut zări prea multe feţe necunoscute însă faţa încă îmi era ridicată . Am trecut pe lângă mulţi băieţi, simţindu-le şi lor uitătură după spatele meu. Le puteam ghici gândurile : „ ar merge odată , de două ori ” şi nu eram dezgustată, căci oricum nu avea să fie . Niciodată pentru persoane aşa de frivole. Făcusem deja o asemenea greşeală... Iar aşa ceva , nu se şterge cu buretele . Deşi mă credeam inteligentă la cei 17 ani ai mei, s-a dovedid să fiu o adolescentă superficială ca tot restul. Dacă mă dezgusta ceva, atunci aceea eram eu. Închid ochii pentru o clipă mai lungă pentru ca atunci când îi deschid să îl zăresc pe el, dar acela nu se uita la mine. Trece pe lângă corpul meu ce captase o aură tremurândă, doar la gândul că ne-am putea cioci unul într-altul.
- Io!
Îmi zicea cu zâmbetul be buze, în trecut. Acum... Acum nu mă mai saluta şi nici nu mă mai privea. Nu ştiu ce aş fi făcut dacă ar fi revenit la vechile obiceiuri, probabil era mai bine aşa. Nici eu nu mă întorc pentru a mă uita după el, căci mă durea faţa lui albă, ochii aceia căprui şi părul castaniu răzleţ. Era atât de frumos încât mă putea vrăji de milioane de ori, dacă eram mama mea. Trecusem de acea fază, şi chiar dincolo de raţiune. Căci dădusem totul la o parte...
Ies victorioasă din curtea liceului pentru a zări că nimeni nu mă aşteaptă la ieşire. Acum câteva luni ar fi fost întotdeauna aici , dacă nu în faţa clasei mele. Dar era imposibil, căci nu se mai putea. Oftez, pentru vremea în care ne mersese bine, iar Julie iar îmi acaparează mintea, cât şi trădarea ei. Îmi amintesc şi acum fiecare clipă, eram cu el, într-u totul. Şi ea ştia asta, căci era confidenta mea. Îi mărturisisem cât de mult îl iubeam dar nu a contat pentru ea. Oare. . . Deja îşi ceruse iertare de milioane de ori, dar pentru mine asta era un rest, nimic complet. Pierre fusese singurul băiat căruia mă dăruisem, şi o regretam ce-i drept – într-o anumită măsură. Iar ea, prietena mea cea mai bună, mi-l furase. Şi ştiţi... Nimeni nu îmi arăta compasiune, pentru că, se pare că tot ea era cea victorioasă . „ Ea nu era de nasul lui. Voi vă potriviţi! Perfect! Cel mai frumos cuplu în viaţă!” le auzeam şuşotind întotdeauna şi ele ştiau că le aud. Dar o ziceau şi mai tare şi cuţitul din rana mea devenea sabie iar rana devenea şi mai adâncă. Şi nu puteam face nimic, doar înghiţeam... Cine ar fi crezut că dacă ai aşa de multă încredere în tine te va trăda. Eu sigur nu. Îi lăsasem singuri când primisem un telefon de la tatăl meu, pe care nu îl mai văzusem de săptămâni. Am fugit să îl întâmpin doar pentru a vedea că îşi făcea bagajul : Am observat ce spunea mama ta, dragostea învinge totul . Nu fii ca mine... Mi-a zis înainte să plece. Iar eu am plâns şi nimeni nu a fost acolo să mă consoleze, căci în timp ce îmi sunam iubitul , la rând cea mai bună prietenă, nu răspundeau. Am stat ghemuită şi am plâns, în holul imensei mele case şi nimeni nu mă putea linişti, deşi menajerele au încercat. Cred. . . Când mi-am dat seama că era noaptea târziu, am adormit pe podeaua rece. Deşi m-am trezit în patul meu pufos, trupul îmi era îngheţat. Pentru ca a doua zi să aflu... că am fost părăsită şi de ceea ce îmi mai rămăsese. Nu pot uita sărutul văzut în acea zi, într-un colţ ascuns al liceului în care veneam când eram deprimată. În locul meu special, stăteau îmbrăţişaţi cu buzele unite. A durut, dar nu am plâns atunci, nu am ţipat. „ Ne despărţim! ” am zis patetic, ca o învinsă deşi tonul îmi era învingător şi sigur pe sine. M-am simţit banal.
Acum, în timp ce mă îndrept spre casa mea imensă în care locuiesc doar eu, aud vocea lui Julliete strigându-mă.
- Monie, Monie. . .
Mă strigă, iar eu mă întorc. Ochii mei erau reci, nu la fel de drăgăstoşi ca altă dată. I-am văzut chipul zâmbind trist. Ochii ei albaştrii mă înfundau, dar i-am dat la o parte, părul ei blond era atât de pur că mă întrebam cum se poate... Aceaşi înălţime şi odată am avut aceleaşi gesturi. Dar se terminase. Şi-a întins mâna delicată spre mine, dar eu m-am ferit. Căci părul meu brunet nu era la fel de pur ca al ei. Nu părea... Pentru că nu ştiu care era mai inocentă.
- Îmi pare rău . Mi-a spus privindu-mi ochii negri. Am oftat întorcându-mă să plec. I-am adresat o ultimă vorbă.
- Şi mie.
Căci cele ce au fost într-o zi cele mai bune prietene, confidente. Cele ce s-au iubit mai mult decât orice, nu mai puteau fi acum împreună. Ea avea totul, eu nu aveam nimic. Şi chiar şi aşa, nu o mai puteam accepta. Căci prietenia noastră , a mea, fusese trădată de dorinţele ei. . . Eu asta, nu puteam ierta.

Buna!Am citit si eu one shotul tau si cel mai mult mi-a placut "Prietenia" m-am simtit ca si cum asi fi fost in locul fetei stiu cum este sa fi tradata de prietena cea mai buna aceasta e o realitate cruda .Ai foarte mult talent si asta se vede din fiecare rand pe care il scri Ma bucur ca sti unde si cum sa pui semnele de punctuatie deoarece asa imi este mai usor si placut sa citesc Cred ca este primul fic in care nu am vazut nici-o gresala de punctuatie
Nu pot sa-ti spun decat FELICITARI SI BRAVO esti o adevarata scriitoare!!!

Sper ca nu te-am plictisit si voi ramane FoReVeR fana ta nr.....1
Sa vi repede cu nextul

Bye and kiss

Am citit acum cateva zile acest one shot, dar mi-a fost cam lene sa dau comm (rusine sa-mi fie), dar acum vin si eu sa comentez.Pacat ca nu prea am ce, nu ai avut nici o greseala de tastare(sau nu vad eu prea bine) si nici nu prea am fost atenta pentru ca atunci cand citesti ceva care iti place mult nu esti atenta la fiecare minuscula greseala. Acest one shot-''Prietenele'' mi-a placut foarte mult si pacat ca mai exista si prieteni care te tredeaza, nu e corect. Descrierea chiar a fost grozava si astept cu nerabdare urmatorul one shot care sigur ma va captiva si el.

P.S.si eu sunt fana ta nr. 1^^

Bună D: .
@Aliss_anime - Merci de comentariu şi apreciere. Mă bucur că ţi-a plăcut one shotul cu 'Prietenele' şi că ai simţit mesajul pe care eu e am vrut să îl transmit, pentru că asta am şi dorit. Cred că mă supraevaluezi, dar mă bucur că îţi place cum scriu şi chiar sper să îţi placă în continuare şi să citeşti. Mulţumesc.
@ Berry -- Hei. Iar ai trecut pe aici, merci beaucoup. Înseamnă mult pentru mine faptul că îmi citeşti one shot-urile şi comentezi. Mă bucur că ţi-a plăcut şi acesta cu '' Prietenele'' . Şi chiar am vrut să accentuez ideea de prietenie şi trădare, într-o manieră mai puţin plăcută. I mean, acesta este purul şi poate crudul adevăr.

Mă flataţi <3 rily. Am mai scris ceva dar nu sunt prea mândră de acest oneshot, rămâne şi la aprecierea voastră, presupun.
Lectură plăcută.

Mă adânceam în întuneric, un întuneric abisal. Nu vedeam, nu simţeam. Nu ştiam. Tăcere. . . . . .
Nimic nu îmi cufunda urechile şi tânjeam să aud iar acel sunet, dar nu îl mai puteam auzi. Plânset, dar parcă nu –mi simţeam lacrimile ce curgeau şiroaie pe obraji. Iar tac. . Deşi aş putea spune iar atât de multe lucruri . Nu mai vreau căci nu le voi mai auzi. Deschid ochii pentru a vedea lumina ce îmi părea ştearsă, fără pic de culoare. Întorc privirea pentru a vedea totul. Dar nu văd nimic, nimic ce m-ar putea face să tresar. Acelaşi peisaj monoton de fiecare dată. Mă îngrozea, căci nu mai era la fel. Mă ridic din pat, cu o putere greu de explicat, şi nu eram leneşă. Sau nu fusesem. Mă privesc în oglindă şi to ceea ce văd este un trup înalt , părul castaniu lung răsfirat până la şolduri, ochii verzi fără strălucire. Un corp gol conturat prin pielea gălbuie – roşiatică. Aş fi vrut să închid iar ochii, dar mi-era teamă că va fi şi mai dureros ca data trecută. Hainele pe care le îmbrăcam mi se păreau şi ele şterse. Nu-mi aminteam dacă aşa fuseseră întotdeauna...
Deşi paşii mei erau lenţi, atât cât puteau fi simţiţi şi aruncaţi tare pe podea, eu nu sesizam. Încă mă sfâşia, îmi ştiam corpul tremurând şi realizam că puteam cădea pe scările cu prea multe trepte. Dar nu am făcut-o, căci nici atunci... căzătura dureroasă nu ar fi sesizabilă. . . Nici pantofii cu toc nu mă ajutau. Îmi venea să plâng, dar iar nu mai puteam.
O mână se întinde pe umărul meu şi spune ceva. A trebuit să citesc pe buzele sale roşiatice. Nu am reuşit să desluşesc în total. Am lăsat ochii în jos şi am plecat. . .
Nu vroiam să mai ştiu aceaşi poveste dintotdeauna, ies afară sperând că lumina este altfel. Să fie culoare, să simt natura. Dar este gol. Aceleaşi culori ce odată erau vesele, erau vii. Acum muriseră... Nu mai erau. Aş fi vrut să mai aud odată zgomotul maşinilor, ţipătul copiilor... Şi în special. . . Acel cântec.
Aş fi vrut să îl cânt, dar nu mai ştiam notele. Nu mai ştiam tonalităţile pentru că nu le mai puteam desluşi. Nici acum, nici... niciodată. Înghit în sec în clipa în care ies din casă. Aş fi vrut să pot realiza că cineva mă striga. Dar era inutil să îţi foloseşti vocea pentru mine. Căci oricum nu o puteam aprecia. Patetic.
Odată ce m-a atins m-am întors pentru a vedea o foaie albă pe care scria mare : „ Neaţa , ce faci? ” . Am oftat, dându-mi ochii peste cap.
- Bine. Am rostit anost . Nu îmi plăcea să îmi mai mişc dinţii, limba şi buzele pentru a scoate sunete. Nu avea rost, îmi oboseam muşchii degeaba. Am lăsat un alt oftat prelung să-mi scape şi am urcat iar în casă, în camera mea. M-am aruncat în pat fără prea mult efort şi am privit tavanul apoi pereţii. Aveam atât de multe postere şi atât de multe poze, păcat că nu le mai puteam valora căci nu-mi mai aminteam cântăreţii din postere şi nu îmi mai aminteam unde şi cum făcusem propriile poze.
Înghit în sec iar , propriile mele sentimente şi propria mea suferinţă căci nimeni nu mă poate înţelege. Nici dacă ar încerca, ştiu că nu ar putea pentru că... Niciodată nu aş dori să vorbesc despre asta cu cineva. De ce? Nu are rost. E doar a mea, măcar atât mi-a mai rămas. Suferinţa. Deşi poate deja au ghicit, cum se poate simţi o cântăreaţă ce nu mai aude.
Sunetul care nu mai pătrunde prin timpanele ei care cu ceva timp în urmă surâdeau la fiecare sunet micuţ. Persoana ce ar fi ascultat pe oricine doar pentru a-i auzi vocea. Cea ce se trezea în fiecare dimineaţă şi urla, să fie sigură că mai este acolo. Căci ea, eu, aşa îmi verificam existenţa. Prin sunet. Culorile îmi păreau atât de extraordinare, căci îmi puteam manifesta adoraţia prin cuvinte rostite, nu mute. Îmi auzeam altădată şi gândurile, acum păreau cenuşii şi ascunse căci nu le mai puteam găsi.
Mă întorc de câteva ori prin pat pentru a realiza că îmi curgeau lacrimile. Nu le simţisem. Le şterg dar iar nu consider că ar trebui să îmi fie milă de mine, pentru că nu mai existam. Poate respiram, dar trupul meu nu mai era la fel.
Oare ce creadeu aceia acum despre mine? Cu toţii... Nu ştiu, dar aş fi vrut să pot cânta iar. Însă , chiar dacă vocea mi-a rămas , sunetul a dispărut. Auzul meu fin, singura mea iubire şi singurul lucru ce mă făcea să zâmbesc. . . Nu mai e. La fel şi acel cântec pe care îl auzeam mereu. Acea persoană. . . Nici ea nu mai este lângă mine . Sau poate că e. Nu mai ştiu pentru că nu îi mai aud vocea . . . Mă doare, dar nu mă pot opri din plâns şi asta îmi sfâşie inima. Vroiam să ştiu când îmi curgeau lacrimile pe obraz pentru a le opri, parcă devenise o obişnuinţă nefastă.
Victorioasă mă ridic din patul meu confortabil şi mă privesc iar în oglindă dar zâmbetul forţat şi chipul triumfător dispare, pentru că iar văd ceea ce am fost şi ceea ce nu mai eram. Cad pe podeaua rece şi nu mai fac nimic. Nu mai respir, sau nu mai realizez. Stau ghemuită şi privesc tavanul. E gol , la fel ca şi mine. Vroiam altceva, vroiam să aud când uşa camerei mele s-a deschis şi braţele acelea mi-au cuprins trupul. Aş fi vrut să aud sunetul ambulanţei când mă transporta către spital. Să realizez când am fost pusă pe acel pat de spital şi resuscitată. Dar acum nu mai ştiam unde sunt, ci doar priveam. Nu îmi mai auzeam inima. Încetase oare din existenţă?
Asta vroiam. Moarte. Ca să nu mai fiu atât de tristă. Fără muzică, fără sunet... Zgomotul plăcut pe care îl savuram. . . Nu mai puteam fi eu.
Dar moartea este crudă, şi negrul acela nu vrea să mă înghită . Văd o lumină albă şi fug spre ea, în speranţa că acolo este Cealaltă Lume. Dar sunt păcălită, căci ochii mei încă sunt pe tavanul spitalului şi încă oftez. Acea persoană este încă lângă mine, cu ochii închişi şi buzele mişcându-se. Ştiam că acum îmi cânta acea melodie pe care o iubeam.
Dar eu... Nu o mai auzeam. Las lacrimile să îmi curgă iar pe obraji şi încep să cânt. Nu îmi auzeam tonalităţile, nu ştiam cum suna. Dar aş fi vrut ca el să tacă, să nu mai mişte buzele în non-sens, când eu nu puteam auzi. Nu vroiam ca acel cântec să îl mai audă şi altcineva.
Ştiam că se adunaseră multe persoane în preajma mea. Dar nu îmi păsa, continuam să plâng şi să cânt. . . Doar atât îmi mai rămăsese. . .

Bun din nou! Nu am gresit sus cand am spus ca esti o adevarata scriitoare
Am plans recitind si recitind "Cantec surd" e foarte trist sa nu auzi nici cel mai mic sunet mai ales atunci cand ai fost cantareata Pacat ca aceea fata a primit o asa pedeapsa fara sa faca vreo gresala.....Mi-a placut fffff mult acest capitol si ca de obicei reusesti sa ma surprinzi cu aceste One Shoturi.
Astept cu nerabdare nextul care sper sa nu mai fie asa trist

Succes si inspiratie,bye and Kiss

@ Berry - uh ! Merci de comentariu. Mă bucur că ţi-a plăcut. Scuze de greşeală ^^" . Ei bine mă bucur că titlul este potrivit, mi-a veit aşa într-o secundă să îl pun pe acela. . . E bine că a ieşit cu adevărat trist, căci ăsta a fost scopul meu. Să mai treci aici, rily mulţumesc <3.
@ Aliss_anime - uh! şi ţie mulţumesc că ai mai trecut pe aici şi de comentariu şi apreciere. Mă bucur că şi ţie ţi s-a părut trist şi ... ok =) . Nu am vrut să insist asupra a ceea ce a făcut ea în viaţă ci doar asupra suferinţei sale. Cât despre un one shot fericit. Promit să încerc, azi nu am putut scrie nimic fericit, îmi pare rău :]]. Dar voi încerca =).

So, acest oneshot este.. ceva mai altfel :]] cred. Mă întorc la '' Prietenele '' şi fac o altă poveste, din perspectiva celeilalte fete. Sper să vă placă, pentru că am vrut să detaliez foarte bine diferenţa dintre cele două şi cum a văzut ea trecutul . . În fine. Lectură plăcută <3.



Stau pe scaunul meu din spatele clasei privind, zâmbesc vesel pentru a nu-mi da de gol gândurile şi ascult la tot ce se vorbeşte. Răspund şi eu, căci altfel s-ar citi tristeţea. Şi nu vroiam să ştie nimeni, să nu ştie nimeni ce era în sufletul meu. Pentru că dacă ar fi ştiut... Cu toţii m-ar fi urât. Nu puteam suporta asta. Doream să fiu înconjurată de prieteni, chiar dacă erau persoane false, aşa nu rămâneam singură... Îmi era teamă de singurătate.
Glumele mele par prea exagerate şi şoptite cu prea multă tonalitate, şi iar sunt atenţionată să fac linişte. Aş fi vrut să ştiu răspunsul întrebării dar nu eram pasionată de literatură sau de orice cuprindea şcoala şi învăţatul. Cobor înapoi pe locul meu comod , fără a-mi cere scuze. Nesimţirea era un atuu de care nu mă puteam despărţi. Aud iar vocea profesoarei întrebând o altă colegă. Răspunsul ei este clar şi plin de ... Durere, poate. Agonie. Asta simţeam prin fiecare cuvânt, vroiam să o implor să tacă, pentru că nu mai suportam să văd acel chip rece. Mă distrugea. Era vina mea. Doar a mea.

- „ Iubire, prietenie şi trădare” de Moster Theides.

Am auzit-o rostind atât de profound dar pe tonul dezgustat necunoscut de mine. Am oftat întorcându-mă , pentru a nu-i vedea chipul. Ştiam totuşi că nu mă privea . Nu meritam .
- Cât de ipocrită e şi Jensin asta. Mă enervează. Cât mă bucur că s-a despărţit de Pierre, a fost cu adevărat o mişcare inteligentă din partea ta, Juli. Plus că ei nu se potrivesc chiar deloc. Voi sunteţi cuplul potrivit.
Am auzit-o şuşotind pe Dominique. Am zâmbit şi am aprobat din cap. Nu puteam să spun altceva, oricât de egoistă aş fi fost... Şi eu credeam asta în trecut. Şi poate chiar şi acum, asta pentru că îl iubesc prea mult pe Pierre. Preţul pe care îl plătisem.. Era unul scump, dar merita. Vroiam să mă conving pe mine însămi că merita, dar acum , văzând chipul singurei mele prietene adevărate, ştiam că nu merită. Regretam, dar nu mai puteam da înapoi. Să dau cu piciorul şi la dragoste şi la amiciţie, nu puteam. Poate eram egoistă, dar aceasta era viaţa mea. Avusesem întotdeauna totul, şi uram să pierd.
Când Monie a început să iasă cu Pierre eram îngrozitor de geloasă , căci eu îl adoram pe acesta de mai multă vreme. Niciodată nu o recunoscusem şi nu dădusem semne, ştiu că dacă era aşa ... Mi l-ar fi cedat. Căci ea nu era genul de persoană care să se certe din cauza unui asemenea lucru. . Şi totuşi, când îi vedeam împreună sângele meu fierbea, simţeam că inima îmi explodează şi eram tristă. El o privea doar pe ea, o mângâia, se atingeau. Sărutau... Făceau atât de multe lucruri încât curând nu am mai putut să îmi abţin pornirile.. Animalice. Da, pentru că un alt tip de sentiment crescuse în mine, dorinţă . Şi era atât de greu de abţinut.
Ea, cea care nu avusese pare de nimic, avea acum parte de ceea ce eu aveam cea mai mare nevoie. Credeam că ea este egoista, vreau să spun... Eram prietene, dacă îi lipsiseră atât de multe lucruri, ce conta încă unul pentru fericirea celei mai bune prietene? Cât de urât puteam gândi, sub chipul meu inocent şi zâmbetul blând. Nu eram o persoană bună, o ştiam. Dar nu vroiam să arăt asta nimănui, căci astfel îmi pierdeam masca de la balul meu mascat şi toţi mă recunoşteau, aşa nu mai puteam câştiga premiul pentru cel mai bun costum.
În cele din urmă nu mi-a păsat să îmi trădez cea mai bună prietenă, să îi fac avansuri iubitului ei care a căzut atât de uşor în braţe. . . Adevărul este că atunci când am aflat că au făcut cel mai important pas într-o relaţie nu m-am putut abţine să nu plâng. Nu de faţă cu ea , ci singură. Am decis că va trebui să iau ce este de drept al meu. Eram mai drăguţă şi mai frumoasă, mai blândă .. Mai ... Oricum, superioară ei întotdeauna. Trebuia să îmi fie recunoscătoare că umblam cu ea. Pierre îmi recunoscuse că îi plăcuse de Monie doar că i s-a părut uşuratică , culcându-se cu el atât de devreme. Şi că o plăcuse doar pentru că era populară – datorită mie. Acum.... Acum nu mai cred cu atât de multă tărie ceea ce credeam atunci. Şi mă doare, mă doare că am dat singurul lucru adevărat din viaţa mea pentru ceva fals. Şi mă gândesc, deşi mi-am cerut iertare superficial de atâtea ori, dacă aş mai face asta odată? Dar cu adevărat? Să integrez acea persoană în viaţa mea artificială, atunci ar fi altfel – pentru amândouă.

Înainte să realizez ora de clasă s-a terminat. M-am ridicat şi am văzut-o pe fosta mea prietenă ieşind din clasă. Am scos capul pe uşă şi am văzut-o mergând pe holul acela larg. Am văzut câţiva băieţi întorcându-şi privirea după ea, şi i-am auzit zicând ceva când au trecut mai aproape de mine.

- Asta e Mona, tipa care a fost cu Pierre. Sincer Pierre e chiar prost, fata asta e o bomboană.
- Da, ştiu. Actuala lui e prea.. Din vise. Mona asta e bună de tot şi are o privire. Aş ieşi cu ea.

Furie. Da. Asta am simţit. În ciuda tuturor eforturilor mele. Cum puteau gândi aşa ceva? Am fugit pe hol şi l-am văzut pe Pierre trecând pe lângă ea. Nu a privit-o, nu a salutat-o. Nimic. Am primit iar o porţie satisfăcătoare de victorie. Am fugit după ea, ştiam ce aveam de făcut. Pentru că da... Fuseserăm atât de apropiate dar din cauza ei sunt numită „ prea perfectă pentru a fi adevărată ”, nu sunt plăcută... Nu vreau aşa ceva.
Am văzut-o şi am strigat cât am putut de tare.
- Îmi pare rău.
Acum mai mult ca oricând nu le ziceam cu adevăr, aceste vorbe. Acea fată imperfectă, cu atât de multe defecte... De ce să fie preferată de celelalte persoane? Nu puteam suporta!
- Şi mie. Mi-a rostit prea rece ca să pot înţelege semnificaţia şi mi-a întors spatele.
Atunci am realizat... Atunci am realizat cu adevărat că o pierdusem. Şi era vina mea şi a egoismului meu. Am căzut în genunchi şi am început să plâng, dar lacrimile astea nu îmi ştergeau vina. Chiar şi în ultima clipă mă gândeam doar la binele meu. . .
Aş fi vrut să fim cu adevărat ceva atât de profund, atât de bune prietene ce ne dădeam. Ştiu că tu erai, dar eu nu fusesem.... Minţisem întotdeauna. Acum regretam faptul că o pierdusem, pe ea.... Şi şansa de a avea ceva ce merită în viaţă . . . .
Mă întrebam, oare când vom începe o altă viaţă, fără să ne-o amintim pe aceasta ce a fost. Fără să mai existe trădarea mea... Vom putea oare să fim sincere una cu cealaltă şi să ne iubim mai mult decât orice? Dacă asta o să se întâmple... Aş vrea să fiu cu tine pentru eternitate, Monie....

Saloot!Hmm pot sa spun ca m-am enervat la culme,fata asta oare chiar nu are remediu?!
Nu am mai vazut pe cineva atat de egoista,indiferenta...etc.As fi vrut din tot sufletul sa sufere mai mult decat sufera acum.In doua cuvinte "O URASC",astfel de fete trebuie ocolite,poate chiar marginalizate,nush dar nici cuvinte nu mai am.
Saraca Monie pacat ca nu a stiut ce fel de persoana a avut langa ea iar iubitul ei este un nesimtit fara pereche,gandind asta despre fosta lui iubita.
Ma bucur mult ca ai reusit sa ne transmiti si o alta emotie in afara de tristete.Isi adooor stilul de a scrie si for my ramai o mare scriitoare

Astept nextul tot atat de repede,succes si inspiratie

Bye and Kiss

@ Aliss_anime -- Mulţumesc pentru comentariu şi apreciere Mă bucur că ţi-a plăcut şi acel oen shot şi ceea ce am vrut să transmit prin el. Am vrut să accentuez diferenţa de opinii, de păreri de viaţă,.. De personalităţi, de încredere. Pentru că niciodată nu poţi avea încredere totală în cineva, deşi e crud. În fine, mă bucur că ţi-a plăcut şi sper să citeşti în continuare.
Mulţumesc de asemenea tuturor ce îşi fac timp să treacă şi să îmi citească one shoturile =) .

Am mai scris ceva, diferit de ceea ce am postat până acum. Nu ştiu însă dacă vă va plăcea, dar eu am zis să încerc şi să văd ce iese. Orice comentarii , aprecieri , păreri sunt bine venite.
Mulţumesc şi lectură plăcută!

Viaţa este un joc nenorocit al morţii. Cineva de „ jos ” te aşteaptă întotdeauna să greşeşti. Şi atunci când crezi că a venit Sfârşitul.. Şi nu se întâmplă, este pentru că te-ai gândit la EL , Dumnezeu. Şi te-a salvat. Dar ce faci după? Continui aceleaşi păcate rugându-te de fiecare dată să te scape, căci ştii în sinea ta că iertarea există, deşi tu nu ierţi. Şi atunci cel de „ jos ” te vede, şi adaugă pe lista ta încă o bilă neagră. Aşa , când se apropie momentul să mori, ai mai multe bile negre decât albe. Cred că ai putea ghici şi singur unde o să mergi atunci, dar nu asta este povestea vieţii mele. Sau cel puţin, nu cea principală.

Numele meu este Harry . Bine, numele întreg poate fi cunoscut şi sub : Alexander Richard Harrison Wonder, dar eu prefer Harry şi cred că înţelegeţi aluzia. M-am născut într-un loc în care.. În care mai bine nu se năştea nimeni, aşa că m-am mutat de acolo cu prima ocazie pe care am avut-o. Fuga de acasă nu e o soluţie când ai treisprezece ani, dar eu am făcut o excepţie. La dracu, eu mereu fac o excepţie şi chiar şi acum mă întreb de ce nu am murit. Probabil ca să am timp să fac destule bile negre. În fine, trecând peste copilăria mea mizerabilă şi de-a dreptul îngrozitoare, să zicem că am avut părţi bune totuşi, ajungem la ceea ce am vrut să vă zic azi. Vă aşteptaţi cu toţii să vă povestesc decepţia mea în dragoste. Nu e asta, nu că nu aş fi avut, destule dar asta o altă parte a vieţii mele. Aveam şaptişpe ani când s-a întâmplat totul, şi îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri, deşi a trecut multă vreme de atunci..
Lucram pe unde apucam, şi cum puteam. Dormeam.. Dormeam unde mă plăteau mai bine.. Căci eram un băiat arătos, bine făcut, îngrijit, chestii care atrag femeile singure care sunt dispuse să plătească bine pentru o noapte de amor. Mă îndreptam spre un bar, era destul de târziu şi nu avusesem nicio cerere în acea noapte. Mă gândeam să dorm acolo cu paharu’ în mână până dimineaţă. Da’ mare greşeală am făcut, şi totuşi nu regret. Cred că asta e şi cauza existenţei mele de căcat, dar să trecem peste asta. Barul era unul obişnuit unde se adunau o grămadă de redardaţi, vagabonzi şi cei mai tari călători şi locuitori ai oraşului respectiv. Şi cum eu eram doritor de acţiune, am zis să merg şi eu acolo. Ştiţi şi voi cum e adolescenţa, un rahat mergător cu roţi ciuruite de gloanţe, şi totuşi plăcut. Când am intrat acolo toţi s-au uitat la mine, cum era „ obiceiul ” . Am cerut un rom aşezându-mă la o masă. Curând s-a apropiat de mine un bărbat de vreo 30 de ani. Mişto tipu, avea armă, ţoale beton, chestii d’astea cu apelative ce le folosesc tinerii din ziua de azi. Normal că l-am lăsat să se aşeze la masa mea. Eram idiot să nu o fac, mai ales că nu aveam nicio armă. Şi atunci mi-a propus slujba asta, prea bine plătită. Am acceptat.
După câteva zile eram un fel de ucenic al lui, purtam pistol şi eram şi eu cool, toate gagicile se uitau după mine. Nu că înainte nu făcuseră asta. Am aflat curând că slujba mea era să îl apăr pe M.M , Michaelas Maufy, dar prefera Mister M.M , aşa că am respectat dorinţa lui. În fiecare zi eram alături de el, şi noapte, şi oricând era nevoie . Ajunsesem să trag cu pistolul mai bine decât oricine cunoşteam. Şi viaţa trecea, morţii se accentuau, începusem să ţin un carneţel cu câţi tipi omoram, pentru că eram în concurenţă cu un alt angajat al lui Mister M.M, am câştigat cu uşurinţă când l-am ucis, dar asta e iar o altă poveste. Concentrându-mă iar pe Mister MM , eram într-o noapte într-un bar din Texas, foarte interesant pe acolo, şi a avut loc o încăierare şi a trebuit să mă bag în joc pentru o tipă pe care o plăcea bătrânelu’, cum îi ziceam eu când nu era prin preajmă. Deşi nu era aşa bătrân. Mă rog, am salvat-o, m-a sărutat pe obraz, i-am zis să meargă cu mine, alte detalii plictisitoare de care sunt sigur că nu vreţi să auziţi. Pe vremea aia încă mai trăia şi duşmanul meu, Clark, tipu’ pe care l-am ucis pentru competiţia noastră. Şi cum pe mine m-au văzut adversarii că iau fata, au început să mă vâneze . Veaneau unul câte unul, unul câte unul după mine. Şi nu se mai opreau, la dracu. Dar pe toţi i-am trimis pe lumea cealaltă. Eram într-o zi frumoasă, făceam şi eu curte unei fete, aveam 20 de ani pe atunci şi mă gândeam să mă însor, să fac un copil, porcării d’astea când nici atunci nu se săturaseră tipii ăia şi a trimis vreo 10 oameni după mine, să mă ucidă. Mi-au omorât femeia, la dracu asta m-a făcut să explodez. Mergeam şi eu pe deviza - nu ucide o femeie! Şi ăştia mi-o distruseseră, plus că ţineam destul la gagica aia. În fine, i-am ucis pe toţi nouă, unul scăpân. Nu i-am dat importanţă pe atunci dar aş fi dorit să o fi făcut. Mai târziu, când am ajuns în bârlogul lui Mister M.M am văzut că era ucis, aruncat într-o baltă de sânge cu Miss Arhy, femeia pe care o salvasem atunci. Nu îl iubeam pe omu’ ăsta dar îmi dădea să mănânc şi nu îmi făcuse nimic când îl omorâsem pe Clark. Eram un fel de fiu pentru el, iar el tată pentru mine. Nu mi-am exprimat niciodată adevăratele sentimente pentru el, şi mă bucur că nu am făcut-o. El credea că noi bărbaţii suntem indestructibili şi nu trebuie să ne arătăm sentimentele decât pentru femei – ăsta este un alt lucru pe care l-am învăţat de la el. M-am enervat pe atunci şi am mers să îi ucid pe toţi nenorociţii care făcuseră acea crimă. Dar cât timp am vrut să fac asta m-am simţit rău, şi a trebuit să merg la un doctor. Am aflat că aveam nu ştiu ce boală grea la plămâni , şi credeau că se datorează fumatului . De parcă mie îmi păsa . În fine, am continuat să âi vânez pe acei monştri, unul câte unul, unul câte unul. Până ce am ajuns la „ liderul lor ” ş Şi liderul lor ... Era o femeie. Nu am să uit acea zi, cred că e singura pe care o regret puţin din toată existenţa mea. Când am apăsat pe trăgaci în timp ce glonţul i-a străpuns faţa. Şi ea a râs şoptindu-mi ceva, ceva ce doar două persoane ar fi ştiu – eu şi sora mea mai mare, pe care o iubisem al naibii de mult şi motivul pentru care plecasem de acasă fusese că ea nu mai era prin preajmă – în principal.
- Bravo băiete, m-ai învins . Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, presupun. Măcar atât meritam pentru cicatricea de pe spate, nu crezi?
Dar era prea târziu să opresc glonţul, şi doar pentru o clipă m-am blestemat că eram un pistolar atât de bun şi aveam o ţintă a dracului de precisă.
Cicatricea de care vorbea era o tăietură destul de mare şi semnificativă pe spate pe care mi-o făcuse cu cuţitul când aveam şase ani, ea avea şaişpe pe atunci.
*Amintire *
- Uite, asta e ca să ţii minte cine e şef aici. Spatele mi-a fost atacat cu un cuţit mare şi tăiat, atât de adânc încât mă întrebam ce mai înseamnă momentele frumoase din viaţă dacă există o asemenea agonie. . .
După câteva luni de recuperare lungă, puteam da iar faţa cu sora ce îmi făcuse acest lucru. Triumfător şi cu zâmbetul pe buze am anunţat-o.
- Asta nu va rămâne nerăzbunată, o să-mi iau revanşa-ntr-o zi. Aşteaptă şi-ai să vezi.
A rânjit, atât de cald şi atât de provocator că mi-am uitat vorbele, pentru că ştiam că nu puteam răni o asemenea persoană, nici dacă m-ar fi omorăt
* Sfârşitul amintirii *
Acea clipă este recentă în mintea mea, cât şi momentul în care am ucis-o. Am luat-o în braţe, sulgând de la gâtul ei pandantivul pe care i-l dăruisem cu multă vreme în urmă , şi punându-l la gâtul meu. Aş fi vrut să pot spune „ îmi pare rău ” dar ştiam că aş suna ca un adevărat laş. Şi ce bile negre avea ea? Oare... Probabil ajunsese în Rai, sau vroiam să cred aşa.
Acum, la vârsta de 45 de ani, încă sunt un ucigaş plătit, şi chiar şi în această clipă când apăs pe trăgaci, nu mă gândesc decât unde să ajung. Mai aprind o ţigară, acum conştient de tumoarea de la plămânii mei, dar nu îmi mai pasă, căci ştiu deja unde voi ajunge. Am atât de multe bile negre, că nu aştept altceva.

- Nu mă omorî.. te implor...
Mă roagă victima din faţa mea. Dar nu fac nimic decât să zâmbesc şiret , să mai trag un fum din ţigară şi să apăs pe trăgaci. Bum... Încă un mort pe lista mea. . .

,,toţi nouă, unul scăpân'' - toţi nouă, unul scăpând
,,sulgând de la gâtul'' - smulgând de la gâtul

Este ceva foarte diferit de ceea ce ai scris pana acum dupa parerea mea.Interesant, nu am ce spune.Imi place inceputul, chiar este frumos.Titlul este potrivit, poti sa deduci din el inca de la inceput ca este un one shot cu gloante, pistoale si crime.Nu-mi vine sa cred ca Harry si-a omorat sora, chiar imi pare rau si nici dupa ce a facut asta nu s-a oprit din crime, astfel de oameni merita sa ajunga in Iad.Ai descris minunat totul.
Este minunat si acest one shot si il astept pe urmatorul.^^
Mult noroc la scris.

@ Berry -- merci mult că iar ai trecut pe aici cu o părere / comentariu. Apreciez şi mă bucur că ţi-a plăcut şi acel one shot. Aceea a fost ideea, de a contura un alt personaj şi de a vedea mai multe laturi. AM vrut să conturez o altă personalitate şi alte gânduri. . Scuze de greşeli.

Am mai scris un one shot dar acesta este la persoana a III a , nu mă pricep prea tare la relatarea la persoana a III a [ cel puţin aşa cred ] dar totuşi am scris şi sper să citiţi şi poate lăsaţi o părere , or something. D:
One-shot-ul acesta este inspirat dintr-o carte pe care o citesc momentan [ doar ideea, nu acţiunea şi personajele şi toate celelalte lucruri, doar ideea . ]

- Nu vreau! Nu! Dă-mi drumul! Nu!
Degeaba ţipa fetiţa blondină. . . Degeaba urla pentru a fi eliberată, degeaba se zbătea pentru ca hainele ei să nu fie rupte. Căci nu avea sens, nimic nu funcţiona. Mâinile mari ale bărbatului continuau să o pipăie, rupându-i fiecare articol vestimentar aflat pe trup.
Plângea, şi lacrimile acestea puteau fi auzite doar în acea încăpere, de parcă „ afară ” nu mai exista. Ţipetele dureroase ale copilei nu erau auzite de nimeni... Doar de bruta masculină ce se aruncase acum peste ea, sărutând-o cu forţa.
Acele lacrimi pure ce curgeau pe obrajii săi roşiatici nu îl înduioşau, ci păreau a-i da satisfacţie. O satisfacţie nebună demnă de un psihopat.
- Dă-mi drumul!
Articulă iar hotărât, pe un ton autoritar şi speriat. Nu îşi mai putea mişca nici braţele şi nici picioarele. Putea doar să vorbească, sperând că vorbele sale în semn de refuz îl vor face să se răzgândească, să îi dea drumul. Să nu continue acel masacru fizic, nepotrivit pentru acea vârstă fragedă. Şi ea era conştientă de acest lucru. El de ce nu?
- Dă-mi drumul....
Repetă cu prea multă tonalitate în voce, înecată în lacrimile amare ce continau să i se verse pe chipul roşiatic acum.. Sângele îi fierbea, faţa sa fiind roşie de furie, de teamă.
- Taci!
Ţipă şi acesta pe un ton dezgustător, aruncându-i o palmă peste obrazul stâng. Era atât de fin şi de fragil, că atunci când acea mână s-a izbit de pielea subţire , fata îngheţă. Era cu mult prea dureros, şi acel obraz era deja roşu. Acum urma să se învineţească. Durea, prea tare . Şi nu făcuse nimic. Ştia şi ea prea bine că nu făcuse.
- Te rog... dă-mi drumul.
Trecu curând la tonul implorator, ce îi cerea... Cerea cu atât de multă teamă să fie lăsată în pace. Eliberată. Dar nu fu ascultată, şi curând se afla goală.. Hainele ei erau aruncate prin cameră şi aceasta nu vroia să le caute. Erau sfâşiate pe undeva, imposibil de purtat a doua oară... Acel costum albastru dintr-o fustiţă scurtă şi tricoul cu model frumos imprimat pe piept. Haine pe care chiar mama ei i le cumpărase cu o zi în urmă. Noi şi frumoase. Acum rupte şi aruncate în acea cameră pe jumătate întunecoasă. Lacrimile ei încă străluceau şi nu conteneau să se oprească, pentru că ceea ce simţea ea nu putea fi exprimat în niciun mod.
Aspectul neîngrijit al bărbatului putea fi văzut acum de aproape în ochii fetiţei. Barba aceea neagră şi probabil murdară îi gâdila faţa într-un mod neplăcut. Ochii negri spălăciţi o înfiorau, aruncându-i priviri perverse. Acel păr lung şi nespălat la prima vedere, dar care avea doar o tonă de gel aruncată în el pentru a părea atât de „ lins ” o dezgusta pe micuţa Eniete. O făceau să se întrebe „ de ce? ” , „ de ce ea? ” şi răspunsurile nu veneau.
Curând, acel bărbat se afla şi el gol peste această fetiţă de zece ani. Ea tot ţipa şi încerca să se zbată, vizibil vlăguită de puteri. Vocea ei nu se mai auzea la fel de clar, urletele nu mai puteau fi scoase atât de autoritar căci şi fiinţa ei părea să dispară. Furie... Înfricoşare. Vroia să se termine, şi încă nu se întâmplase lucrul cel mai dureros.
Mâinile acelea mari se plimbau prin părţile intime ale fetei, făcând-o pe aceasta să tremure dezgustată, neînţelegând la anii ei puţini ce se întâmplă. Nu ştia ce făcuse să merite asta.
- Te rog.. Nu ţi-am făcut nimic... Opreşte-te... Te rog..
Încerca iar să implore bestia, dar acel monstru infam nu asculta. Îi astupase gura, făcându-i ochii să se lărgească, să se facă mari şi să privească la ceea ce se întâmpla. Ar fi vrut şi acum să îşi verse nervii şi să îi scoată afară prin tonalităţi ridicate. Mâna acea ce îi astupa gura nu îi dădea voie să o facă. Şi durea, simţind cum ceva o pătrunde. Într-un mod atât de scârbos şi atât de chinuitor. Calvarul nu se termina, ci continua într-un mod plin de tortură. Căci era acum muşcată, gâtul său nemaiputând suporta. Trupul nu şi –l mai simţea... Vocea nu vroia să şi-o mai audă. Curând simţea o scârbă groaznică pentru cel ce o atingea şi pentru aceasta, pentru că nu înţelegea nici acum ce se întâmpla. Vroia în braţele mamei sale şi ale tatălui său; departe de acest psihopat.
A închis ochii şi s-a lăsat purtată în lumea neştiinţei , a viselor.. Acolo unde nu o mai putea atinge nimic...

Când ochii săi s-au deschis iar, a simţit cum toate părţile trupului se sfâşiau. Ce era tragic, este că nu o făceau în exterior ci în interior. Mâncând-o pe dinăuntru; un biet suflet nenorocit ce se înţelegea doar pe sine. Era aruncată într-un pat de spital, privind tavanul larg . . . Nu îi conferea nimic, nu simţea nimic privindu-l chiar dacă pentru ochii ei micuţi şi albaştrii trebuia să fie infinit. Nu vroia să îşi mai atingă părul blond, parcă resimţind atingerea acelui monstru. Atunci realiză, era singură. Într-un spital, fără acela ce îi făcea rău. Răsuflă, într-un fel uşurată. Dar nu putu să stea calmă şi fără grijă, pentru că iar simţea acea panică ce îi străfulgera oasele. Tortura la care fusese supusă era vie în mintea ei de copil, creierul ei funcţiona doar pe baza instinectelor. Pe teamă.
Fusese doar o zi obişnuită când îşi aştepta mama să vină să o ia de la şcoală; cum era joi şi era ziua în care stătea la mama ei. . . Dar ea nu mai venea, trecuseră zece minute de tot aşteptat. Aşa că ea doar s-a aşezat pe o bancă şi a aşteptat-o în acelaşi loc ca întotdeauna când , peste alte câteva minute apăruse acel bărbat. Încă din prima clipă îi exprimase neîncredere. O răpise, o luase fără voia ei... Şi o transformase într-un nimic, căci ea nu putea înţelege termenul de „ violator , pedofil” şi că ea fusese supusă acelui tratament de un om în vârstă de 40 de ani.
A ridicat capul pentru a-şi vedea tatăl intrând în cameră. Era trist, acei ochi de abia putând să privească chipul angelic al copilei . Şi acela părea distrus. O îmbrăţişă, ţiând-o strâns de parcă nu o mai văzuse de ani de zile.
-Eniete... Eniete.. Fetiţa mea.
Ce putea spune acel părinte al cărei fetiţe fusese violată şi bătută? O copilă a căror părinţi erau divorţaţi de trei ani, şi la care doar cei 10 ani ai săi cerea doar să fie iubită... Să trăiască o copilărie pe care şi-o va aminti cu drag la 20 de ani. Dar nu mai putea, pentru că îi fusese furat acel privilegiu... Cu totul, pentru că nu va mai şti niciodată ce înseamnă să zâmbeşti ca un copil, prin ceea ce trecuse ea... Înţelesese că lumea este crudă şi nu mai putea avea încredere în nimeni. Îi provocau suferinţă şi mângâierile tatălui său şi acum se ferea, nevrând să fie atinsă. Vroia să plângă, şi o şi făcea... Dar nici lacrimile nu şi le mai simţea, doar privind în vid.
- Mama? A întrebat cu o jumătate de gură, neacuzând doar curioasă fiind : „ de ce nu venise? De ce nu a apărut? De ce? ” încerca să spună prin acel singur cuvânt. Dar uitătura tatălui său o făcu poate să regrete.
- A avut un accident înainte de a ajunge la tine... Şi... Ea nu mai e cu noi, e în Rai... Îmi pare rău...
Chipurile ambilor erau acoperite de mâhnire. Părintele cerea afecţiune şi dorea să o dea înapoi, să îşi ţină aproape singura copilă dar aceasta.. Nu mai suporta ca alte degete să o atingă, amintindu-şi de clipele devastatoare trăite.
A continuat să plângă, fără a se mai opri. Un singur lucru ştiau amândoi, că ceea ce a fost înainte nu mai putea fi regăsit acum... Viaţa lor se schimbase pentru totdeauna, iar pe faţa lui Eniete se putea citi doar ură, ranchiună şi amărăciune. Sufletul îi era asuprit şi gândurile îi erau pline de nedreptate.
Nu putea ierta faptul că îi fusese furat zâmbetul...

Ok... E ceva puţin mai nou , ca gen de scriere, I guess. Dar sper să vă placă. Heh , no other coments on the previous post.. hah. Ok. Here you have. Însă nu a ieşit cine ştie ce :]] aşa mi se pare mie... Oricum , lectură plăcută ... Pentru nelămuriri, ask.

_ Numele meu este Maru Smith, iar eu nu am o poveste. Nici măcar nu ştiu a povesti, nu ştiu ce înseamnă să scri versuri sau.. Cuvinte mari. Dar am cunoscut odată o persoană ce ştia. Eu nu o mai ţin minte; iar tatăl meu este mort. Şi totuşi, plâng şi eu , chiar unul ce nu ştie să scrie, când citesc jurnalul ei.....
E frig. Mi-au îngheţat degetele de la picioare şi aş vrea să fiu acasă. Da, acasă! Acolo unde pot întâlni iar patul meu cald şi perna pufoasă. Dar nu pot. Stau încă în aceaşi încăpere rece încercând să nu mor. De frig. „ Bârrrr!” e singurul lucru coerent pe care l-am putut scoate pe ziua de azi. Este ora 21 : 30 de minute, ştiu pentru că pot privi ceasul mare din hol printre gratiile reci. Celula vizavi de a mea este goală. Paturile suprapuse erau mai groaznice ca niciodată şi pătura nu îmi ţinea de cald. Cimentul de jos mă îngheaţă doar privindu-l. Încă privesc fotografia fiului meu. Cât timp trecuse oare? O bag înapoi sub perna tare şi mică şi mă adâncesc şi mai tare în păturică. Noapte bună.
Maru îmi zâmbeşte vag şi dinţii lui micuţi sunt prea adorabili. Dar e doar fotografia din ziua trecută. Şi eu nu îi văd cu adevărat ochii albaştri micuţi. Trebuie să ascund fotografia pentru că zgomotele venite de pe hol mă înfioară. De două zile era mare agitaţie şi nu ştiam cum să fac să mă ascund. Îmi era frică. Deja nu îmi mai simţeam pielea. Frigul de afară intra uşor prin acel geam . Purtam aceleaşi haine de trei săptămâni, şi ultima baie o făcusem acum 5 zile. Miroseam urât, dar nu mai conta. Pentru că îngheţul din cameră mă făcea să uit totul. O zi foarte urâtă. Blugii ce fuseseră odată nou nouţi , de la „Dolly Polly”, erau acum jerpeliţi şi foarte murdari. Dar nici cămaşa de duzină, albă, nu mai era ce fusese. Mă întrebam dacă e o nuanţă de gri închis sau deja negru? Părul nu îmi mai era curat, o simţeam atunci când îl prindeam în aceaşi coadă strânsă. Nu mai puteam să îmi ating faţa. Deşi nu era nicio diferenţă, şi mâinile şi pielea chipului erau mizerabile. Unghiile rupte şi pline de murdărie mă dezgustau.
„ Aş vrea să fac un duş ” - îmi spuneam în zadar în acea zi.
Ora 15 şi 30 de minute, un gardian a venit să mă cheme afară. Am stat în curtea închisorii 50 de minute, după care am fost duse cu toatele înapoi în celule. Azi era una din acele nopţi îngrozitoare.
Când m-am întors înapoi în celula rece, dar mai sigură decât biroul directoarei, am început să plâng. Era ora 1 . M-am pus înapoi în pat şi mă resemnam măcar cu gândul că eram curată şi aveam alte haine.

Mă întrebam : „ când se va termina ziua asta? ” dar parcă sfârşitul nu mai apărea. Într-un final, mă aflam iar în încăperea îngheţată. Stăteam lângă acelaşi perete de beton aşezată pe patul tare ca o piatră.
- Ea e Kara. Noua ta colegă de celulă.
Gardiana părea atât de plictisită în acea noapte când mi-a prezentat-o pe brunetă. Iar eu prea obosită să o iau în seamă.
Femeia nu avea mai mult de 30 de ani dar faţa îi era suptă şi oribilă. Avea o mulţime de riduri şi arăta de 40 de ani. O compătimeam. „ Tu pentru ce ai intrat? ” aş fi vrut să o întreb, dar când am dat să vorbesc a fugit de lângă mine. Şi oricum era o întrebare inutilă. Aşa cum noi eram captive aici doar pentru simplul fapt că existam şi că fusesem la locul nepotrivit. Dacă aş fi ştiut cu ce se ocupa acea agenţie, nu aş fi plecat niciodată de acasă. Însă avusesem nevoie de bani, pentru micuţul Maru şi dragul meu soţ...
Am decis ca eu să rămân la etaj şi ea la parter. Aşa stăteam mai protejată şi mă obişnuisem pe patul de sus. Am mai privit în întuneric poza lui Maru, el încă zâmbea.
Ora 3 : 20 de minute, Kara s-a trezit din cauza frigului. I-am dat şi pătura mea, amintindu-mi ce greu îmi fusese şi mie la început.
- Nu...
M-am băgat şi eu lângă ea şi ne-am încălzit amândouă. Măcar aşa nu muream de frig.Am muncit afară timp de 7 zile în continuu, spărgând pietre şi cărând lucruri. Oasele mele parcă erau rupte, iar Kara îmi mai arăta câte o privire îndurereată din când în când. Azi era iar zi în „ camera directoarei ” pentru mine. Mă bucuram totuşi că puteam să mă spăl.
Când a terminat cu mine şi şi-a satisfăcut nevoile, doamna Hola m-a înmânat şi unor gardiene. Acum nu mai eram fericită pentru trupul meu, aşa cum fusesem când Sam se îndrăgostise de mine. Simţeam dezgust; dar eram obişnuită într-un anumit fel. Fusesem atinsă de femei mereu în ultimii doi ani. Ce mai puteam face? Acum eram parcă un nimic.
Când am ajuns în celulă Kara m-a privit supărată, şi ea fusese în birou acum două zile. Fusese „ prima dată ” . Ne-am îmbrăţişat şi am stat tăcute multă vreme în pat. Încă era frig, iarna nu ne slăbea. Mai ales aici. Aş fi vrut să ne dea haine groase, dar nu . Vroiau să suferim...
- Jane, eu nu mai pot. Eu vreau să mor. . . Nu mai pot !
Îmi repeta încontinuu Kara pe 10 Februarie, ora 4 : 00 când niciuna din noi nu îşi putea închide pleoapele cum se cuvine. O zi frumoasă, pe care ar fi trebuit să o preţuim. Dar iar fusese una din acele zile în care ne spălam şi eram maltratate sexual; violate. Nu puteam zâmbi, dar măcar în acea noapte celula era mai caldă . Kara era din ce în ce mai rău şi nu ştiam ce să fac pentru ea. Cearcănele odinioară părute ceva mai mult sau mai puţin obişnuit, erau acum întinse împrejurul ochilor, de parcă i-ar fi distrus. Nu ştiam ce să îi mai zic, aşa că m-am pus în patul meu suprapus şi m-am uitat la poza lui Maru.
Kara iar visa urât, şi eu am încercat să mă gândesc la acasă , ca să pot dormi. Cât de dor îmi era. Trecuse atâta vreme...Primul lucru pe care l-am văzut în dimineaţa aceea a fost trupul neînsufleţit al Karei. Am început să plâng cu lacrimi amare şi nu mi le mai puteam opri. „ Aşa o să ajung şi eu ! ” îmi repetam îngrozită, şi nu mai ştiam cum să rezist calvarului. Am rugat să o înmormântăm pe colega mea de suferinţă, am implorat în genunchi, am jurat şi promis să fac multe dar nimeni nu m-a ascultat. I-au aruncat trupul neînsufleţit la ghena de gunoi. Sufletul mi s-a spart. „ Aşa vom ajunge toate ! ” este ceea ce a zis Sarah, una dintre cele mai vechi din închisoare. Şi acela a fost şi gândul cu care am adormit eu, cu poza lui Maru în braţe.A fost ziua în care am explodat. Singurul lucru pe care îl mai aveam îmi fusese luat şi rupt în mii de bucăţele.
- Ştii că nu ai voie cu aşa ceva aici!
Aş fi vrut să îi ţip : „ Doamnă, dar dumneata nu ai copii? Nu ai familie? Cum poţi a-mi face mie, aşa ceva? ” Dar ştiam că nu avea rost întrebarea. M-am rotit pe cimentul rece şi am început să plâng sec şi tăcut, ca nimeni să nu-mi audă suferinţa. M-am ghemuit şi am ascuns bine de tot foile scrise. Căci nu vroiam să-mi ia singurul lucru ce mă distrăgea. În acea noapte, iar m-am gândit la „ Acasă ”.Sediul închisorii a fost bombardat , aşa că jumătate din clădire a fost distrusă. „ Iar va fi o iarnă îngrozitoare ” , şi ştiam că aici iernile veneau încă din octombrie şi se terminau prin luna mai. Şi , iar urma acea suferinţă. Iar eram singură în încăpere, când pentru câteva săptămâni am stat cu Julie, o femeie bătrână fizic care a fost ucisă în bombardament. Nu mai speram la eliberare, îmi aşteptam moartea.A fost una dintre cele mai oribile zile pe care le-am avut aici. Când scriu aceste rânduri plâng, plâng că nu mai pot abţine boabele mari şi amare ce îmi curg din ochii odată albaştrii. Fusesem violată în cel mai groaznic hal , şi nu vroiam să îmi aduc aminte cum fusesem aruncată pe podea şi cum hainele îmi fuseseră rupte. Şi nice acele „ lucruri ” erotice folosite pentru a-mi pătrunde în trup. Mă simţeam jegoasă, deşi eram curată după acea baie rapidă. Tânjeam după moarte, şi nici frigul nu –l mai simţeam. „ De ce? ” A fost prima dată când mi-am pus acea întrebare. Şi am plâns iar, căci poza lui Maru nu mă mai putea alina. Fusese ruptă. Plâng.Azi era ziua lui Maru. I-am zis „ La mulţi ani ! ” şi m-am rugat la Dumnezeu toată noaptea. M-am simţit mai bine . Nu mai făcusem asta de mult. Nu mă simt bine deloc azi. Aş vrea să merg la un doctor. Scriind aceste cuvinte, parcă sfârşesc în suferinţă. Inima mea bate prea încet şi este înţepată adesea. Părul a început să îmi cadă îngrozitor, astfel a trebuit să mă tund la chelie. Am slăbit îngrozitor şi de câteva zile scuip sânge.Azi e ziua lui Sam. „ La mulţi ani ! Scumpul meu... ” Şi azi m-am rugat la Dumnezeu. Sper că eşti bine... Se împlinesc curând trei ani de la despărţirea noastră. Nu te-am uitat.
Azi a fost zi la camera directoarei. Dar nu a durat mult, căci am leşinat.Azi se împlinesc 3 ani de când eram în închisoare, fără să ştiu de ce sunt închisă. M-am rugat iar la Dumnezeu, secătuită de puteri. Mă simţeam mai bine, parcă mă asculta. Tânjeam iar după chipul micuţ al lui Maru şi îmbrăţişarea lui Sam. Nu mai pot ! Mă doare tot. Creierul nu îmi mai funcţionează, cearcănele nu le mai pot suporta. Îmi atârnă greu în jurul ochilor... Am slbăit foarte tare, de abia mă mai pot mişca. Sunt atât de slăbită şi învineţită. Din cauza frigului şi a loviturilor primite de la gardiene. Şi nu mai pot. Mă rog iar la Dumnezeu, dar nu mai am putere să mă închin. Mă gândesc la Maru şi la Sam. Cu puţina forţă ce mi-a mai rămas, scriu : Vă iubes Şi n-a mai putut scrie întregul cuvânt, ''iubesc'' ... Nu mai avea forţă.
Credeam că mama mă părăsise. Credeam că nu mă mai iubeşte şi tatăl meu a murit cu această impresie. Am trăit singuri, aşteptând o mamă ce promisese că se va întoarce. După 20 de ani am găsit ceea ce căutam. Dar nu mai aveam cu cine să împărtăşesc nimic... Oasele le-am găsit îngropate sub pământ ,iar jurnalul băgat sub ciment într-o groapă mare. Şi am plâns; bărbaţii nu plâng, dar fii mamelor lor, da. Şi aş vrea să o cunosc acum pe această femeie. Dar nu mai este.
Lupt ! Lupt şi azi pentru dreptul fiecărei femei în societate, ca acest lucru să nu se mai întâmple... Şi totuşi, o altă persoană de sex feminin îi făcuse acest lucru. Dar tot ce pot face e să plâng şi să împărtăşesc cu toţii povestea ei, a lui Jane Smith, o femeie ce a dorit o viaţă mai bună pentru fiul ei de 3 ani în vârsta plecării sale şi pentru soţul ei orb. A vrut să muncească şi găsise o şansă prin care fusese păcălită. Nu aveţi încredere, şi atunci când vedeţi o persoană amărâtă, ajutaţi-o. Eu aşa fac, pentru că mereu mă gândesc... La mama mea, pe care nimeni nu a ajutat-o.

Şi iar plâng.

" am fost duse cu toatele " -> am fost dusa cu toate sau am fost duse toate [ don`t get which one is better ]

îmbombardat -> bombardat
nice -> nici
slbăit ->
a lui Jane Smith o femeie -> ... Smith, o femeie...

Nu stiu daca mai sunt dar nici ca mai imi pasa. Nu suntem perfecti.
E primul lucru pe care il citesc scris de tine, asa ca, asemenea unei primi impresii este bine. Imi place felul cum scrii, ai un mod liber de exprimare si te descurci la naratiune.
Pe unele alocuri sunt ceva greseli de exprimare, dar cum tu ai zis ca nu este cel mai bun one shot al tau, nu te condamna nimeni, plus ca am vazut in ce scurt timp a fost scris.
Imi place subiectul pe care l-ai abordat si ca povestea este structurata pe anume " tipul de carte jurnal " la fel ca Dracula. Zilele sunt scurte, cei drept, potrivite pentru un condamnat, asa ca te-ai limitat perfect.
Cand am ajuns la sfarsit am simtit nevoia de a face o poveste mai lunga, asa ca foarte posibil sa imprumut aceasta ideie si sa o didic persoanei care a scris-o [ mean you, gurl<3 ] deci sa nu ai surprize, uneori am si eu idei nebune!
Bafta in continuare^^ *hugs* Kisses!

Byby xD Merci mult pentru comentariu şi apreciere. Şi ce mai apreciere ! <3 Thanks again.

Am mai scris un one shot, de abia scris so a fost făcut... într-un timp scurtuleţ , nu ştiu ce a ieşit.
Lectură plăcută, anyway.
Viaţa a fost mereu ceva care nu a contat pentru mine. Şi totuşi, când îmi amintesc… Pot jura că am crezut, fie şi numai pentru o secundă, că viaţa e cel mai important lucru. Atunci când ea era viaţa mea.

- Bowl! Bowl!
- Ăh?
- Iar visezi cu ochii deschişi? Haide, trebuie să o duci pe Emerie la aeroport.
- Imediat, imediat.
Am ieşit din birou după ce mi-am aranjat ochelarii la ochi. Sacoul mi se părea la fel de greu ca întotdeauna şi am încercat să zâmbesc văzând-o pe fetiţa dragă de lângă mine.
- Hai tatiii…
A ţipat înainte să ajung lângă ea şi am sărutat-o pe frunte. M-a îmbrăţişat şi eu i-am răspuns gestului în cel mai călduros mod posibil. Am urcat în maşină, văzându-l pe Andrew făcându-mi cu mâna. Rareori era atât de bine dispus cât să facă asta. Anabelle mi-a trimis un pupic prin aer iar eu l-am prins.
- Pa mamă, pa Andy.
Şi ei au răspuns salutului mult prea obişnuit. Mişcarea produsă de mâna mea pe volan era monotonă şi stresantă, char şi apăsatul pe frână mă deranja. Am oftat, realizând că de fapt oboseala era cea care mă împingea să gândesc aşa.
- Emerie, să vi curând acasă.
Fata brunetă se uită brusc la mine. Ochii săi verzi străluceau şi buzele sale s-au arcuit într-un zâmbet jucăuş.
- Ok, ok.
Mi-am dat ochii peste cap, pornind la o benzinărie. După ce am făcut plinul, am decis să continui drumul spre aeroport.
- Am găsit pe cineva în Germania, de care îmi place mult.
Brusc, am simţit nevoia să dorm. Nu, să adorm pentru totdeauna. De parcă acela fusese tot scopul meu de până atunci şi acum mă puteam odihni liniştit.
- Trebuie să îl cunoaştem şi noi.
Am zis într-un final.
- Şi sper că te tratează bine. Că te iubeşte şi te respectă.
Am adăugat când am realizat că de fapt nu mai locuia singură.
- Normal papa, doar nu crezi că aş fi putut cu altcineva?! Mama nu ştie.
Am oftat la auzul cuvântului „ mamă ”. După atâţia ani, parcă tot durea . Parcă ceva se infiltra în sufletul meu şi mă sfâşia pe dinăuntru. Îmi rupea fiecare bucăţică, mă tăia de parcă aş fi făcut o operaţie pe viu şi sângele parcă curgea. Din mine, fără oprire. Şi nimeni nu mă întreba : Eşti bine? Iar eu nu puteam răspunde : Nu. Nu sunt.
Şi-a ferit ochii de pe faţa mea când am coborât din maşină. Gest pe care nu reuşeam niciodată să îl înţeleg. Vroiam să mă înfrunte, să ştiu de ce, cum , când şi pentru ce. Oftez încă odată, realizând că sosise momentul plecării. Am scos din buzunar carnetul de cecuri şi un card, pe care i le-am înmânat. Cu greu le-a acceptat.
- Emerie, eşti fata mea şi trebuie să ai tot ce îţi trebuie.
- Şi totuşi..
- Mer !
A pus cele două mici lucruri în geanta sa şi a sărit iar la gâtul meu pentru a mă îmbrăţişa.
- Ştii, papa, o să merg să aprind o lumânare la mormântul mamei săptămâna asta. Şi o să îi duc şi nişte flori. Şi o să merg şi cu Gregory. O să îi spun încă odată cât o iubesc. Şi totuşi, ea nu mai e. Şi Andy o simte câteodată, are şi el o mamă. Dar a lui e vie. Nu uita asta.
Mă întrebam când crescuse atât? Bucăţica ruptă din iubita mea, Emerie. Purtându-i numele, moştenindu-i înfăţişarea şi obiceiurile, maturitatea. Totul. Gândeam uneori că nu se poate să trăiască amândouă pe acelaşi Pământ. Şi nu ştiu dacă aş fi suferit mai mult dacă cea tânără, care se afla vie în faţa mea, ar fi murit în locul celei din care se născuse. Vroaim în adâncul meu să ştiu răspunsul, dar mă temeam. Mă temeam de ceea ce fusesem în trecut, amintindu-mi că fusese şi vina mea. Într-un anumit mod. Şi poate că oricum nu aveam ce să fac. Sau poate că putusem rezolva totul. Sau poate că ar fi trebuit să mor şi eu. Dar atunci. Mer ar fi trebuit să se descurce singură, şi nu ar fi putut.
- Te iubesc îngeraş.
Cred că îmi dăduseră lacrimile, dar le-am abţinut de dragul fetei mele. M-a îmbrăţişat iar eu am simţit durerea amândurora.
- Salut-o pe mama ta şi du-i un buchet mare de orhidee.
Am schiţat un zâmbet extenuat.
- Da.
M-am întors pentru a pleca, dar m-a oprit.
- Papa, aminteşte-ţi că Andrew are nevoie de tine. Se bazează că vei fi acolo când se va însura. Să nu mai vorbesc că vrea să fi acolo când împlineşte peste câteva luni 18 ani. Ok?
Ştiam ce vroia să spună, şi dacă nu îmi cerea ea asta, probabil că nu mai existam de mult. Trebuia să îmi amintesc – nu era singurul meu copil. Uitasem asta de-alungul întregii mele vieţi, asta maturizând-o. Nu fusese corect pentru ea, deşi lui Andy nu îi lipsise niciodată nimic. Nici măcar dragostea. Lui Anabelle? Greşisem mult faţă de ea. Şi tot mă iubea. Nu meritam şi totuşi acceptam.
- Ai grijă de tine şi adu-l în vizită pe Gregory.
Am sărutat-o pe frunte şi am urcat în maşină doar când am văzut avionul ridicându-se spre cer.
Drumul până acasă fusese lung, timp în care amintirile mi-au năvălit mintea. Germania. Ţara în care nu mai fusesem de multă vreme. Trebuie să îi vizitez mormântul. Poate doar pentru un adio definitiv sau poate nu. Nu ştiam, însă simţeam nevoia să trec pe acolo. Ea, cea care fusese multă vreme singurul meu scop pentru a trăi. Mă cufundam iar în tristeţe, simţind ce monstru eram. Aveam o familie din care acea Emerie din trecut nu exista. Doar fiica noastră . Trebuia să îmi amintesc, Ana nu merita asta. Andy era fiul nostru.
Am oftat, coborând obosit din maşină. Andrew era pe hol, aşteptându-mă. Am forţat cel mai vesel zâmbet posibil şi am bătut palma cu el.
- Facem un şah?
M-a întrebat după scurtă vreme.
- Mai bine tenis? Am zis încercând să îi fac pe plac. Am văzut zâmbetul său fericit şi pentru o vreme îndelungată am simţit că era o parte din mine. În fond, părul negru nu îl moştenise de la Ana care era blondă . Iar ochii albaştrii erau tot de la mine. Deşi, părul meu cărunţise. Mi-am aşezat mai bine ochelarii şi am mers în curtea din spate.
Jocul mă liniştea, era singurul sport care nu îmi amintea de Emerie, şi asta mă făcea oarecum fericit. Pentru că aveam ceva să împart şi cu ceilalţi.

Amintindu-mi în fiecare zi de viaţa mea, nu îmi era uşor. Pentru că o pierdusem. În subconştient ştiam că nu e corect. Faţă de cei din jur, faţă de mine şi faţă de ea . Mă pierdusem într-o lume ciudată, nici cea a visului nici cea reală. Un mort – viu, sau un viu – mort. Nu ştiam din ce categorie făceam parte, concret. Şi parcă nu îmi mai păsa, căci eram obosit. Amintindu-mi brusc de fiul meu, am ştiut. Ea nu m-ar fi iertat niciodată. Să abandonez un copil. Să abandonez o femeie. Să ne abandonez fiica. Şi parcă mi-am recăpătat brusc forţele. Pentru a câta oară se întâmpla asta? Mâine urma să mă simt iar extenuat şi iar îmi voi aminti că am de ce să trăiesc. Aşa fusesem de mulţi ani.

- Tată, hai la masă.
Am ieşit din birou, aşezându-mă să mănânc. Anabelle mă privea călduros şi am reuşit să fac şi eu acelaşi lucru. Am spus o rugăciune de mulţumire pentru masă, iar Andy m-a privit frumos pentru prima oară în acea săptămână. Mi-am permis să îi ciufulesc părul şi să îi zâmbesc sincer.
Încă aveam pentru ce să trăiesc.

Şi totuşi, oare cum ar fi fost viaţa mea dacă Emerie ar fi trăit? Dacă ea nu ar fi murit la naşterea celei de-a doua Emerie? Şi dacă eu… Aş fi fost acolo când a venit momentul să nască….
Regretele erau inutile, dar existau.

Well...n-am mai trecut de mult p'aci deoarece mi-a fost lene sa comentez, dar acum am revenit.

Mi-a placut foarte mult titlul, parca reda tot one shot-ul, faptul ca barbatul mai uita sa traiasca pentru ca sotia sa pe care a iubit-o a murit.
Despre continut nu am ce comenta, a fost superb. Ai descris totul minunat si nu ai avut greseli de tastare[sau poate nu am vazut eu].
Acest one shot realizat de tine m-a facut sa imi dau seama ce norocosi suntem ca parintii mei sunt in viata si altii au ghinionul sa nu-i aiba pe amandoi sau doar pe unul.
''Regretele erau inutile, dar existau.''
Aici ai dreptate, de multe ori regretam ca am facut ceva sau ca nu am facut acel lucru si pana la urma sunt inutile pentru ca nu schimbam nimic, dar totusi exista.

Astept urmatorul one shot si spor la scris.XD

Mulţumesc Berry. Eşti mereu aici :]] mă bucur că îţi plac lucrările mele .Mi-am făcut timp să mai scriu ceva, care sper să îţi placă.
Este un one shot diferit de ceea ce am scris până acum. Te las pe tine să deduci de ce / pe voi de fapt. Apropo, că tot veni vorba, sper să nu fi grăbit acţiunea prea tare [ dat fiind că e ora 2 dimineaţa, mă puteţi înţelege, pretty please ? :]] .]
Lectură plăcută ! <3

- Vrei să spui că mă părăseşti? Cum aşa? Ce? NU înţeleg!
- Da . Te părăsesc. Vrei te rog să nu te mai comporţi ca o isterică? Mă stresezi. Înseamnă că nu mai suntem împreună. Dispari.
Ce crud putea fi băiatul din faţa mea. Stăteam în parcul în care ne cunoscusem, acelaşi loc în care îmi mărturisisem profundele sentimente pentru acesta. Ochii lui verzi mă ţintuiau acru cu privirea . Trupul său înalt şi bine făcut arăta extraordinar ca întotdeauna, purtând tricoul verde ce îi venea perfect şi pantalonii negri. Aceştia din urmă îi scoteau în evidenţă picioarele lungi. Părul negru şi creţ era îngrijit ca întotdeauna. Uitătura îi era superioară. Am privit spre acesta, văzându-mi reflexia. Corpul meu de înălţime medie putea fi citit în ochii acestuia. Braţele subţiri, trupul asemenea . Ochii negrii şi părul scurt castaniu. Mă recunoşteam ca fiind mediocră . Şi totuşi, cu ce drept îmi făcea asta?
Am început să râd, nerenunţând la tonul meu isteric. Cine se credea acest băiat? Să îmi facă atât de multe faze, acum să mă părăsească? Un drac împieliţat şi alta nu. L-am înjurat în gândul meu. Încă stătea în faţa mea.
- Şi ce mai aştepţi? I-am zis batjocoritor. Aveam şi eu orgoliul meu.
M-a întrebat „ ce ” din privire şi asta m-a făcut să râd batjocoritor.
- Dispari Leo. Gata, odată ce s-a terminat doar nu vrei să plec eu ca mâţa cu coada-ntre picioare? Eu am întâlnire cu Miriam şi Lil aici, aşa că nu am chef să ratez ocazia asta. Dacă tot vrei să mă trimiţi la dracu, ce-ar fi să îţi iei jucăriile şi să pleci?
A mârâit furios. Îi înţelegeam tonul dar el nu îmi înţelegea sentimentele. Niciodată nu o făcuse. Se culcase cu mine de trei ori. Nu o mai făcusem de o lună. Orice tipă întreagă la mine îşi dă seama că ceva nu e în regulă. După un an în care fusesem împreună cu bune şi rele, acum venea să îmi spună, exact în acest loc „ sacru ” că mă dă în scula lui şi că nu mai are nevoie de mine. Înţelegeam prin aceasta că îşi găsise pe alta.
Aşa , şi? Asta nu însemna că viaţa mea se termina. Ipocrit , nenorocit, idiot şi cretin .Asta era. Şi vroiam să îmi vărs furia asupra sa .
Să îl ard de viu era o variantă bună, sau să îl strâng de gât. Să îi smulg părul din cap, să îl tai, să îi scot ochii, să... Însă nu violenţa era răspunsul în cazul lui Leonard. Ştiam asta, îl cunoşteam mai bine decât oricine.
- Sunt prietenii mei, aşa că nu vor mai vrea să stea cu tine după ce ne-am despărţit. Eu ţi-am făcut cunoştinţă cu ei.
A accentuat fiecare cuvânt. Se comporta asemenea unui copilaş care îşi vrea jucăriile dăruite unui prieten, acum că nu se mai înţelegeau bine. Cât de fraier putea fi, nu îmi păsa. Ştiam şi eu că prietenii lui stăteau cu mine doar pentru el, însă vroiam să îl fac să plece şi după mă căram şi eu. Nu aveam de gând să aştept pe nimeni. Pe dracu . Miriam era o înfumurată şi iubitul ei, Lil. . . Eh , Lil era un băiat de gaşcă condus de o paraşută care de fiecare dată când încerca să fie drăguţ cu cineva, o păţea de la Miri. Draga fată avea plastic în loc de creier; asta era însă altă poveste.
- Pleacă Leo. Vrei să te fac de râs în faţa amicilor tăi?
A scrâşnit din dinţi. Nu îmi ajungea. Nu era înde-ajuns de furios.
- Uite ce e , târâtură. Dispari înainte să te fac eu să te evaporezi.
Am râs.
- Ce-o să faci , ă? O să mă loveşti? Frumos. Hai , încearcă.
Pe bune, când am zis asta nu credeam că o să o şi facă. Se apropia cu paşi repezi de mine şi m-a bruscat dintr-odată, prinzându-mi umerii.
Stai. Opreşte-te... Nu! Opreşte-te. Te rog .
Vroiam să ţip dar nu mai aveam voce. Amintiri ale trecutului mi-au venit brusc în minte.
* În urmă cu câţiva ani *
Părul meu lung şi castaniu se vedea minunat prins în două codiţe. Rochiţa primită de la mama mea era atât de drăguţă, albă cu floricele roz. Mi-am privit admirativ săndăluţele albe, şi eram mulţumită de oglinda din camera părinţilor mei .Era aşa de mare. Am auzit pe cineva ţipând pe hol şi am ieşit veselă. Însă zâmbetul mi-a pierit brusc, ca şi fericirea simţită până atunci.
Era 5 Aprilie, ziua în care împlineam doisprezece ani .
Tatăl meu se năpustise asupra mamei mele lovind-o cu tot ce putea. Mama era însângerată , ţipa şi plângea. Ochii săi erau roşii iar ai tatălui meu o priveau fără milă . Nu înţelegeam ce se întâmpla aşa că mi-au dat şi mie lacrimile şi am mers către bărbatul ce lovea fără milă.
- Nu mai da ! Tati! Stai! Opreşte-te... Nu! Opreşte-te. Te rog.
Ţipam însă fără sens. Mi-a dat mâna la o parte şi i-a mai dat un pumn scumpei mele mame. Aceasta a căzut ţipând pe podea. Îi puteam vedea sângele prelingându-se din buze şi din nas . Rănile erau roşii şi păreau atât de mari, pentru mine o copilă atât de mică. Inima mea bătea nebuneşte. M-am întors către tăticul meu şi acesta avea o expresie tristă. M-a luat în braţe însă eu îl loveam într-una cu pumnii. Mama urla după mine, iar eu protestam la îmbrăţişarea celui ce îmi era părinte.
- De ce? De ce ? De ce? Îl întrebam într-una. Ajunşi în dormitor , şi-a scos o valiză şi a început să împacheteze. Am văzut că se enervase uşor.
- De ce? Am repetat urlând şi lacrimile îmi curgeau şiroaie. A venit spre mine şi mi-a dat un pumn peste faţă.
A durut.
- Aşa merită femeile care comentează.
Mi-a zis fără milă iar eu am fugit. Am fugit, fără a mă mai uita în urmă.. Inima mea era sfâşiată, obrazul nu mi-l mai simţeam. . . Ştiusem din acea clipă că voi avea parte mereu de violenţe.
Şi îmi era teamă. Îmi era frică , pentru că mie îmi plăceau doar petalele trandaifirilor, nu şi spinii acestora...
* Prezentul *
Pierdută în amintirea trecutului, am văzut brusc cum o palmă vroia să se aşterne peste obrazul meu. Am închis ochii instinctiv, îndurereată de ceea ce păţisem în trecut. Eram îngrozită de faptul că trebuia să simt iar. Nu mai vroiam şi nu îmi puteam mişca trupul.
Aş vrea să nu mai fiu atât de slabă. Aş vrea să mă pot apăra.
Ştiusem mereu că Leonard era un băiat periculos şi violent. Dar îl plăcusem prea mult şi îmi doream la extrem protecţia sa, aşa că m-am hotărât să îmi declar dragostea pentru el. Acum că se săturase, mă putea maltrata. Aşa credea el.
Îmi simţeam ochii uzi. Şi atunci... Palma nu a aterizat peste obraz, dar trupul meu s-a mişcat. Am simţit două braţe trăgându-mă din faţa brutei şi m-am uitat debusolată la salvatorul meu. Îi puteam zări spatele bine făcut. Purta un sacou negru şi o pereche de pantaloni de aceaşi culoare. Spatele îi era bine făcut şi am zărit părul lung , drept şi prins într-o coadă strânsă la spate. Firele negre arătau superbe în bătaia razelor soarelui.
„ Minunat” am gândi eu .
Am văzut cum părul i se desprinde uşor când îi trânteşte un pumn creţului. Acela cade la sol trecându-şi mâna în jurul obrazului.
Salvatorul meu se întoarce cu faţa către mine , arătându-şi dinţii perfect albi. Nu îmi puteam exprima sentimentele. Pentru că nu îl cunoşteam, şi totuşi mă ajutase. A venit spre mine şi mi-a întins mâna. Niciodată nu eram prietenoasă cu străinii, nici măcar politicoasă. Şi acest om era într-adevăr o persoană pe care nu o cunoşteam . Chipul lui cald , de o culoare roşiatică plăcută mă încânta. Ochii negrii , parcă arşi mă priveau adânc. Vroiam să sărut buzele pline ... Mi-a prins degetele într-ale sale şi ne-am mişcat.
Odată ce am ieşit din parc, l-am întrebat.
- De ce ?
Nu a stat să se gândească nici o secundă.
- Pentru că femeile nu trebuiesc tratate aşa. Tu nu meriţi aşa ceva.
Am înţeles vag din vorbele sale că mă cunoştea. L-am privit nedumerită.
- Am fost anul trecut la cursul de economie, exact lângă cel de relaţii publice. Erai tot cu acest creţ, iar el se purta frumos cu tine. Am studiat, aparent, cazul. Două luni mai târziu l-am văzut cu o altă tipă. De atunci, am devenit interesat de tine.
O tipă? Ce tipă ? Recunosc că mă atrăgea mai tare faptul că era atras de mine.
- Pentru că deşi părea să nu îţi peste foarte tare de el, îi cântai în strună.
Era momentul în care trebuia să îl anunţ că străinii nu au voie să se bage în viaţa mea particulară.
- Şi Karina, tu nu meriţi aşa ceva.
Am dat vag din cap.
- Cum te numeşti?
Am încercat să accentuez . M-a tras aproape de acesta.
- Will.
A răspuns absent privindu-mi buzele. Nu am încercat să mă desprind.
- E ciudat.
Am încercat să adaug.
- Şi totuşi, mi-am amintit acum câteva zile... Nu te-am cunoscut acum un an ci în urmă cu mai mult timp. Pe când erai o micuţă plângăcioasă, şi care suferea enorm. Stăteai în parc, cu o rochiţă drăguţă şi plină de noroi. Crezusem iniţial că ai căzut, dar când m-am apropiat am văzut că lovitura era pricinuită de altceva. Mi-ai spus ce ai păţit, şi am ştiut de atunci cât de fragilă erai.
- Iar tu.. Mi-ai şters lacrimile şi ai stat cu mine până când s-a întunecat şi a apărut mama să mă ia.
Am dăugat începând să plâng. Îl ţineam minte, cum puteam altfel? Pentru că el fusese cel ce mă ajutase să ies din groapa de melancolie, de tristeţea ce o aveam acasă. Zi după zi.. Căci mama nu renunţase la traiul groaznic cu tata, şi câteodată eram şi eu bătută. Iar el, William venea întotdeauna în acel parc.. Consolându-mă.
- Şi într-o zi.. Ai dispărut.
Am spus trăgându-l de cămaşă , mustrându-l pentru faptul că mă lăsase singură. Şi nu vroiam să îmi dea drmul, doream să mă îmrbăţişeze.
Parcă citindu-mi gândurile, mă înconjură cu braţele sale şi mă sărută. A fost cel mai dulce sărut din viaţa mea. Limbile noastre s-au unit uşor , buzele s-au gustat într-un mod lent , savurând fiecare secundă. Lacrimile mele se prelingeau în gură , el putând să le simtă gustul. Le- a şters uşor cu degetele mari.
- Am plecat din ţară , şi nu am ştiut cum să te anunţ. Când m-am întors... Tu te mutasei.
Mi-am amintit vag de momentul în care am făcut şaptisprezece ani şi m-am mutat cu bunica. Apoi de clipa în care am împlinit 19 ani şi m-am mutat singură, în alt oraş. Am dat din cap, aprobator . Nu aveam cuvinte.
Şi nu era nevoie de nimic altceva. Ca întotdeauna, ştia ce să facă pentru ca eu să mă simt mai bine. Mi-a strâns mâna într-a sa, şi împreună ne-am îndreptat spre Mercedes-ul negru parcat aproape. Când a băgat cheia în contact, mi-a zis.
- Când m-am întors în ţară, am făcut-o pentru că vroiam să te măriţi cu mine. Deşi nu mai ştiam cum arăţi, şi nu mai ştiam cine erai. Pentru că în toţi aceşti ani am trăit cu impresia că... Erai făcută pentru mine.
L-am privit uimită. Ochii mi s-au mărit. Aş fi vrut să ştiu ce gândeşte, pentru că el mereu părea să ştie despre mine. M-am înclinat spre el.
- Will . . .
Însă nu am reuşit să zic nimic.
- Mă bucur că am rămas şi acum cu aceaşi idee . Karina, vrei să faci o plimbare lungă pe drumul scurt al vieţii, împreună cu mine?
Înţelegeam ce vroia să spun şi mi-am încolăcit un braţ într-al său. Am zâmbit scurt.
- Pot încerca atinge un trandafir cu spini?
A răspuns rapid.
- Spinii au fost deja înlăturaţi.
Acela era răspunsul pe care doream să îl aud.

Kyyyyyaaaaaaa ce tare eeeeee!!!!!Inca imi mai bate inima ca o nebuna.Geez da stiu ca iti plac trandafirii nu gluma(ma bucur ca nu is singura).Am vazut niste greseli de tastare si de exprimare insa eu nu-s cu as aceva si nu stau sa ti-le-nsir.Deci,revenind:doooaaaammmmneeee cat de super e Will.Un adevarat gentleman si sa nu mai spun cat de ambitios poate fi daca inca o mai iubea pe fata dupa atatia ani.Bravo mai,asa da oneshot!Uite ca totusi a meritat sa-l citesc la 2:30 dimineata.Acum am si eu ce visa cand oi adormi.Bravo inca o data

Hi!
''negreu'' - negru

''Uitătura îi era superioară.'' - nu prea imi place cum suna, cred ca mai bine ar fi: Privirea îi era superioară.

'' omai'' - o mai

''drmul'' - drumul

''îmrbăţişeze'' - îmbrăţişeze

''preingeau'' - prelingeau

''săut.'' - său

Minunat. Totul a fost descris superb, nu mai am cuvinte.
Ce m-a atras cel mai mult inca de la inceput a fost titlul, eu ador nespus de mult trandafirii.
Ai avut unele greseli de tastare, dar ti le-am spus mai sus.^_^
Sfarsitul a fost pe masura continutului, inca putin si imi dadeau lacrimi de fericire.
''Aşa , şi? Asta nu însemna că viaţa mea se termina. Ipocrit , nenorocit, idiot şi cretin .Asta era. Şi vroiam să îmi vărs furia asupra sa .''
Aici mi-a placut faptul ca fata nu a inceput sa planga sau sa-l roage sa fie impreuna, a avut caracter, pana la urma trebuie sa ai orgoliu si sa nu te injosesti.
Acest oneshot a fost diferit deoarece a avut un final fericit si iubirea a castigat si cei doi au ramas impreuna...nu?
Astept urmatorul oneshot si spor la scris^_^

Uite ca am apucat sa citesc si ceva soft scris de tine, thx for the link darling <3
Mi-a placut enorm de mult, mai ales.. ghici care parte Da, da, aia cu sarutul Imi plac si cele violente, nebune, stii tu. Dar asta a fost.. nu stiu, atat de sweet, overdose of sugar <33
Mi-a placut si restul continutului, normal. Leo was a bastard :/ Mi-ar fi placut sincer sa-l vad tarandu-se la picioarele Karinei <3 Stiu, sunt rea. Dar asa sunt eu XD
Will era parca prea perfect si tandru <33 aww I so like him ^__^

Sper sa mai scrii si alte lucrari scurte si sweet, ca asta <3 Happy ending is a must
Besc nebuno if you were a boy.. bwahaha. ma abtin, ca doar suntem pe un forum

Uau! Mulţumesc tuturor pentru comentarii şi aprecieri. Mă bucur foarte mult... pentru că aţi comentat. Merci.
Cât despre acest nou one shot, îl scrisesem ca o încercare primă pentru duel, dar am zis să scriu altceva şi nu l-am şters. Aşa că m-am gândit să îl postez. Sper să vă placă : - " .
La titlu chiar nu ştiam ce să aleg.

Am crezut că te cunoşteam.
M-am înşelat... Şi aş vrea să plâng. Îţi jur! Dar nu mai am lacrimi.

- Trezirea! Tre-zi-rea!
Ochii mi s-au deschis leneş , cu mişcări uşoare şi încete. La contactul cu lumina s-au închis cu o rapiditate extraordinară. Mi-am acoperit trupul cu pilota, ascunzându-mi chipul . Picioarele îmi erau îngheţate şi la fel şi degete mâinilor. Am oftat, văzând că nu puteam scăpa de persoana din cameră.
Capul mi-a fost descoperit şi lumina mi s-a revărsat pe faţă. Am privit vag ferestrele mari ale camerei şi am văzut zăpada de afară.
- E frig.
Am articulat sec ridicându-mă din pat. Pijamaua mea gri era şifonată iar bluza deschisă. Am închis nasturii plictisită şi am părăsit camera. Picioarele goale îngheţau la contactul cu gresia din unica baie a apartamentului. Am luat singura pereche de papuci aflată în încăpere şi oglinda mi-a acordat doar mie atenţie.
Părul era de aceaşi lungime cu a mâinilor, negru şi sclipitor.
Am văzut vag în oglindă imaginea mea trecută şi am renunţat, mişcându-mă leneş spre duş. Deşi dădusem drumul la apa firbinte, simţeam că ceea ce îmi alina trupul era constituit din ţurţuri de gheaţă. Am îndurat, deşi dinţii mei deja începuseră să tremure în gură.
După duşul rece de dimineaţă am fugit în camera mea, fără a da importanţă oamenilor din bucătărie. Chiar dacă era şi el acolo. Am tăcut, vrând să par mai matură decât eram. Adevărul era că durea, mai tare decât orice.
Şi chiar şi aşa, nu puteam face nimic.
Mi-am găsit dulapul din micuţa încăpere şi am scos primele haine ce mi-au venit în mână. Ceasul arăta ora unsprezece, de parcă timpul era important... Am decis să îmi privesc corpul întreg, în oglinda întinsă pe una din uşile dulapului înainte să ies. Înălţimea medie, pe care o cunoşteam de mult, era afişată. Ochii negri şi fără vlagă mă ţintuiseră iar părul scurt albastru strălucea. Şi totuşi, eu îl vedeam mort. Cercelul din sprânceană mi se părea vechi şi monoton; dar mă reprezenta. Nu renunţasem nici la cel din buza superioară, era al meu. Am oftat, auzindu-mi numele strigat.
- Momo!
Nu am răspuns, cuvintele au fost dintotdeauna de prisos. Au fost? Trebuie să se fi întâmplat aşa; dar eu nu îmi mai aminteam prea multe dinaintea acelui lucru. Sau al acelor întâmplări... Nici pe mine însumi, şi nici nu doream să o fac. Era mai uşor să pretind că am fost aşa mereu.
Poate era mai simplu să dau vina pe altcineva pentru „ ce ” devenisem. Însă asta durea şi mai tare.
M-am aşezat la masă , pe acelaşi scaun ca întotdeauna şi am tăcut. Era o obişnuinţă.
- Cred că ar fi timpul să renunţi la acei cercei scumpa mea. Nu sunt atât de potriviţi pentru tine şi...
Privirea mi s-a aţintit asupra mamei mele. Tocmai îmi aşeza farfuria în faţă. Se aşteptau probabil să ţip şi să fac aceleaşi crize isterice, cum o făceam în trecut. Deşi aş fi vrut să uit, le ţineam minte. Inima îmi bătea încet, vlăguită de puteri şi m-am conformat doar cu încruntarea sprâncenelor.
O tăcere îngrozitoare spulbera atmosfera. Am înţeles că asta era datorită lipsei mele de replică. Însă am refuzat să fac vreo mişcare în a schimba asta. Vroiam să sufere, odată cu mine. E şi vina voastră! Şi chiar era.
Mi-am tras scaunul printr-o mişcare uşoară , copleşită vizibilă de încercările groaznice făcute de mama pentru a mă antrena în discuţii.
- Am plecat.
Am zis pe tonul amărât şi distrus; cel pe care îl păstram de luni întregi şi de care inima mea nu se poate lepăda. Atunci braţul meu a fost prins de o mână puternică şi cunoscută. Am zărit parcă pentru prima dată în acea zi adevărata încăpere. Aragazul vechi , frigiderul imens şi de abia cumpărat, masa şi scaunele aceleaşi de ani de zile.. Fereastra ce acapara bucătăria de lumină şi fiecare mică unealtă folosită pentru gătit. Am oftat, lăsându-mi privirea spre legătura strânsă ce nu mă slăbea. A trebuit să analizez şi chipul îndurerat al fratelui meu. Ochii săi negri şi părul asemenea străluceau, într-un fel pe care niciodată nu l-am putut înţelege.
- Moms, cred că ai face bine să stai jos şi să discuţi cu noi despre asta. Am înţeles că ultimele luni au fost îngrozitoare pentru tine; dar uite ce ţi-ai făcut.
Mi-a dat drumul printr-o mişcare elegantă şi eu m-am văzut nevoită să fiu atentă.
- Părul tău e ciudat, albastru şi urât . Ce aveau firele tale naturale? Cercelul din sprânceană nu îţi stă deloc bine, nici cel din buză – pentru Dumnezeu, nu mai arăţi a fată. Şi de ce a trebuit să te tunzi băieţeşte? Nu înţeleg Moms, eşti o fată deşteaptă. Cum crezi că o să găseşti o slujbă arătând în halul ăsta? Tonul i se ridicase. Nu o să o faci! Ascultă-mă, trebuie neapărat să iei măsuri. Am înţeles că s-a dus. Dar ce mai contează? Tu ai rămas aici , ai o viaţă şi trebuie să o duci mai departe!
Puteam răspunde, ştiam asta. Însă nu mai aveam puterea să o fac. Energia şi dorinţa pe care le avusesem odată erau stinse. Nici extravaganţa mea ce mă plasa în centrul atenţiei nu mai dădea semne de existenţă. Nu mai eram inteligentă, nu mai vroiam să fiu aşa. Pur şi simplu, nu dădeam semne de ceea ce ei numeau „ viaţă ” . Asta pentru că nu vroiam; căci puteam.
Bătrânul meu tată m-a analizat.
- Momo, cred că ar fi bine să stăm să discutăm despre asta. Ştii bine că ne gândim doar la ceea ce îţi poate aduce ţie beneficii.
- Draga mea, fratele şi tata au dreptate. Ia un loc , te rog.
Însă răspunsul meu clar şi răspicat nu a sosit. Iar paşii mei au refuzat să se mişte în faţă, refuzând să fie aproape de aceştia.
- De ce?
Am scos într-un final, deşi eram convinsă că nu avea niciun sens. Nu au ştiut să răspundă, aşa că am plecat. Nu are sens. Niciodată nu a avut.
Fiind abia ora prânzului am decis să mă refugiez în aceaşi clădire părăsită ca întotdeauna. Cu singurii mei prieteni. Şobolanii ce erau într-adevăr destul de drăguţi cât să stea în preajma mea... Atâta vreme cât mângâiam corzile chitarei mele... Era singurul lucru ce îl mai ştiam a face.

– Nu ! Nu... Nu o face. Te rog.
Degeaba imploram cu vocea ridicată, trântită pe suprafaţa albă şi implorând. Ceream tot ceea ce nu trebuia şi ceea ce era nevoie , dar nimic nu mi se dădea.
- Iartă-mă Momie, ştii... te-am iubit. În felul meu.. Am făcut-o. Dar nu mai pot.
Am văzut trupul său căzând peste pod într-un mod atât de voluntar că inima mea a luat-o razna. Bătăile se accentuaseră, fără a se putea opri. Cu fiecare secundă ce trecea , inima mea bătea şi mai tare . De parcă un uragan era produs înăuntrul meu şi eu nu puteam face decât să îl înteţesc. Printre lacrimile ce curgeau fără oprire pe obrajii mei roşiatici. Fulgii de nea cădeau sălbatic peste trupul meu fragil, în timp ce acest corp inutil nu se putea ridica. Forţa mă părăsise, fizic şi psihic. Am întins mâna spre cel ce tocmai sărise, dar nu mai era acolo. Nu realizasem când m-am mişcat, aflându-mă pe balustradă.
- De ce?
Am urlat cât să mă audă întregul oraş, ca Cerul să îmi simtă suferinţa pe când lacrimile amare mi se scurgeau pe faţa blândă. Ura începuse să se contureze pe expresia mea, apoi indiferenţa îşi făcea un cuib adânc; fără a putea fi înlăturată.
- De ce?
Repetam , deşi ştiam că nu mi se va răspunde. Niciodată.
Realizam în sinea mea... „ Nu a făcut-o pentru mine. Şi nici din cauza mea. Nu mă simt vinovată.” Nu o făceam, şi nici nu eram. Însă ceea ce am aflat mai târziu... M-a făcut să îmi doresc ca negaţiile să fi fost adevărate.

< - Îţi vine să crezi? Cash s-a sinucis. S-a aruncat chiar de pe podul din centrul oraşului. Locul ăla era atât de frumos. Eu şi Mark mereu ne plimbăm pe acolo; acum nu mai vezi niciun îndrăgostit.
- Da. Şi oricum, de ce a făcut-o?
- Nu ştiai? O a treia voce le-a acompaniat pe cele două necunoscute.
- Pentru că era falit, pentru că a umblat cu o tipă plină de bani ,s-a culcat cu ea ca să o stoarcă de verzişori şi într-un final : bum, a părăsit-o. Tatăl ei a aflat, l-a lăsat cu hainele de pe el şi zbang. Nu a putut rezista . Era un nimic fără lux.
Au amuţit ascultând acel ton grav, indiferent şi rece. Dând din cap au murmurat nişte scuze şi condoleanţe falsat îndurerate. Iar eu nu am mai zis nimic. Îmi era destul să ştiu că nu contasem pentru el într-atât încât să renunţe la o bogătaşă. Vrusese să fie şi cu ea şi cu mine; în special cu banii acesteia.
Nu putea trăi fără avere... >


Amintirile mi s-au revărsat vag prin gânduri. Erau încă vii... Chipul alb, părul şaten şi ochii verzi.. Îi simţeam şi îi vedeam în fiecare zi. Nu aveam o poză pentru că le rupsesem pe toate. Poate că aş fi rupt-o şi pe cea din inima mea dacă aş fi putut. Însă ceva îmi spune că nu aş fi făcut-o.
Chitara mea stătea aşezată în husă, proptită în spatele meu micuţ. M-am ridicat de pe bancă, privind fulgii de nea aşezându-se în întunericul sadic al nopţii. Luminile artificiale nu îmi încălzeau ochii cruzi.
Aş vrea să pot plânge...
Şi am mai trecut o ultimă dată pe acel pod prezicător de nenorociri. Apa nu se mai scurgea în aceasă seară; deşi cu un an în urmă trecea necruţător şi plină de gheaţă. De parcă destinul ei era să ucidă oameni. Nu fusese....
Cerul părea să nu plângă cu mine în această noapte, dar ceaţa aşezată în oraş mă acompania în drumul spre „ dulcea mea casă ” . Am bătut de două ori înainte să îmi răspundă cineva. Bărbatul înalt şi nebărbierit îmi răspunsese. Îmbrăcat neglijent şi neîngrijit, mă pofti înăuntru.
- Momo dragă, unde ai fost până la această oră?
Iar eu nu mă simţeam obligată să îi răspund tatălui meu vitreg. Poate că asta urma să mă coste încă o altă violenţă verbală.
- Aşa deci? Nu te mai interesează să îţi petreci timpul cu mine...
Niciodată nu mă interesase. Mi-a prins trupul cu braţele sale jegoase şi m-a tras spre el. Buzele acestuia mi-au sărutat faţa, aruncându-mi geaca.
Nu am ţipat căci vocea îmi dispăruse. Singura dată când putusem da glas acestei întâmplări fusese când îi povestisem mamei şi fratelui meu . Aceştia nu mă crezuseră şi de atunci mă aruncasem într-un abis sfâşietor al tăcerii. Singura mea alinare fusese Cash, dar după moartea sa aflasem că nu îi păsa câtuşi de puţin că tatăl meu vitreg mă viola.... Aâtata vreme cât şi el se putea culca cu mine. Aş fi vrut să pot da viaţă acelui lichid amărui ce mi se prinsese înăuntrul ochilor. Însă nu vroia să iasă.
Am apucat chitara, aproape inconştient, şi am aruncat-o asupra capului acestuia. Nu i-am zărit expresia, ci atenţia mi-a fost revărsată asupra chitarei. Ruptă şi plină de sânge... Şi am fugit, pentru că nu mai puteam suporta.
Nu aveam ce să las în urmă, nu cunoşteam ceva ce aş fi vrut să iau cu mine. Pentru că acele corzi ce îmi alinau puţin câte puţin durerea sufletească erau rupte şi îmbibate de sângele violatorului meu. Patetic . Mi-am zis în timp ce fugeam, fără a mă uita înapoi.
Nu mă puteam sinucide. Nu puteam pleca din lumea asta pentru că nu ştiam dacă mai există ceva în Lumea de Apoi. Şi nu puteam să mă întorc căci mi-era teamă să fiu închisă . O pasăre prinsă în colivie şi al cărui glas fusese furat. Fără ciripitul de dimineaţă şi fără aripile sale ce o puteau duce oriunde...
Era mai dur decât ceea ce cunoscusem până atunci. Şi la dracu, aş fi vrut să ştiu a plânge. Măcar puţin...

Şi nu mai puteam... A fost vina lor pentru că mi-au luat ceea ce aveam?
Sau eu fusesem cea ce nu ştiuse să revină la ceea ce avusese înainte?
Întrebări fără sens mă agasau în timp ce îmi măream paşii, încercând să îmi alung greşelile din minte.

Nu mai ştiam nimic. Eram un „ nimeni” fugind de responsabilităţi... Sirena ambulanţei şi maşinile de poliţie fugeau nebuneşte în direcţia locuinţei mele, dar eu nu am privit înapoi.
Nici spre apartament şi nici spre pod.

Pentru că nu îi puteam plânge...

Salutik!

hmm.. sunt surprinsa ca nu a comentat nimeni pana acum, enfin..
ti-am citit toate oneshoturile, ce pot sa spun sunt de-a dreptul superbe, impresionant modul tau de a relata intamplarile si de-a descrie sentimentele atat de bine accentuate, dialogul bine plasat ce contine replici foarte bine alese, iar actiunea curge lin.. cu alte cuvinte, ai idei foarte originale si foarte bune! felicitarile mele^^
am vazut ca in general te axezi pe povesti triste, te descurci minunat, m-a impresionat enorm lucrarea "Anne.." chiar mi-au dat lacrimile; reusesti sa transpui cititorul in acel mediu, sa simta toate trairile personajului creat, iar totul este invaluit intr-un aer de mister; mi-a placut in mod special si "Trandafirul fara spini", titlul a fost foarte inspirat si mi-a atrans atentia, iar happy end-ul a fost pe masura

acum ca am terminat cu generalul ^^, sa ma axez pe ultimul oneshot
well... titlul imi crease o altfel de perspectiva despre lucrare si sincer m-a surprins ce a urmat, ai scris excelent asa cum ne-ai obisnuit si nu am vazut greseli de tastare (btw imi place ca scrii cu diacritice sper ca in curand sa pot sa-mi setez si eu tastatura in rom :]] ); mi-a placut mult acel inceput si faptul ca l-ai pus ca un fel de motto

Am crezut că te cunoşteam.
M-am înşelat... Şi aş vrea să plâng. Îţi jur! Dar nu mai am lacrimi.

- cu toate ca a fost o poveste trista, m-a impresionat, mai degraba m-a lasat masca prin toate lucrurile prin care a trecut si pot sa zic ca Momo( sau Moms, dmnn foarte sweet numele:X) este chiar puternica, desi mi s-a parut poate putin "tras de par" finalul... aa si mi-a placut acea ultima fraza de la sfarsit, a fost foarte profunda..

altceva... spor la scris in continuare, multa inspiratie pe viitor si poate o sa te "prezinti" cu o lucrare ceva mai vesela, comica ( stiu din alte ficuri ca te descurci la ascest capitol destul de bine :3:)
kissuuu&byeeee

Mulţumesc Minnie Mouse D: . Mă bucur foarte tare că îţi plac one shot-urile mele.... şi chiar mă surprinde, dar mă bucur! Mulţumesc şi pentru comentariu / părere. ... O să scriu şi ceva vesel or comedy, dar pentru moment am scris altceva.. Pentru că, vedeţi voi, ascultam o melodie şi m-a inspirat aşa puţin [ titlul este constituit din nişte versuri din această melodie ~ numită Corazon salvaje de Mijares ] . În fine, nu ştiu cât de bine a ieşit, însă sper că am descris esenţialul... Sper să vă placă!
Mulţumesc încă odată <3 !
Înapoi în trecut, unde această realitate nu mă putea atinge, am crezut în destin.
Întâlnirea noastră nu fusese întâmplătoare, ci inimile noastre s-au strigat, s-au căutat şi s-au găsit. Picăturile de ploaie aveau menirea de a ne face trupul să semene. Tunetele ne marcau întâlnirea iar fulgerele ne făcea sufletele să strălucească...
Da, înapoi atunci am crezut că acelor ochi negri le-a fost scris să mă privească doar pe mine, iar că braţele mele aveau să le atingă doar pe ale tale....

În trecut... Am crezut că doar mie îmi vei zâmbi aşa....

A fost destin, oare?

Gândurile ei păreau departe, deşi se aflau chiar în mintea ei. Făcând parte din aceasta.
Degetele sale subţiri se propagau pe clapele pianului. Tonurile erau armonioase şi dureroase, învăluind camera cu un sunet înăbuşitor. Te prindea în pânza sa, făcându-te să pluteşti în atmosfera dureroasă . Uşor, tonalitatea a scăzut şi mişcările mâinilor au fost mai lente, lăsând clapele să respire. Încet, lăsând o lacrimă să i se scurgă pe obraz, apăsă pentru o ultimă dată. Braţele sale stăteau nemişcate, iar părul său flutura în adierea uşoară a vântului. Fereastra deschisă lăsa aerul să pătrundă . Norii de pe cer acoperiseră lumina, şi nu se mai cunoştea perioada amiezii.
Îşi ridică trupul şi merse către fereastră. Faţa fetei era rece şi impenetrabilă. Albă de parcă ar fi fost văruită, iar ochii ei verzi scânteiau în paloarea chipului. Părul şaten încă flutura în uşoara adiere a vântului. Era cald şi frig în acelaşi timp. Rochia ei albă se aşeza pe întreg corpul, până la pantofii de aceaşi culoare, lăsând în spate trena să se târască după fiecare pas. Închise printr-o mişcare absentă geamul, şi se întoarse pe scaunul din faţa pianului. Apăsă clapetele, încet ca altădată. Ca întotdeauna.
Acelaşi cântec crud începu să se audă, umplând iar încăperea de note splendide.

Fereastra se deschise, adierea începând iar să îşi facă jocul. Ochii fetei erau pierduţi în vid, continuând să privească acel punct inexistent. Degetele ei se mişcau inconştiente de picăturile ce intrau în cameră. Ploua, iar zgomotul produs de acest fapt nu deranja tonalităţile dulci şi spintecătoare ale pianului. Părul său buclat se mişca în diferite părţi, făcând atmosfera mai tristă decât era.

Tăcere. Ambele freamăte au încetat în acelaşi timp, pentru o secundă lungă şi sfâşietoare în care fata s-a trezit din reverie. A privit noaptea pe fereastra deschisă.
Era neagră şi foarte întunecată, de parcă ar fi fost gata să mănânce fiecare ticăit, fiecare voce ce îndrăznea să nu i se supună.
Picăturile au început să cadă iar , bătând acum solul cu o forţă mai mare ca înainte. Degetele ei s-au mişcat iar pe pian, făcându-l să răsune aici, înăuntru cât şi afară, în negura nopţii. Începuse să urle, printre vuietul groaznic provocat de natură. Ambele atmosfere se îmbinau, făcând mai multe nimicuri să devină un tot.
Iar lacrimile ei au început să curgă.
Era exact ca altădată. Nu. Nu mai era la fel. Era singură iar ea nu putea vorbi. Căci inima nu îi dădea voie, să spună cuvinte ce odată le folosise împreună cu el. Şi împărţiseră totul, fuseseră aceaşi persoană.

Fusesem...? Oare? Nu mai ţin minte.
Credeam că totul urma să fie doar pentru tine şi mine. Fără altcineva. Aici, pentru totdeauna.
Împreună.

Faţa scăldată de lacrimi încremeni, văzând geamurile zbătându-se şi transformându-se în cioburi. Fusese brusc, iar clapelte nu mai erau atinse de mâinile sale fragile. Sunetul pianului se opri dar furtuna de afară se înteţea. Ochii ei erau iar plini de lichidul amărui, făcând-o să se simtă mai mizerabil ca oricând.
Fugi. Căci părea să nu aibă altă alternativă. Scările casei, ce duceau spre holul principal , erau lungi.. Trepte mari şi într-un număr mare o aşteptau. Însă nu le dădu atenţie. Braţele i se mişcau în jurul trupului fragil în timp ce păşea. Nu, nu mergea ci fugea.
Ajunse curând în faţa uşii de la intrare. Era imensă, pe lângă trupul ei fragil. O deschise, la bătăile insistente ce se auzeau atingând-o. Dar inima ei bătea foarte tare, mai tare ca niciodată. Îi era teamă şi totodată avea o dorinţă extraordinară de a afla cine se afla dincolo de lemnul vopsit în alb.
Tic. Tic. Tic.
Îşi putea auzi acceleraţia crescându-i . Pulsul i-o luase razna.

Mi-aş dori...

Dar nu apucă să îşi ducă gândul la capăt, căci deja trupul îi fusese atacat de un glonţ. Inima sa făcuse contact cu micul proiectil pentru armă... Era rece, şi parcă îngheţase toată, exact în timpul în care cădea, uşor, de parcă totul se petrecea cu o viteză încetinită.
Şi se prăbuşi, simţind o durere îngrozitoare. Lacrimile se blocaseră, funcţiile încetiniseră dar ochii nu i se închiseseră. Un corp înalt de bărbat se afişă lângă ea. Aplecându-se, vărsă două lacrimi îndurerate. Părul negru făcea ca acea noapte să pară şi mai îngrozitoare. Ochii săi , de o aceaşi culoare, nu mai străluceau. Erau morţi. Prinse una din mâinile ei şi o trecu sub buze. Ducându-şi faţa la acelaşi nivel cu al decedatei, o sărută. Pentru ultima dată.
Luând arma ce o aruncase inconştient pe podea, o duse la tâmplă. Închise ochii , pentru a prinde mai mult curaj. Degetele i se mişcară pe pistol, în timp ce trăgaciul era apăsat cu rapiditate. Impactul a fost iute şi necruţător.

Moarte. Pentru aceia ce fuseseră destinaţi să fie împreună.
Două suflete şi-au făcut apariţia de-asupra celor doi, dar nu se puteau distinge. Erau doar două pete albe ce se ridicau la cer, unindu-se.

__

* Titlul este în spaniolă şi se traduce astfel : Căi atât de diferite, într-un anumit moment, timpul le-a unit.