AnimeZupCăutare

Aripi insangerate

‹1…456
Salut! Scuze ca am intarziat cu comentariul. Debea asteptam sa pui urmatoarea parte si sa ma delectez cu povestea celor doi. Incep sa il urasc din ce in ce mai mult pe Lucifer. De ce isi baga nasul unde nu ii fierbe oala? Si Ayame e atat de ... nu stiu cum sa-i spun. As vrea sa dispara acea lege odata ca ma enerveaza cu atitudinea ei fata de saracul Ikusa, care o iubeste asa de mult.
Astept cu nerabdare partea urmatoare.
Apropo, am pus un nou fic. " Katie ( Povesti de viata ) ". Treci pe acolo cand ai timp si spune-mi ce parere ai.
sorry pentru intarziere, am venit cu un nou capitol:) multumesc tuturor pentru parerile voastre.

În Iad

„Ce o face Hissori acum? Oare se gândeste la mine?” se întreba Raphael în timp ce statea pe unul dintre balcoanele de la etajul al patrulea al castelului uitându-se la locurile îngrozitoare care înconjurau castelul. Îi era dor de frumusetea feerica a Edenului, de culorile care încântau privirea, care nu o raneau si mai ales îi era dor de privirea plina de dragoste pe care Hissori i-o daruia în fiecare secunda a zilei. Ura întunericul si focul ce domneau peste tot în acel regat. Ura privirile pline de ura, de dispret, rautate pe care demoni i le aruncau, fie ca o cunosteau fie ca nu. Statea pe acel balcon si plângea, lasând lacrimile amare, mici perle pline de durere sa i se prelinga încet pe chip si apoi sa se evapore înainte sa apuce sa atinga marmura din care era facut balconul. Cum privea ea asa, în zarea rosiatica, avu o viziune.
Ikusa era imobilizat, neputând sa se miste în timp ce Lucifer facea dragoste cu Ayame, iar aceasta nu îsi dadea seama de identitatea celui ce o saruta. Urmatoarea imagine era una cu Ayame plângând aplecata deasupra trupului lipsit de viata a lui Ikusa în timp ce Lucifer statea în spatele ei ca un fel de umbra ce mai avea putin si o înghitea.

Se trezi din acea stare, stând în genunchi cu unghiile adânc înfipte în carnea mâinilor care începuse sa sângere. Lacrimile sale se transformara în sânge, arzându-i pielea chipului.
Se simtea prinsa, legata cu niste lacate de foc, neputincioasa în fata lucrurilor care aveau sa se întâmple. Trebuia sa îl omoare pe Lucifer. Nu conta cum, acesta trebuia sa moara.
- Raphael? O striga Akki care dupa multe cautari daduse într-un sfârsit peste ea.
Raphael nu o auzi, fiind prea ocupata de gasirea unui plan prin care Lucifer era îndepartat din drumul lui Sanct Angel.

- Raphael, o mai striga Akki înca o data punând mâna pe acesta fiind pregatita ca daca nu raspunde nici de acea data sa îi dea o palma.
- Ce vrei? Tipa aceasta întorcându-se si dezvaluindu-i demonului chipul contorsionat din cauza durerii sufletesti ce încet o coplesea.
Akki se dadu câtiva pasi în spate la vederea sângelui ce era prezent peste tot pe corpul Seraphimului. Era ca si cum fiecare por din trupul ei elimina sânge.
- Vreau sa te ajut, dar în schimb vreau sa ma omori.
- De ce faci asta? Întreba Raphael cu o raza de speranta în glas.

- Pentru ca nu mai suport. Atunci când mi-ai baut sângele cred ca s-a format un fel de conexiune si simt durerea, regretul, mila, compasiunea ta. Lucruri pe care nu le-am mai simtit de secole. Am ajuns sa cred ca am constiinta. Constiinta, îti vine sa crezi asa ceva?! Marturisi demonul exasperat de situatia în care se gasea. Stiu ca nu trebuie sa te rog sau sa îti ofer ceva ca sa ma omori, însa nici un demon nu vrea sa ma omoare, am încercat iar Lucifer ar fi prea încântat de o posibila tortura pentru a ma lua la bataie cu el.
- Si daca nu vreau sa te scap de aceasta... hm... binecuvântare?
- Binecuvântare mai bine zis blestem! Am remuscari si regret tot ceea ce am facut rau în aceasta viata, aproape regret ca Ashi a murit! Iar daca tu nu vrei sa ma ajuti atunci eu o sa te omor.
- Nu poti, deoarece nu ai îndeajunsa putere pentru a o face, dar fii fara grija deoarece o sa te ajut. Ajutându-te pe tine, ma ajut de fapt pe mine.

- Multumesc! Oh, pentru numele lui Lucifer, simt recunostinta! Exclama Akki punându-si mâinile în par.
- Ce se întâmpla aici? Întreba Lucifer, care aparuse din neant ca de obicei.
Lucru obisnuit, de altfel, care începea sa o calce rau de tot pe coada pe Raphael. Îi arunca acestuia o privire care ar fi facut pe oricine sa moara pe loc, în schimb nu reusi decât sa îl provoace sa râda. Acel râs isteric care îi ranea urechile, aducând-o pe pragul de a se arunca la gâtul lui sa îl strânga de gât pâna si ultima particula de oxigen era arsa de trupul sau.

- Deci îmi raspunde careva? Si tu, de ce esti plina de sânge? O întreba uitându-se la înger.
Akki se facuse nevazuta în urmatoarea secunda, lasând-o pe Raphael sa gaseasca un motiv pentru discutia dintre ele doua. Nu îl mai suporta pe Lucifer si încerca sa evite contactul cu acesta atunci când era posibil. Nu dorea sa recunoasca dar brunetul cu ochii de onix o îngrozea si o teroriza noaptea în somn, aratându-i diferite scenarii în care o tortura daca cumva avea sa îl tradeze. Nu credea ca va simti niciodata acest lucru, dar îi era dor de Ashi. Macar acela te lasa sa dormi în pace, te chinuia doar ziua.

Raphael se ridica în picioare, aranjându-si rochia de un albastru marin, care se patase din loc în loc de lichidul rosiatic. Alesese sa îl ignore, îndreptându-se spre iesire, însa Lucifer o prinse de mâna nelasând-o sa treaca. Stateau unul în dreptul celuilalt, iar atunci când ea îsi întoarse capul în lateral pentru a-l privi îi întâlni privirea. Îi vazu culoarea lichida a ochilor care parca o ardea si încerca sa raspunda în acelasi mod. Nu era singurul care putea sa îsi faca ochii incandescenti.
- Întrebare de baraj pentru tine. De ce esti plina de sânge? Mai întreba el o data.
- Dar nu te intereseaza raspunsul, raspunse încercând sa îsi pastreze tonul neutru.

- L-ai vazut pe Ikusa... facu o scurta pauza înainte sa continue pentru a-i lasa timp sa reactioneze, sa constientizeze cuvintele pe care le rostea... distrugându-i inima lui Ayame? Continua încercând sa obtina o reactie de la ea care sa îi sugereze daca a ghicit sau nu.
Începuse sa transpire când îi auzi numele Fallen Angelului, dar se linisti când auzi tot ceea ce avea de spus. Înca nu se întâmplase acea nenorocire, deci putea sa fie prevenita. Daca rapirea lui Ayame era ceva ce nu putea nimeni sa împiedice, moartea lui Ikusa nu era atât de definitiva. Soarta acestuia putea sa fie influentata în anumite momente. Era foarte bucuroasa ca putea sa fie schimbata soarta acestuia. Cuvintele lui Lucifer îi aparura din nou în minte si o facura sa se întrebe cu groaza ce se întâmplase, ce facuse Ikusa si de ce o facuse.
- Poftim? Întreba crezând, de fapt, sperând ca a auzit prost.
- Ikusa nu stiu ce i-a facut lui Sanct Angel, dar a transformat-o pe aceasta într-o fiinta rece si nepasatoare. I-a pierit toata viata din ochi si acea flacara care îi dadea tot farmecul s-a stins. Ai vazut asta?

- Nu. Nu am m-ai avut nici o viziune. Crede-ma ca daca vedeam asa ceva îti spuneam. Nu vreau ca Ayame sa sufere si cred ca nici tu nu vrei o stâna de piatra si daca as fi putut face ceva sa o ajut as fi facut.
Se uita la ea suspicios dupa care disparu în întuneric, uitând sa o mai întrebe despre sângele ce înca îi pata pielea. Se întreba ce fusese în capul lui Ikusa când o transformase pe Ayame într-o stâna de piatra. Din pacate nu avea timp sa se gândeasca la ei, trebuia sa o gaseasca pe Akki si sa puna amândoua la cale un plan pentru ca ea sa scape din acest infern. Începuse sa o caute prin toate camerele palatului, având grija sa se fereasca de locurile unde ar putea sa dea peste Lucifer. Era sigura ca demonul se ascunsese într-un loc pe care Sacred Hermit nu îl vizita. În timp ce îsi vedea de treaba ei, Raphael dadu peste Uriel, care enervat ca l-a atins a împins-o facând-o sa cada pe jos.

- Ai grija pe unde mergi, corcitura! Zise el cu o scârba de nedeslusit.
- Tu esti corcitura nu eu, javra, spuse ea printre dinti în timp ce continua sa stea pe podea.
Îl vazu pe Uriel cum scoate un cutit din teaca ce o tinea undeva la spate si înainte sa apuce sa o loveasca, Raphael facu sa apara un bici din sânge cu care îl lovi peste mâna pe demon. Aproape ca îi taie mâna cu care tinea arma. Se ridica de pe jos în timp ce el se plângea de mâna care îl ardea îngrozitor, nici nu se obosi sa se scuture de praf considerând o pierdere de timp aceasta actiune atunci când ea era plina de sânge. Dupa care facu biciul sa se înfasoare în jurul gâtului sau si strânse atât de tare încât îl lasa fara suflare.
- O singura data daca ma m-ai jignesti, te transform în cenusa. Clar? Întreba Raphael aratând ca un adevarat demon în acele secunde.
Uriel dadu din cap în semn ca a înteles si imediat cum îl elibera si-a desfacut aripile, luându-si zborul fara sa se mai uite o singura data înapoi din cauza ca îi era prea teama de ea. Nu mai dorea sa vada niciodata acea privire care aproape ca îi înghetase sângele în vene.

Raphael scapa biciul din mâna, care atunci când pierdu contactul cu aura Seraphimului se transforma în cenusa. Îngerul îsi acoperi fata cu mâinile si cazu în genunchi începând sa plânga.
„Ce se întâmpla cu mine? De ce l-am ranit pe Uriel? Chiar atât de furioasa am putut sa fiu în câteva secunde? Puteam sa îl ignor si sa îmi continui drumul, însa în loc sa fac asta l-am atacat, desi nu aceasta îmi era intentia. Nu credeam ca transformarea va fi atât de drastica. Trebuie sa plec de aici cât mai repede posibil.”
- Psss... psss... Raphael! Sopti Akki care deschise usa apartamentului ce se afla în dreapta îngerului.
Aceasta îsi ridica privirea si vazând cine o striga se apropie de usa.
- Deci, spune-mi ce trebuie sa fac, zise Akki.

Îngerul Seraphim începu sa îi explice cu lux de amanunte ce trebuie sa faca si cum avea sa îndeplineasca ordinele dupa ce intra în încapere. Trebuia sa fie atenta la fiecare detaliu ca altfel planul lor avea sa esueze. Vorbira timp de câteva ore bune, iar la sfârsit Akki pleca din Chaos, îndreptându-se spre lumea oamenilor, lasând-o astfel singura pe Raphael printre acei demoni care îi vroiau moartea.
Nici una dintre ele nu era constienta de faptul ca erau urmarite de o pereche de ochi rosii ce aruncau priviri pline de ura, în special spre Akki. Îi promisese ca daca îl va trada va suferi o soarta mai cruda decât moartea si avea sa se tina de acea promisiune.
Helău dear i'm here.
A fost un capitol foarte frumos, dar parcă s-a terminat prea repede. Am văzut câteva repetiţii care nu arătau prea bine şi câteva fraze pe care a trebuit să le citesc de mai multe ori pentru a le înţelege, dar nu e nimic.
Greşeli de tastare nu m-am uitat după ele am fost prea absorbită de conţinutul acestui capitol care a fost plin de suspans, acţiunea nu mi s-a părut grăbită, iar descrierea a fost foarte bună.
Un singur lucru ma nemulţumit, nu cred că era nevoie să împarţi capitolul în atât de multe paragrafe între care mi s-a părut că ai lăsat un spaţiu prea mare.
Cam atât aştept nextu scuze dacă m-am repetat uneori şi sper să nu te supere comentariul meu.
Bye, bye.
Hello:-H
Ai intarziat...nici nu mai stiu de cand nu am mai citit, deabia astept sa incep din nou, welcome back, I missed ya>:D<
Mi-era dor de capitolele luuungi si interesante si de povestea care imi place atat de mult. Cred ca pana la urma Lucifer nu o sa sfarseasca prea bine, desi speram sa`si revina. Il las pe mana ta, sunt sigura ca o sa-i dai doar ceea ce merita.
Capitolul este impecabil, doar un m-ai pe care l`a scapat programul, in rest totul este perfect, dupa parerea mea. Dialog, naratiune, descrierea nu se mai pune la tine, cred ca ai putea sa o faci aiurea doar daca ai vrea neaparat, dar restul e minunat, ca de obicei de altfel.
Si...nu mai stiu ce as mai putea sa comentez, il asteptam de multa vreme, si se pare ca un asemenea capitol a meritat pe deplin asteptarea, oricat de scurta sau lunga ar fi. Esti extrem de talentata.
Aste pt capitolul urmator, spor la scris>:D<
Imi cer mii de scuze[-o< ca nu am mai trecut pe aici dar nu eu am fost de vina ci scoala, mai precis matematica:(
Am citit tot ce am pierdut si nu pot sa zic decat un cuvant: fantastic!
NU inteleg cum poti sa scrii in acest fel. Esti pur si simplu geniala si foarte talentata^:)^
Totusi un lucru m-a dezamagit in ultimele capitole si anume... starea lui Ayame. Nu poate si domnul Ikusa sa realizeze cat de idiot este? Adica sa fim seriosi, chiar nu vede cat o raneste pe Ayame? Sau prefera sa o vada
o sculptura, o carcasa a ceea ce ai fost o data.
in loc sa fie acea femeie dulce si fermecatoare?[-(
Comportamentul lui Akki din ultimul capitol m-a amuzat foarte mult.
Multumesc! Oh, pentru numele lui Lucifer, simt recunostinta! Exclama Akki punându-si mâinile în par.
=))
A fost genial, altceva nu pot sa spun...
Astept next-ul si felicitari!
:bye:
ma bucur ca va placut si va multumesc pentru ca cititi si imi spune-ti ce parere aveti si imi cer miiiii de scuze ca a durat atat de mult sa postez urmatoarea parte si deasemenea ca este atat de mica. dar sunt ocupata cu multe chesti si de abia am avut timp sa o scriiu pe aceasta.
sper sa cititi in continuare si sa imi spune-ti ce parere aveti.



Eden

Michael îl aruncă pe Chase în singura închisoare din palatul conducătoarei şi îl lăsă acolo să îşi exprime liber nemulţumirile. Nu putea să facă nimic, închisoarea era fermecată şi îi lua toate puterile speciale, deci putea să se dea cu capul de toţi pereţii că oricum nu ar fi rezolvat nimic. Aşa că îl lăsă singur în timp ce el se duse să vorbească cu Hissori. Vroia să vorbească cu aceasta în primul rând despre conducătoarea lor şi mai apoi despre un plan de a recupera îngerul Seraphim.
Michael rămase surprins când auzi vocea lui Hissori invitându-l în cameră, înainte să apuce să bată la uşă. Era un pic înfricoşător, dar îşi scutură capul şi intră în încăpere, confident. Îl găsi pe Hissori stând la biroul său, simplu, din lemn de brad, ţinând în mână un mic boboc de trandafir alb pe care îl păta cu propriul său sânge. Mirosul dulceag, ce semăna puţin a cupru al sângelui îl făcu pe Michael să strâmbe din nas, în timp ce se întrebă fascinat ce se afla în capul Fallen Angelului. Apoi la fel de rapid cum i-a apărut acea întrebare, la fel de rapid a alungat-o, gândindu-se că nu ar putea suporta adevărul. Hissori întotdeauna avea un mod ciudat de a gândi şi avea nişte concepte diferite în ceea ce o privea pe conducătoarea lor, aşa că se ferea de discuţiile cu el, însă acum când reflectă asupra concepţiilor acelea ciudate şi-a dat seama că erau asemănătoare cu ale lui Ikusa numai că diferenţa dintre cei doi era modul în care îşi exprimau acele concepţii. Şi atunci l-a lovit. Ikusa şi Hissori întotdeauna au fost lângă conducătoarea lor, întotdeauna au fost protejaţii ei iar acum ca Fallen Angeli nu aveau altă sarcină decât să o apere. Nu era o întâmplare că cei doi au fost trimişi pe Pământ după ea, nu era o coincidenţă că ei au fost cei care s-au transformat în acei îngeri legendări.

Hissori se uită la Michael cu interes, se întorsese de ceva timp cu faţa la acesta dar nu îşi dăduse seama imediat că se mai afla cineva în încăpere cu el. Putea să vadă pe faţa acestuia înţelegerea că tot ceea ce s-a întâmplat nu a fost doar coincidenţă urmată de alta. Nimic din ceea ce se petrecuse nu era o simplă coincidenţă, totul urmărea un plan bine pus la punct, partea nasoală era că nimeni nu ştia unde avea să se oprească, asta dacă avea să se oprească vreodată. Strânse mâna în care avea trandafirul alb şi acesta dispăru o dată cu rană ce şi-o făcuse pentru a lăsa sângele să păteze floarea. Nu dorea să vadă nimeni acel suvenir preţios lăsat în urmă de Raphael. Ştia că nu îl lăsase pentru el, că nu o făcuse intenţionat, însă nu conta, era ceva pur care alungă singurătatea şi durerea din inimă sa. Îi dădea speranţă acea floare care se încăpăţâna să nu rămână pătată de sângele său, speranţa că poate o va recupera pe Raphael în curând şi aceasta avea să fie la fel ca acea floare.
- Cu ce te pot ajuta, Michael? Îl întrebă Hissori distrugând liniştea suportabilă din cameră.
Îngerul focului clipi de câteva ori, nefiind sigur că lui i se adresează. Apoi se mustră, dându-şi seama că nu mai era nimeni în cameră în afara lor.

- Vroiam să discut cu tine despre ceea ce s-a întâmplat azi şi despre un posibil plan de a o salva pe Raphael.
- Nu este clar ceea ce s-a întâmplat între Ayame şi Ikusa? Întrebă Fallen Angelul ridicându-şi sprânceana stângă într-o privire sceptică.
- Ba da. Numai că nu crezi că ar trebui să vorbesc cu el? Sau să încercăm să o consolăm pe Maiestatea Sa?
- Nu avem ce să vorbim. Ikusa ştie că a greşit şi trebuie să rezolve această problemă singur, pentru că el a creat-o. Nu putem să ne implicăm. Cât despre consolare... Maiestatea Sa nu va accepta nici o consolare de la noi. Va accepta numai de la Ikusa, asta dacă va trece vreodată peste ceea ce i-a făcut, aşa că nu are rost. Ce am putea să facem? Ce am putea să spunem? Îl întrebă pe îngerul focului.
- Ştii că ai dreptate, dar mă simt aiurea să stau cu mâinile în sân în timp ce ştiu clar că Ayame suferă.

- Hai să lăsăm această problemă deoparte şi spune-mi care este planul tău de a o recupera pe Raphael.
- Ştim că avem un an la dispoziţie, dar nu ştim cum o afectează această schimbare. S-ar putea că dacă aşteptăm, ea să nu mai vrea să fie salvată şi atunci s-ar putea să nu o mai putem aduce pe drumul, pentru că aşa cum şti pentru a fi înger trebuie în primul rând să meriţi şi în al doilea rând să vrei. Ea merită, dar va mai vrea peste câteva săptămâni?
- Hm... oricât mă doare să afirm acest lucru, trebuie să îţi spun că sunt de acord cu tine. Şi eu m-am gândit la această problemă, dar nu văd cum am putea să o salvăm. Nu este de ajuns să o răpim din ghearele lui Lucifer, ceea ce va fi extraordinar de greu, dar trebuie să o transformăm din nou într-un înger pur fără pic de sânge de demon în trupul ei.
- Am uitat de acel amănunt, mărturisi puţin jenat Michael.
- Numai dacă am putea să intrăm în contact cu ea, dar sunt sigur că Lucifer o păzeşte mai bine decât ar păzi o piatră preţioasă.
- Vrei să vi cu mine să căutăm informaţi despre cum putem purifica un semi-demon?
- Da, dar mai întâi trebuie să îi spunem Înălţimii-sale. Nu am vrea să îşi verse nervi pe noi când află că am acţionat fără ştiinţa ei.

Hissori se duse şi deschise uşa invitându-l pe Michael să iasă primul din încăpere. Străbătură amândoi holurile castelului, plimbându-se puţin pentru a-şi face curaj să intre în camera conducătoarei. Se potriveau la statură şi constituţie şi aproape şi mersul era asemenea, ai fi crezut că erau cu adevărat fraţi. Michael avea pasul puţin mai greu, în timp ce Hissori ar fi primit premiul pentru mersul său ce nu făcea nici un zgomot. Părul scurt al Fallen Angelului era auriu în acel moment din cauza razelor calde ale amurgului care îi transformau părul într-un mic soare pământean alături de părul la fel de scurt al lui Michael care era în flăcări crea un efect frumos. Erau o minunăţie, o adevărată splendoare să îi vezi cum se plimbau cu pelerinele de un alb pur fluturând în spatele lor, cu aripile care din când în când puteau fi văzute de sub pelerine. Din păcate toată această splendoare era distrusă de expresiile lor. Se vedea pe chipurile lor că erau măcinaţi de probleme ce nu le dădeau pace. Nu găseau răspunsul la întrebările lor şi nici nu doreau să o deranjeze pe conducătoarea lor cu acest fel de probleme, mai ales că ea suferea atât de mult din cauza lui Ikusa. Într-un final când s-au hotărât, când au prins curaj să bată la uşa apartamentului ei, au rămas mască atunci când nimeni altul decât Ikusa le-a deschis uşa.
- Ayame doarme, spuse simplu.
- Ikusa ce cauţi în dormitorul conducătoarei? Întrebă puţin enervat Michael.
Enervarea sa se vedea foarte clar în ochii roşi în care începuse să ardă o mică flacără.
- Am venit să vorbesc cu ea şi am găsit-o leşinată pe jos. Am rămas cu Maiestatea Sa pentru a fi sigur că este în siguranţă. Ce doriţi?

- O să venim mâine să discutăm cu ea. Este vorba despre Raphael. Vroiam să obţinem aprobarea sa de a ne apuca să căutăm informaţii, răspunse Hissori dându-se doi paşi înapoi.
- Bine. Dacă se va trezi o să o anunţ pe Înălţimea Sa de dorinţa voastră.
Ikusa vroia să se întoarcă înapoi, iar Michael se depărtase deja câţiva paşi în direcţia bibliotecii vădit nemulţumit de decizia lui Hissori când acesta se întoarse şi îl strigă pe prietenul său.
- Ikusa.
- Da? Întrebă acesta întorcându-se pentru a vedea ce vrea celălalt Fallen Angel.
- Acum este şansa ta să îndrepţi totul, şi cu acestea spuse plecă, lăsându-l Pe Ikusa împietrit în faţa uşii dormitorului conducătoarei.
Hello dear imediat cum am văzut că ai postat un nou capitol, am venit aici. Nu îţi face griji eu una nu m-am supărat că l-ai pus atât de târziu, deoarece ştiu că eşti ocupată cu facultatea, dar să revenim la fic:
A fost un capitol cam scurt după cum ai spus şi tu, dar mie mi-a plăcut. Ai lăsat spaţiu între dialog şi descriere, iar asta l-a făcut mai uşor de citit şi plus că aşezarea în pagină a arătat mult mai bine. A fost descriere şi chiar dacă au fost unele scăpări a fost destul de bună, la fel şi dialogul. Am văzut câteva greşeli de exprimare şi tastare, dar ceea ce mi-a atras atenţia a fost acel vroiam, cred că ar arăta mult mai bine dacă ai scrie ,,voiam'', un alt lucru care mi-a atras atenţia a fost acel ,,Pe'', pe care l-ai scris cu majusculă şi ai continuat cu literă mică.
Cam asta au fost greşelile care mi-au atras cu adevărat atenţia. Să ştii că sunt curiosă de ce a leşinat Ayame. Aştept nextu spor la scris, bye, bye.
Oh...de trei capitole astept ca Ikusa sa ii spuna lui Ayame hotararea consiliului. Si se pare ca o sa mai astept pana cand ea o sa se trezeasca, pana cand prinde el curaj, si pana aduci tu capitolul urmator. Nu mai am rabdare...

Am observat doua fraze ciudate:
S-ar putea că dacă aşteptăm, ea să nu mai vrea să fie salvată şi atunci s-ar putea să nu o mai putem aduce pe drumul, pentru că aşa cum şti...
Nu ai mentionat pe care drum. A doua:
care îi transformau părul într-un mic soare pământean alături de părul la fel de scurt al lui Michael care era în flăcări crea un efect frumos
Ok, aici nu e nimic grav. Poate un punct dupa "pamantean", sau o virgula dupa "flacari", depinde doar de tine.

Doar atat am gasit. Nu am sanse sa primesc urmatorul capitol azi, nu? ...ok, o sa astept...
Buh-bye>:D<
stiu ca ati asteptat mult pentru aceasta continuare si ca este mica, dar nu am tocmai inspiratie sa scriu povestea si mai am putin si nu o sa mai am ce sa postez...:| nu credeam ca o sa se intample in veci asta la aceasta poveste, dat fiind faptul ca aveam cel putin vreo 100 de pagini in plus scrise fata de ceea ce posta aici.
enjoy and pls do tell what u think.;)

În camera conducătoarei

„Cât de liniştită pare. Cât de uşor ne poate păcăli pe toţi că este dură şi nepăsătoare. Şi totuşi eu ştiu mai bine, mult mai bine. Oare de ce nu am văzut asta mai devreme? De ce nu am înţeles că ea de fapt purta în tot acest timp o mască? O purta şi o poartă pentru binele nostru, pentru a nu ne îngrijora pe noi, pentru a ne proteja tot pe noi. Noi cei care de fapt trebuie să o protejăm pe ea. Pentru că într-un final, doar ea contează. Ceilalţi sunt doar pentru a o ajuta pe ea să îşi îndeplinească misiunea. Tot ceea ce o rănea, tot ceea ce o durea, orice problemă ar fi avut, le îngropa pe toate adânc în mintea şi în inima ei pentru a putea să afişeze acel zâmbet cald şi sincer. Iar atunci când nu a mai putut să ascundă faptul că se simte singură şi că vrea pe cineva care să o iubească, să fie lângă ea, să o înţeleagă şi să o sprijine, eu i-am întors spatele. Ce spune asta despre mine? Cum am putut eu să fac aşa ceva? Nici eu nu ştiu.”
La toate acestea şi încă mai mult de atât se gândea Ikusa în timp ce stătea în pat lângă dulcea lui conducătoare.

Soarele apusese de mult, iar lună strălucea pe cer, înfrumuseţată de micile făclii de lumină care clipeau din când în când. Lumina acelui astru pur îi proteja pe amândoi, oferindu-le în acelaşi timp o frumuseţe inocentă, îngheţată.
Părul lung al lui Ikusa de un negru abisal cu reflexii albastre se amesteca cu cel al lui Ayame ce era la fel de roşiu precum sângele. Era atât de ciudat pentru înger să stea lângă ea, să se uite la chipul ei şi să îşi amintească cum o iubise o dată, de mult. Cât de perfect se simţea în acele clipe şi cât de fericită era scumpa lui conducătoare. Imagini îi apăreau în faţa ochilor, imagini cu diferite întâmplări dintr-un timp de mult uitat care îl făceau să se întrebe cum de era posibil aşa ceva.
Nu era înger în Eden care să nu îşi amintească ziua în care Ayame a apărut din neant în mijlocul câmpului de luptă începând să plângă şi să ţipe să înceteze. Era acolo la doi paşi de acea fiinţă care arăta ca un copil în vârstă de zece ani şi ar fi rămas blocat, uitându-se la acea apariţie dacă nu ar fi văzut cum o sabie se îndrepta spre ea. Cine aruncase sabia, nu ştia, tot ceea ce ştia era că trebuia să o salveze şi aşa şi făcu. Murise atunci şi acolo împăcat cu gândul că a reuşit să salveze acel copil, dar îşi amintea. Îşi amintea mult prea bine când apăruse. Aşa că toate acele amintiri care era mult mai vechi decât momentul în care şi-a făcut apariţia Ayame nu aveau sens. Nu aveau sens dacă era să creadă istoria lor, dar dacă dădea crezare poveştilor interzise atunci totul prindea sens.

Ayame se mişcă aducându-l pe Ikusa cu gândul înapoi la prezent. Se ridică din senin în fund, deschizându-şi ochii fără să se uite în jurul ei. După câte şi-a putut da seama Ikusa, ea nu era conştientă de prezenţa sa în încăpere. Se uita în gol, amintindu-şi numai ea ştie ce întâmplări, dar după toate aparenţele, nu erau frumoase. De fapt, dacă se lua după micile cristale de forma unor perle incolore ce îi pătau rochia subţire din mătase albastră, nu erau deloc plăcute. Arată groaznic. Niciodată nu suportase să o vadă tristă sau plângând şi întotdeauna numai atunci când era el în preajma ea avea aceste ieşiri. Se întrebă în acea clipă câte nopţi avusese când se trezise aşa şi începuse să plângă. Nu avea niciodată să afle răspunsul la această întrebare. Ziua nu se întâmpla des acest lucru, câteodată sentimentele şi amintirile o copleşeau, iar ea nu mai putea să oprească lacrimile amare să curgă. De câte ori se întâmplase asta, el se afla în jur pentru a o consola şi încerca să o consoleze cât de bine putea. La început i se părea ciudat că numai atunci când ea era în compania lui începea să plângă, însă nu îl deranjase niciodată. Tăcuse de fiecare dată şi o lăsase să plângă pe umărul său, consolând-o, liniştind-o. Întotdeauna fusese singura persoană care reuşea să o calmeze şi în acele clipe nu i se mai părea o coincidenţă acest lucru. Era singura persoană care reuşea din cauza trecutului, trecutului în care ei doi erau iubiţi. Chiar dacă nu erau conştienţi de asta, subconştientul lor îi îndemna să petreacă timpul împreună.
Se strecură în spatele ei şi o îmbrăţişă, lipindu-i capul de pieptul său. Nu îl uimi deloc faptul că Ayame nici măcar nu se împotrivise ci se sucise puţin pentru a-şi îngropa faţa în pieptul său. Era un sentiment atât de cunoscut, de perfect să o ţină aşa în braţe că uită tot ceea ce se întâmplase. Ar fi vrut să stea aşa pentru restul eternităţii. Inconştient, începu să se joace cu părul ei, băgând mâna în acesta şi bucurându-se de cât de mătăsos era. Dar ca orice vis frumos şi acesta trebuia să se termine.
- Totul este frumos şi ideal noaptea, dar o dată cu prima rază de soare vraja dispare gonită întotdeauna de crudă realitate, a şoptit Ayame punându-şi mâinile pe pieptul Fallen Angelului şi ieşind din îmbrăţişarea să.

Vroia să îşi ia şi mâinile, dar Ikusa i le prinse înainte să poată să şi le retragă. Se uitau unul la altul fără să scoată un cuvânt. De altfel, nici unul dintre ei nu ştiau ce să spună. Ikusa ar fi vrut să îşi ceară scuze pentru că a făcut-o să sufere, dar nu îşi găsea cuvintele, iar atitudinea ei rece, distantă şi aproape defensivă nu îl ajuta deloc. Trebuia, însă, să îşi aducă aminte că era vina lui pentru purtarea ei. Nu putea să îi ceară să uite tot şi să o ia de la început. Nici chiar el nu putea să uite ceea ce se întâmplase, oricât de mult şi-ar fi dori şi apoi dacă nu ar fi fost acea întâmplare nu ar mai fi recunoscut că o iubea cu adevărat. Avea să îi repete acest adevăr până avea să îl accepte şi să treacă peste acele nenorocite de cuvinte rostite fără a fi gândite.
Oftă şi pentru prima oară în acea noapte o privi direct în acei ochi verzi şi duri ca smaraldul care îl priveau înapoi.
- Deci... trebuie să îmi cer scuze pentru ceea ce am spus azi, zise într-o singură suflare.
Dacă ar fi fost mai lungă fraza cu siguranţă că s-ar fi sufocat.
- Nu ai de ce să îţi ceri scuze, zise Ayame păstrându-şi aceeaşi expresie goală, rece, înspăimântătoare.
Avea să îl chinuie, dar o merita. Durerea ce i-o provocase nu era vizibilă, dar ar fi fost mai bine dacă ar fi fost. Măcar aceea nu s-ar fi vindecat atât de greu, însă avea să îşi dea toată silinţa pentru a astupa acea gaură din inima ei ce i-o provocase el cu inconştienţa sa.

- Ştii foarte bine ce s-a întâmplat, ce am spus, cum te-am rănit. Vreau să îmi cer scuze şi să îţi spun că nimic nu este adevărat. Nu vroiam să recunoşti adevărul din cauză că îmi era frică de consecinţe, încă îmi mai este frică de ele, dar nu pentru mine ci pentru tine. Nu îmi pasă ce îmi vor face, însă tu... te iubesc, Ayame. Vreau să te protejez, să te feresc de toată durerea şi răutatea din această lume. Îmi pare rău pentru ceea ce am zis mai devreme.
Ayame continua să aibe aceeaşi expresie, nelăsându-se impresionată de cuvintele sale. Era prea frumos să fie adevărat. Trebuia ca ceea ce trăia să fie un vis, îşi zicea încercând să zdrobească speranţa ce se năştea încet în inima ei la auzul acelor cuvinte. Ar fi vrut să să îl creadă, să fie adevărat, dar era mult prea uşor şi nimic în viaţa ei nu fusese uşor. Nimic nu mai fusese uşor din clipa în care pusese piciorul pe acel câmp de luptă. Încă de atunci, chiar dacă avea doar zece ani, ştia care îi era rolul, de ce fusese trimisă acolo între ei.

Îşi simţea sufletul plângând, disperând şi tot ce ar fi vrut era să îşi pună capul pe pernă şi să doarmă, uitând de tot. Să nu mai poate fi chinuită cu acest fel de vise, însă soarta nu o lăsa, aşa că înghiţi nodul ce i se formase în gât şi îi răspunse.
- Ikusa... stătu puţin pe gânduri, alegându-şi cuvintele cu grijă până să continue, nu dorea să fie nevoită să se repete. Aş vrea să te cred, crede-mă, chiar aş vrea, dar adevărul este că nu pot. Aş fi renunţat la orice, la absolut orice pentru a fi cu tine, pentru a fi iubită, dar m-ai rănit şi întotdeauna o să mă întreb care este de fapt adevărul. Oricât de mult aş vrea să ştiu că mă iubeşti pe mine, nu mai sunt sigură de asta. Mă întreb dacă nu cumva o iubeşti pe Yuri, nu pe mine. Yuri seamănă cu mine, cea de la început, înainte să fiu maturizată şi schimbată de toate întâmplările prin care am trecut. Tu te-ai îndrăgostit de acea persoană de acum mult timp, nu de mine, cea de-acum.

Îşi eliberă mâinile din închisoarea constituită de mâinile lui şi se ridică din pat, dând baldachinul alb la o parte pentru a putea ieşi pe balcon.
Ikusa o urmări şi când vru să o prindă în braţe, Ayame se feri. Văzu durerea din ochii Fallen Angelului din cauză că îl respinsese, dar nu ştia cum altfel să îl facă să o lase în pace.
- Nu o să scapi de mine, nu în seara asta, nu până nu spun tot ceea ce am de spus, nu până nu te schimbi. O să plec doar după ce am terminat ceea ce mi-am propus, mărturisi el. Eu am încetat să mă m-ai lupt împotriva acestui sentiment. Nu vrei să faci şi tu la fel? Tu eşti singura pe care o iubesc, dar dacă nu vrei dragostea mea, nu este nimic. Te voi lăsa în pace, dar te rog, Ayame lasă deoparte această mască de gheaţă.
Căzu în genunchi în faţa ei, luându-i mâinile şi sărutându-le, rugând-o cu ochii aceia ai lui de un negru etern, în care se pierdea în acel moment, să îi mai dea o şansă, să mai încerce o dată.
- Promit că nu o să regreţi, mai spuse el.

„Cum pot eu să spun nu ochilor aceia? Cum pot eu să îmi întorc spatele şi să îl resping? Îmi oferă tot ceea ce vreau. Îmi oferă dragostea să eternă. Nu asta mi-am dorit dintotdeauna? Cu el lângă mine pot să trec peste orice obstacol, nu contează cât de mare sau mic este... Ochii aceia care azi m-au condamnat şi care tot azi îmi oferă salvarea. Cât de mult îi urăsc şi cât de mult îi iubesc... ei vor fi condamnarea şi salvarea mea întotdeauna...” se gândea Ayame în timp ce încet simţea cum cade în acel ocean furtunos care îi erau ochii.
- De ce mi-a revenit inima, acum că eşti aici? Şopti mai mult pentru sine decât pentru el.
- Poate pentru că eu sunt inima ta şi tu eşti a mea? Întrebă, speranţa citindu-i-se clar în privire.
- Îţi dau acea şansă, Ikusa, dar nu o fac pentru tine, o fac pentru mine, o fac pentru restul supuşilor mei. Deoarece şi eu şi ei merităm să fim fericiţi şi sunt conştientă că dacă nu sunt cu tine nu pot să fiu fericită. Însă să ştii că nu o să fie ca înainte, trebuie să îmi câştigi din nou încrederea şi să treci peste barierele pe care tu le-ai ridicat.

- Orice. Orice este nevoie, orice ai nevoie, eu îţi voi da şi voi face.
Era bucuros, atât de bucuros încât se ridicase şi îşi puse mâinile pe talia ei, începând să o învârtească. Ar fi vrut să zboare cu ea în braţe, însă nu vroia să atragă atenţia gărzilor ce patrulau în jurul palatului. Era imposibil să nu fie şi ea fericită şi prin acţiunile lui reuşi să îi fure un zâmbet autentic. Zâmbetul ei care era mai magic decât praful de stele era doar pentru el.
O puse jos după câteva minute, pentru a-şi pune mâinile pe chipul ei şi a o săruta. Pentru prima oară de când s-au întors în Eden a sărutat-o. Era un sărut tandru care trimitea fiori în tot trupul ei şi al lui. Rupseră sărutul în momentul în care amândoi rămaseră fără aer. Fără să mai spună un cuvânt în plus o luă pe sus şi o duse spre pat unde o învelise. Ayame adormi liniştită, vegheată de Ikusa.
Cat de adorabil...dar inca nu i`a spus decizia Consiliului. Da, am zis ca astept, dar stii ca eu nu am niciodata rabdare...dar, banuiesc ca nu am de ales.

Imi place ca desi narezi la persoana a III-a reusesti sa descrii perfect sentimentele si starile a mai multor personaje in acelasi capitol. Imi place ca descrii perfect gesturile si subintelesul acestora. Impreuna, acestea doua te ajuta sa ne prezinti o imagine complexa a actiunilor din fic, desigur, si faptul ca descrii si decorul perfect, dar eu de obicei nu sunt prea atenta la asta:D
Ador ideea, o alta capodopera a ta, si modul in care decurg lucrurile. Imi place faptul ca desi ai mai multe porsonaje importante, nu incarci capitolele si prezinti intamplarile pe rand, si chiar daca unele capitole sunt mai scurte, nu par seci.

Si...Se putea sa nu ma holb eu dupa greseli de tastare?:)) Here:
roşiu - rosu
m-ai - program, neprogram, e greseala si trebuie sa ti`o spun: e mai, in context

Multumesc ca ti`ai facut timp sa postezi, si spor la scris>:D<
Hello dear §Lilith§.
Am venit şi pe aici cu un reply cam târziu, sper ca data viitoare să vin mai repede. Oricum, a fost un capitol frumos şi captivant ca de fiecare dată, nici nu se putea altfel. Descrierea a fost reuşită şi ai îmbinato într-un mod frumos cu celelalte moduri de expunere. Mi-a plăcut că ai creat acel suspans până ca Ayame să îi acorde o a doua şansă lui Ikusa, asta a făcut ca totul să capete o doză şi mai mare de mister. Am văzut câteva greşeli, dar nu sunt grave. Cam atât aştept nextu şi sper că următorul capitol să fie şi mai lung şi să aflu care este decizia Consiliului. Bye, bye.
va multumesc mult la amandoua ca cititi:) inseamna ft mult pentru mine.>:D<
uita-ti continuarea. o sa incerc sa updatez mai des aceasta poveste:)


În închisoare

- Da-ţi-mi drumul! Sau măcar puneţi un gardian aici! Mă plictisesc stând de unul singur! Alooo! Mă aude cineva? Mă bagă şi pe mine careva în seamă? Ţipă Chase la pereţii goi ai închisorii sale.
Nu suportă să fie închis. De abia ieşise dintr-o închisoare şi reuşise cumva să intre în alta într-un timp record pentru el. Ceea ce îl scotea cel mai mult din sărite era faptul că acea celulă era vrăjită, ceea ce însemna că îi elimină absolut toate puterile aşa că nu putea să facă nimic să se distreze în timp ce aştepta verdictul conducătoarei. Ura situaţia în care se afla mai mult decât o ura pe Ayame pentru că a reuşit cumva să îl învingă. Dacă mai stătea mult pe acolo ar fi început să înnebunească, trebuia să găsească ceva de făcut înainte să îşi piardă de tot minţile.
După vreo cinci ori de ţipete şi urlete, se linişti aşezându-se pe patul dur, singură piesă de mobilier din încăpere. Îşi puse mâinile sub cap, închizând ochii pentru a adormi. Numai că alter-egoul său, Castiel, avea altceva în gând. Deoarece îşi epuizase energia agitându-se, Castiel avea destulă putere pentru a-l sâcâi pe Chase şi asta avea de gând să şi facă. Era singura lui cale de a se răzbuna pe acea creatură care îi furase corpul şi într-o anumită măsură şi mintea. În mintea îngerului se afla întrebarea: „De ce să îl las să se odihnească? Este un nemernic, nu merită să aibe parte de o secundă de pace.”
- Hei.
Chase deschise ochii, uitându-se în jur curios să vadă cine a vorbit. Nevăzând, însă, pe nimeni dădu din umeri, închizându-şi din nou ochii.
- Hei, tu, zise din nou Castiel.
De această dată Chase nu se mai obosi să se uite după acea persoană care a vorbit, deoarece îşi dăduse seama că cel care vorbea era Castiel care devenise mai puternic acum că el devenise mai slab. Oftă enervat gândindu-se la ironia vieţii şi la acea zicală care atrăgea atenţia asupra lucrurilor pe care ţi le doreşti. Într-adevăr îşi dorise companie, însă se putea lipsi de compania părţii sale bune, conştiinţei sale.
- Ce vrei piciule? Îl întrebă Chase, plictisind ştiind că nu va putea să scape de el dacă îl ignoră.
- Piciule? Întrebă Castiel pe un ton indignat, ridicându-şi sprâncenele până se pierdură sub bretonul şaten. Uiţi că tu eşti doar un parazit în corpul meu! Al meu! Ieşi mai repede şi înapoiază-mi-l!
- Cine spune? Cine este parazitul şi cine este gazda, hm? De unde ştii că tu ai fost primul şi că eu nu am fost de la început alături de tine?
- Vreau să pleci şi să mă laşi în pace! Nu ai făcut decât rău şi ai provocat numai suferinţă.
- Şi? Tu ce ai făcut în tot acest timp cât eu am dormit? Vrei să îţi spun eu ce? Nimic! Absolut nimic! Asta ai făcut: absolut nimic! Eşti patetic şi slab şi niciodată nici Ikusa, nici Hissori şi în special Ayame nu te va privi altfel decât un pion pe tabla de şah, dacă eşti măcar un pion, dar la cât de jalnic eşti nu cred că ai fost în stare să ajungi atât de sus.
- Poate ai dreptate, dar nu mi-am dorit niciodată aceste lucruri. Îmi doresc doar să o servesc pe conducătoarea mea atât cât pot. Şi poate sunt patetic, dar prefer să fiu patetic decât prost sau rău. Nu o să mă mai prosteşti, să ştii. Nu o să mă m-ai las păcălit de tine pentru o a doua oară.
- Şi chiar dacă nu te laşi păcălit, crezi că mai contează asta în acest moment când eu deţin controlul asupra corpului tău? Sunt mult mai puternic decât tine şi de cât eram atunci, nu mai am nevoie de acordul tău pentru a prelua controlul asupra corpului tău.
- Nu o să ai control mult timp, să ştii, zise Castiel încrezător în ceilalţi.
- Ooo, mi-e frică! Ce o să îmi faci, mă rog? Întrebă Chase batjocoritor.
- Ar trebui să îţi fie, replică el ameninţător.
- Ştii că m-am întâlnit azi cu Maiestatea Sa? Întrebă Chase schimbând subiectul deoarece nu îl interesa deloc ameninţările goale ale alter-egoului său.
- Normal că nu ştiu, am fost închis aici, în abisul acesta, toată ziua.
- Nu ştiu ce i-a făcut Ikusa, dar Înălţimea Sa a devenit o regină de gheaţă, tocmai pe gustul meu. Este minunată. Este atât de rece şi necruţătoare şi rea... nu m-ar deranja dacă m-ar omorî ea cu mânuţa ei. O regină perfectă pentru Lucifer, nu crezi? Întrebă Chase zâmbind sadic.
Castiel nu mai zise nimic. Nu vroia să creadă ceea ce tocmai aflase, dar ştia că Chase nu putea să îl mintă şi nu pentru că era un tip atât de bun ci pentru că dacă încerca el ar fi ştiut. Un avantaj atunci când împărţeai un corp, nu puteai să fi minţit. Împărţeau un trup aşa că secretele nu existau. Şi totuşi ar fi fost atât de trist dacă Ayame chiar era aşa cum o descrisese el.
Chase, pe de altă parte, nu mai putea de fericire. Reuşise să facă pe cineva mizerabil, în ciuda faptului că era închis în acea închisoare. Treaba lui pentru acea zi era îndeplinită, deci putea să se culce liniştit ştiind că a făcut pe cineva să sufere. Numai că atunci când se afla la graniţa între somn şi realitate, deschise ochii simţind o prezenţă în cei trei metrii pătraţi ai încăperii.
Rezemat de barele de fier stătea un fost înger. Ochii săi negri, cruzi îl priveau, intrându-i în suflet şi răvăşind totul în calea lor. Niciodată nu îl suportase pe acest şi mai ales, urâse acele aripi ale sale mari şi roşii ca sângele închegat. Nu semănau deloc cu culoarea dulce a aripilor celor doi Fallen Angeli, distincţia dintre cei trei eram mai mult decât vizibilă şi parcă striga: „Acesta este bun iar acesta rău!”. În plus era o culoare care te avertiza să stai departe.
Sub privirea sa, Lucifer îşi desfăcu aripile arătându-i-le în toată splendoarea lor, obligându-l astfel şi pe el să facă la fel. Era o mare jignire dacă un înger, chiar dacă acesta căzuse, îşi arătă aripile altui seamăn, iar acesta refuză să îi răspundă. În mod normal, Chase nu ar fi răspuns, însă nu era Lucifer persoana cu care să se măsoare. Cu dezgust, îşi arătă şi el aripile, dar o făcu în aşa fel încât Lucifer să înţeleagă cât de nemulţumit era de apariţia sa.
- Am nevoie de ajutorul tău, Chase, spuse simplu.
- Ce este nou sub soare? Întrebă el ironic.
- Hei, nu eu te-am pus să o omori pe Ayame prima oară. De altfel, dacă nu ai fi ucis-o atunci, acum nu mai eram în situaţia aceasta! Ţipă Lucifer furios, ochii săi devenind asemeni lavei.
- Bine. O să te ajut, dar eu ce primesc? Întrebă schimbând tactica atunci când văzu că se înfurie.
- Un loc în regatul meu.
- De ce aş vrea unul?
- Nu am chef de jocurile tale prosteşti. Ştii foarte bine ce înseamnă un loc în regatul meu, trebuie să îţi exemplific? Înseamnă un trup numai al tău fără acel înger drept conştiinţă care să îţi distrugă plăcerea. Aşa că taci şi ascultă.
- Trebuie cumva să omor pe cineva? Întrebă încântat la acesta posibilitate.
- Nu. Ce ai tu întotdeauna cu omorâtul? Trebuie să o atragi pe Ayame într-o cursă. Crezi că te descurci? Eşti în stare să îţi menţii acele impulsuri ucigaşe şi să faci această simplă misiune?
- O să încerc, acum spune-mi: cum, ce şi unde?
- Nu îmi pasă ce îi spui, dar este necesar ca ea să fie în zona de graniţă, de trecere dintre Eden şi Chaos. Când, nu ştiu exact, de altfel nici nu contează. O să te anunţ eu când ai undă liberă să începi să complotezi, trebuie să mai aranjez nişte lucruri pentru vizita aşteptată a conducătoarei îngerilor, zise acesta.
- Vrei să o răpeşti... asta va declanşa războiul, dar până să termine Chase ce avea de zis Lucifer dispăruse exact la fel cum apăruse.
Nu suportase niciodată când făcea acel lucru, dar nu putea să facă nimic. Se aşeză din nou pe pat şi în câteva minute plutea liniştit pe valurile inconştienţei.
Buna! Stiu ca nu am intrat saptamanaile trecute pe zup, dar am fost foarte ocupata cu bacul.
Ti-am citit povestea aseara. Lucrurile incep sa se indrepte spre bine intre Ikusa si Ayame si asta imi place. In cele din urma, i-a venit mintea la cap si i-a cerut iertare. Nu il suportam pe Ikusa cel de dinainte. Imi pare bine ca s-au impacat. Si sper sa o salveze pe Raphael cat mai repede din Chaos. Mie mila de Hossori. Ii e asa dor de ea.
So, sper ca vi cat mai repede cu continuarea. Nu ma lasa sa fierb prea mult.
Apropo, daca ai timp si chef, uitate si la cea de-a doua poveste a mea.
Daca vrei. Sa imi spui ca parere ai. Accept orice critici. Nu ma supar.

Link aici: http://animezup.com/forum/showthread.php?tid=25569&page=1

Cam atat. Spor la scris in continuare.
Cand vi cu continuarea la Astrul trandafirului albastru?
`ello>:D<

Oi fi lipsit eu, dar tot n`am uitat de mesajul pe care trebuia sa il transmita Ikusa... Dar avand in vedere ca nu a prea aparit in acest capitol o sa trec peste asta.

Mi se pare mie sau aici scrii mai...diferit? Nu intr`un mod mai bun sa mai rau, ci doar...altfel. Am mai observat si ca in ultima vreme te opresti la o singura scena pe capitol, si...nu stiu. Eu, adica, "parerea mea este ca" acea alternanta a scenelor din prima parte a ficului este chiar captivanta, si avand in vedere faptul ca este practic, aproape imposibil sa postezi un capitol pe zi, le reaminteai, cel putin intr`o oarecare masura, in fiecare capitol cititorilor ce se intampla si intr`un alt loc din Eden/Chaos/Pamant, fara sa mai fie nevoiti sa revina la capitolele anterioare. De asemenea consider ca astfel poti sa oferi si o anumita complexitate capitolelor, avand posibilitatea sa combini unele scene de dragoste cu scene de lupta/discutie/cearta, sau orice altceva. Dar, asta e doar parerea mea, esti mare si poti sa faci ce vrei acum:))

Astept urmatorul capitol>:D<

Edit: Am uitat, chiar am uitat, si nu vreau sa te dezamagesc(;))), asa ca:

După vreo cinci ori de ţipete şi urlete, - Ore, presupun
Îl întrebă Chase, plictisind ştiind că nu va putea - Plictisit, si virgula dupa, nu inainte
mai puternic decât tine şi de cât eram atunci - decat, in context
nu îl suportase pe acest şi mai ales - Acest ce?...>:)
În Iad

Avea să se ocupe de Akki într-o altă zi, nu deţinea dispoziţia necesară pentru a o confrunta. Se decise că avea să o lase în pace, pentru moment, să se ducă şi să se întâlnească cu cine vrea ea să se întâlnească. Nu îl interesa deoarece el îşi crease propriul său plan de care trebuia să aibă grijă. Plan care nu ar mai fi avut nici un rost dacă o pierdea pe Raphael. Tot ce trebuia el să facă era să aibă grijă să nu o piardă pe aceasta şi apoi lucrurile ar fi decurs de la sine. Era conştient că nu putea să aibă încredere în Raphael, dar nu se aştepta ca Akki să îl trădeze. Nu se aştepta deoarece credea că o îngrozea atât de tare încât orice plan de trădare ar fi murit în mintea ei înainte de a fi pus în aplicare, dar se înşelase. Se gândea zâmbind la cum Akki îl considera în acea clipă oribil şi la cum el avea să o înveţe ceea ce înseamnă cu adevărat oribil. Deja o auzea plângând, rugându-l să o lase să moară.
Lucifer stătea în sala tronului, pe scaunul imens din lemn de stejar, gândindu-se la situaţia în care se afla. Încerca să facă planuri cât mai bine detaliate şi puse la punct, planuri ce ar fi lăsat un păianjen invidios din cauza complexităţii lor. Însă era conştient că planurile cele mai simple erau cele mai bune, numai că dacă acestea dădeau greş trebuia să fie pregătit, să se aştepte la orice întorsătură de situaţie, să fi prevăzut şi cea mai mică întâmplare. Nu putea să se lase în voia destinului, deoarece de atâtea ori destinul îl dezamăgise. Încet, pe nesimţite, firul gândurilor la dus spre un loc periculos şi dureros. Evita de multe ori acel loc întunecat din mintea sa deoarece era plin de durere şi de amintiri care îl chinuiau, care îl distrugeau încetul cu încetul. Atunci când i-a spus lui MoonBlood că îl invidia, a rostit adevărul, purul adevăr. Îl ura pentru că Ikusa reuşise să protejeze ceea ce iubea, pe când el dăduse greş. Chiar nu trebuia să deschidă acea uşă a trecutului, însă era prea târziu, deja pusese mâna pe clanţă şi apăsase şi din acea secundă decizia nu mai era a lui. Amintirile l-au acaparat, răpindu-l şi ducându-l în trecut, în acea zi îngrozitoare.
„Ceva s-a întâmplat. Ceva foarte rău a avut loc aici. O simt în aer. Natură este neliniştită şi pentru prima oară în istoria Edenului cerul este negru, iar soarele este acoperit de nori grei de ploaie. Până şi norii pe care stă oraşul sunt negrii şi ameninţători. Cu siguranţă ceva rău s-a întâmplat. Apoi deodată un fulger împarte cerul în două, iar tunetul nu mai are mult şi sparge geamurile. Mie deja mi-a distrus timpanele. Natura a început să plângă, stropii de ploaie cad repede şi se izbesc furioşi de orice întâlnesc în cale, împrăştiindu-se în milioane de particule de apă. Eu măresc pasul şi până să răsune un al treilea tunet, deja alerg ca un nebun spre încăperile dragei mele. Chiar dinainte să deschid uşa ştiu ce o să găsesc: o cameră plină de sânge, o atmosferă în care domneşte moartea. Aproape că nu vreau să deschid uşa şi să mă conving. Numai că trebuie să intru, trebuie să văd cu ochii mei că simţurile mele nu se înşeală. Aşa că pun mâna pe clanţă şi deschid uşa, intrând.
- Nu se poate... şoptesc eu fără să îmi dau seama că am dat glas gândurilor mele.
Este oribil. Este dezastruos. Mobila din încăpere este distrusă şi ceea ce a rămas din ea este pătată cu sânge, iar covorul mov, pufos nu mai este mov deloc. În mijlocul camerei stă trupul plin de răni al lui Alexiel. Arată de parcă ar fi fost aruncat acolo, în acel loc, după ce nu au mai avut nevoie de corpul ei, iar chipul ei... frumosul ei chip... este distrus. Părul negru, lung este răvăşit şi ciopârţit, arătând ca ceva mort ce pur şi simplu îi înconjura capul. Ochii sunt închişi şi nu pot să văd culoarea lor abisală care mă consola de fiecare dată când aveam nevoie, iar buzele ei pline ce o dată deţineau culoarea vieţii închisă în ele sunt acum alb-albăstrui, cu o tăietură ce începe deasupra colţului drept al buzei de sus şi se termină sub mijlocul celei de jos.
Mă uit la ea şi vreau să cad în genunchi şi să o ţin în braţe, să o mângâi, să o alint şi să plâng. Să las lacrimile să curgă peste inima mea frântă, dar nimic din toate astea nu se întâmplă. Stau în picioare, deasupra trupului ei înfrânt, nesimţind nimic altceva decât ură şi furie. Nu sunt furios pe ea, cum aş putea să fiu vreodată supărat pe ea, minunea minunilor? Nu. Sunt furios pe EL. El este de vină pentru asta, dar nu pot să nu mă întreb de ce Alexiel a ales să moară în loc să lupte. Nu pot şi nu o să o iert niciodată pentru faptul că a îmbrăţişat atât moartea, cât şi decizia Lui. Dar toate aceste lucruri, toate aceste sentimente care se amestecă şi pe care nu le pot indentifică pălesc în comparaţie cu ură şi setea de răzbunare care continuă să crească în mine. Şi atunci înţelegerea mă loveşte. Este moartă şi nu o să se mai întoarcă niciodată!
- Nuuu! Ţip eu disperat exact în acelaşi timp cu tunetul care şi el cutremură pământul cu forţa sa.
În acea secundă mă rup de Dumnezeu. Dacă asta este dreptatea Să, atunci eu nu vreau să fac parte din ea. I-am jucat jocul nebunesc prea mult. Ne-am luptat între noi şi ne-am ucis şi ne-am distrus doar pentru El, pentru că a vrut să vadă care parte câştigă, dar gata, m-am săturat. Nu vreau să trăiesc într-o lume în care ne este interzis să iubim, în care suntem puşi să luptăm pentru a vedea dacă legea rămâne sau nu. Aripile mele impecabile, mai albe chiar decât neaua se transformă în nişte aripi imense, înfricoşătoare de culoarea sângelui închegat, iar ochii mei îşi pierd căldura şi bunătatea lor devenind cruzi şi reci şi roşii ca focul.
- Lucifer, NU! Aud o voce tunând.
Nu îmi pasă de El, aşa cum nici Lui nu i-a păsat de cei pe care eu îi iubeam. O să regrete ziua în care s-a decis să se joace cu soarta noastră.
Ies din încăpere, nepăsându-mi că am lăsat uşa deschisă şi că cei care vor trece pe acolo vor vedea oribila scenă. Mă duc... nici nu ştiu unde să mă duc, pe cine să atrag de partea mea? Şi atunci îmi amintesc. MoonBlood şi SunLight. Ei mă vor ajuta. Da.
Răzbunarea va fi dulce, foarte, foarte dulce.”
- Lucifer?
Acesta şi-a scuturat capul revenind în prezent. Şi-a dus mâna la obrazul drept, ştergând ceva ce îi mânjea chipul, apoi s-a uitat la mână cu care s-a şters. Ceea ce a văzut a fost sângele lui mânjindu-i palma. Nu lacrimi, nu avea aşa ceva. A renunţat la acele mici perle pure şi cristaline în acea zi fatidică. Lacrimile sale erau mici picături de lavă ce în loc să consoleze, mai rău făceau. Şi-a ridicat privirea pentru a-l vedea pe cel sau pe cea care a îndrăznit să îi întrerupă şirul gândurilor. În faţa sa, normal, stătea Metradon. Ca de obicei nu putea să se coboare ca un înger sau demon, se cobora ca o fiinţă făcută din materia din care era făcut şi universul şi nu se vedeau decât ochii lui care erau ca nişte mici galaxii. Începuse să se obişnuiască cu compania acestui înger cosmic, lucru ce îl îngrijora.
- Ce vrei Metradon? L-a întrebat Lucifer abordând o atitudine plictisită.
Sau mai bine zis, vroia să pară plictisit, însă în interiorul lui suferea. Suferea din cauza amintirii pe care tocmai o retrăise. Alexiel era o rană constant vie în inima lui, orice ar fi încercat să facă.
- Nu am venit să mă cert cu tine, Lucifer.
- Dar atunci de ce ai venit?
- Dacă o vrei pe Ayame trebuie să o pierzi pe Raphael. Nu le poţi avea pe amândouă şi dacă insişti, le vei pierde pe amândouă.
- Şi de ce ai venit să îmi spui asta? Ştiu mult prea bine că nu îţi convine ca eu să o am pe Ayame. Deci de ce mă ajuţi? Spune-mi adevărul.
- Este ceva ce trebuie să se întâmple fie că îmi place, fie că nu. Alexiel nu va fi la fel dacă o vei aduce înapoi în acest mod, dispăru înainte ca Lucifer să îl mai întrebe ceva.
Hey>:D<

Uhm, doar ca sa te asigur: nu am uitat de Ikusa si de mesajul pe care il are de transmis, dar sa revenim: Si da, tot la Ikusa revin:)) de fapt, la el si la Ayame. I miss them.

Dar acum sa revenim, sa revenim serios la capitol. Si daca tot revin, sa incep si cu partile rele: Nici acum nu ai lasat spatiu intre paragrafe. Cel putin acea amintire putea fi evidentiata putin, si probabil chiar si daca o evidentiai un pic mai mult nu strica, deoarece revenirea a fost oarecum brusca, la fel ca si inceputul. Si nu din cauza asemanarii contextului, mai degraba din cauza acelor ghilimele, care nu rezolva prea multe in cazul unui flashback de o asemenea marime. Si niste spatii in plus, pe langa cele dinaintea si de dupa acea amintire ar fi oferit un aspect mult mai placut capitolului. Si revenind la capitol...:)) Vad ca profiti la maxim de puterea ta de a manipula lumea pe care o descrii, si imi place la nebunie acest lucru.

Si...se putea sa uit de greselile de tastare? Insa imi pare rau sa te dezamagesc, am gasit doar una:
ar fi lăsat un păianjen invidios - poate "ar fi facut un paianjen invidios", sau...nu stiu, nu merge prea bine asa.

Si, din nou: "cam atat, cred". See ya soon >:d<
Pe Pământ

„Cum să fac să le atrag atenţia îngerilor? M-aş putea duce la ei în oraş, dar dacă nu îl aduc pe Hissori să îi spun ce am de spus, ce se va întâmpla? Nu pot să mă risc, dar ce pot face? Încă mai am puterea lui Lucifer în mine, aşa că pot crea un incendiu, poate chiar o mică explozie într-un centru plin de oameni... dar poate o să creadă că sunt doar nişte terorişti... dar tot vor trimite pe cineva să investigheze să fie siguri. Numai că dacă îngerul focului nu vrea să mă asculte? Sunt sigură că pe el îl vor trimite, din moment ce are dominaţie asupra focului. Este mult mai puternic decât mine, nu pot să îl fac să mă asculte... e, şi ce dacă? Dacă mor, ce? Asta o să fac, o să mă lupt cu el până o să mă asculte, dacă mor între timp, asta este.”
Cu acest plan nu foarte definit în minte, Akki s-a furişat în sala unde erau ţinuţi copii nou-născuţi dintr-un spital din apropiere şi i-a dus în cel mai mare parc din oraş. Îşi schimbase planul, deoarece s-a gândit că nişte bebeluşi ar fi atras mult mai repede atenţia îngerilor decât o simplă explozie. Nu avea de gând să îi lase să moară în foc, dar avea nevoie de nişte victime şi cele mai bune momeli pentru îngeri erau copii. I-a aşezat frumos în mijlocul unui luminiş şi apoi a dat foc pădurii din jurul copiilor. Spera ca îngerul focului să vină când avea să o vadă pe ea stând deasupra a trei copii nou-născuţi pregătită să se „joace” puţin cu aceştia. Aştepta o jumătate de oră până să îl vadă pe Michael apărând. În acest timp focul se întinse şi ea aproape că îşi pierduse speranţa de a-l vedea apărând pe îngerul focului mai ales că pompierii îşi făcuseră apariţia şi începuseră să stingă focul. În rima secundă când l-a văzut a lăsat-o fără suflare. Arăta ca un înger al răzbunării cu părul său roşiu care se mişca în toate direcţiile, fiind mângâiat de vântul ce bătea şi ochii săi care ardeau mai rău decât lava dintr-un vulcan activ. Era cu adevărat o apariţie, aşa cum stătea în faţa ei cu toată furia focului în ochii săi magnifici şi cu acea atitudine de superioritate întipărită pe chipul său, dar nu se dusese pe Pământ pentru o vizită de curtoazie. Avea o misiune de îndeplinit şi avea să o ducă la bun sfârşit fără să îi pese de consecinţe.
Stătură aşa, unul uitându-se la celălalt, încercând să se supună unul pe altul câteva minute. Ea se gândea cum să înceapă discuţia, cum să îi spună că Raphael a trimis-o să îi dea informaţii vitale lui Hissori şi nu găsea nici un cuvânt potrivit care să o ajute să înceapă discuţia, dar tocmai când a vrut să deschidă gura l-a auzit pe Michael vorbind.
- Nu îţi mai încrunta atât sprâncenele, a zi ce ai de zis până nu mă plictiseşti şi te transform în cenuşă, a spus Michael care părea foarte calm dar adevărul era că focul pe care îl pornise Akki îi c-am dădea de furcă.
Nu reuşea să îl controleze şi se vedea nevoit de fiecare dată să lase partea asupra căreia lucra pentru a proteja copii de flăcările mortale. Era, de altfel, destul de greu să fie atent şi la demon şi la focul care ameninţa să se extindă şi mai mult şi să înghită copii, însă nu putea să se ducă şi să îi salveze. Nu putea să îşi întoarcă spatele sau să îşi lase garda jos atâta timp cât Akki era încă prin apropiere. Văzând că nu primeşte nici un răspuns, se pregăti să se ducă să salveze bebeluşii când a văzut cum focul s-a stins şi cum bebeluşii au dispărut.
- Ce ai făcut? A ţipat Michael scoţându-şi sabia şi zburând cu viteză înspre ea.
Akki se feri cu uşurinţă, începând să chicotească. Se gândea cât de previzibil era îngerul atunci când se enerva, ceea ce nu era deloc în avantajul său, dar apoi şi-a amintit că focul era foarte imprevizibil într-o bătălie. Nu dorea să se lupte cu el, nu în acea clipă cel puţin.
- Stai! Calmează-te! I-am trimis înapoi la maternitate. Vreau să vorbesc cu tine, de fapt, aş dori să vorbesc cu FallenAngelul Hissori dacă se poate, a zis ea ridicându-şi mâinile în dreptul pieptului generos în semn de armistiţiu.
- Ce vrei să vorbeşti cu el? A întrebat îngerul aruncându-i câteva priviri ucigaşe dar oprindu-se din acel joc de-a prinselea.
- Am un mesa pentru el de la îngerul Seraphim. Este important! A spus frustrată din cauza încăpăţânării de care dădea dovadă.
- De ce te-aş crede? Eşti un demon!
- Crede-mă, Lucifer mă îngrozeşte mai mult decât a făcut-o Ashi vreodată. Nu vreau să câştige, ştiu că poate sună ciudat şi este un motiv tâmpit dar este adevărul. Aşa că vreau să fac tot posibilul să îi stric planurile.
- Ha! Un demon care spune adevărul! Asta da glumă bună! Izbucni Michael în râs neluându-şi o secundă ochii de la ea.
- Te ascult, a spus Hissori apărând de nicăieri uimindu-i pe amândoi.
Michael se oprise instantaneu din râs, iar Akki se dădu un pas în spate când îl auzi pe înger vorbind din dreapta ei de undeva de sus.
Arăta de speriat şi acesta era singurul lucru pe care demonul putea să îl spună despre FallenAngel. Nu mai semăna deloc cu Arkangelul pe care îl cunoscuse sau cel puţin pe care credea că îl cunoscuse. Nu conta felul în care arăta ci modul în care o privea, modul în care buzele lui formau o grimasă care vroia să fie un zâmbet dar eşuă lamentabil. Privirea lui blândă, plină de bunătate era acum plină de gheaţă, rece, goală de orice sentiment bun. Nici o emoţie, nici o sclipire, nimic nu îmblânzea acea pereche de ochi care o cântăreau de sus până jos, judecând-o. Simţea că era în prezenţa unui judecător şi că soarta ei depindea doar de el, de decizia lui, un nod i se formase în gât şi a fost nevoită să înghită de câteva ori în sec pentru a putea să vorbească şi nici atunci nu putea să fie sigură de puterea vocii sale. Simţea că o putea lăsa în orice secundă.
- M-a... m-a... m-a trimis... Raphael... să vorbesc cu tine... şi doar cu tine, a zis Akki neîndrăznind să îşi ia privirea de la Hissori pentru a se uita la Michael pentru a vedea dacă atitudinea ei se regăseşte şi în el la vederea FallenAngelului.
Când a auzit numele îngerului Seraphim, privirea lui s-a mai îmblânzit şi pentru câteva secunde redevenise vechiul Arkangel plin de înţelegere şi bunătate însă dispăruse la fel de repede pe cât apăruse.
- Ştiţi că dacă nu o veţi recupera într-un an nu veţi mai putea face nimic, nu? I-a întrebat demonul.
- Da ştim, a răspuns Michael văzând că FallenAngelul nu avea de gând să răspundă.
- Bun. Trebuie să mai ştiţi că dacă aţi reuşi să o răpiţi, deşi mă îndoiesc, ea nu va putea intra în Eden decât după ce va fi purificată, dacă nu o purificaţi până la îndeplinirea unui an atunci nu veţi mai putea să faceţi ritualul, iar ea va fi pentru totdeauna un demon şi cu timpul personalitatea ei de înger va fi supusă de cea de demon. Credeţi-mă nu aţi vrea ca ea să devină demon, înainte să continue a fost întreruptă de Hissori.
- Altceva mai ai care să nu fie inutil? A întrebat.
- Da. Trebuie să mă omorâţi pe mine şi să îi da-ţi să bea sângele lui Ayame, astfel ea va putea să intre în Eden unde veţi căuta împreună o modalitate pentru a o readuce la forma ei iniţială.
- Asta este tot? Au întrebat în acelaşi timp cei doi îngeri uluiţi de simplicitatea ritualului.
Akki doar a dat din cap în semn afirmativ şi a început să zboare în direcţia opusă de unde au apărut cei doi.
- Akki, stai! A ţipat Hissori amintindu-şi de ceva. Când ne vom întâlni pentru a face transferul?
- De azi într-o săptămână, exact aici. Să o aduce-ţi pe Ayame, trebuie ca sângele ei să fie proaspăt, altfel nu va funcţiona, şi cu asta demonul a dispărut nelăsând nici o urmă în spatele ei.
Hissori radia de bucurie la auzul acelor informaţii. Deja imaginaţia sa lucra, creând diferite scenarii. Îşi închipuia cum avea să o strângă în braţe pe frumoasă care i-a furat inima, cum avea să o sărute, cum avea să aibe grijă că nimic rău să nu i se mai întâmple de atunci înainte. Era pentru prima dată de când devenise FallenAngel optimist şi aştepta viitorul cu o altă concepţie asupra vieţii. În acelaşi timp, în urma sa, Michael nu era atât de optimist deoarece nu îi plăcea deloc acea afacere, mirosea a capcană, însă era conştient că dacă ar fi spus ceva Hissori ar fi interpretat îngrijorările sale ca un act împotriva fericirii lui. Aşa că a preferat să şi le ţină pentru el şi să le împărtăşească cu singurul înger care l-ar fi înţeles şi anume: Ikusa.
În grădină

Ayame s-a trezit că se plimba singură prin grădina din interiorul palatului. Nu ştia încotro se îndrepta, dar avea un sentiment puternic care o îndemna să meargă spre un loc necunoscut. Ştia că o dată ce avea să ajungă acolo va ştii că drumul ei s-a sfârşit, ceea ce o neliniştea era presimţirea că ceva rău avea să se întâmple. În altă zi, în altă împrejurare i-ar fi făcut mare plăcere să se plimbe prin frumoasa ei grădină plină de flori şi de statui, dar în situaţia în care se afla nu putea să aprecieze cu adevărat minunăţia acelui loc şi peste toate astea se adăuga şi faptul că încă nu se vindecase de pe urma celor petrecute cu Ikusa. Se lupta cu ea însăşi în fiecare secundă din zi de când i-a promis că i va da o nouă şansă. Se lupta cu starea aceea de perfecţiune îngheţată care o făcea cu adevărat pură şi poate nu chiar inocentă dar o adusese mai aproape de inocenţa decât fusese în ultimii ani, dar care în acelaşi timp o transforma într-o conducătoare fără de inimă, crudă şi neiertătoare. Câteodată se gândea că ar fi fost mai bine pentru toţi dacă s-ar fi lăsat pradă acelei stări, renunţând la dragoste şi fericire pentru totdeauna, însă nu ajunsese până la acel stadiu de altruism încât să renunţe la propria ei fericire pentru a fi aşa cum o vedeau cei din jur.
Adevărul era că niciodată nu îşi dorise să fie pusă pe un piedestal, mai sus de ceilalţi şi încercase, atât cât putuse, cât fusese lăsată, să îi înveţe pe cei din preajma ei să o considere egala lor. A considerat că statutul lor de fiinţe aproape perfecte le-a dat posibilitatea să treacă peste lucrurile ce afectau omenirea, iar unul dintre aceste lucruri era şi este inegalitatea oamenilor în toate situaţiile, dar se înşelase. Acea inegalitate exista şi în lumea ce vroia să fie perfectă a îngerilor şi oricât a încercat ea să le deschidă ochii celorlalţi în privinţa acestei probleme nu a reuşit să ajungă la o înţelegere cu cei din consiliu niciodată. Nu putea să îi oblige să facă aşa cum dorea, nu vroia să fie o tirană aşa că îi lăsase în pace, continuând să spere că în viitor se vor schimba. A oftat din tot sufletul când şi-a amintit de toate încercările ei din trecut de a face posibilă această idee utopică a sa de egalitate. Îşi dăduse seama cât de mult se asemăna cea din trecut care evoluase cu trecerea timpului cu fetiţa firavă, inocentă şi cu adevărat altruistă pe nume Yuri care fusese gardianul sufletului ei pe Pământ.
Apoi deodată s-a oprit la umbra unui copac măreţ şi falnic ce avea pe puţin două mii de ani. Rezemat de acesta stătea nimeni altul decât Lucifer, uitându-se pierdut în faţa lui, retrăind cine ştie ce momente din cine ştie ce perioadă de mulţi uitată, iar lângă acesta se afla o fiinţă creată din materia folosită pentru a crea universul. Era pentru prima oară când vedea această entitate şi nu ştia dacă trebuia să se teamă sau să fie bucuroasă, însă atunci când acea entitate a început să vorbească nu s-a speriat şi nici nu a arătat neliniştea pe care aceea i-o provocase.
- Bine ai venit, Sanct angel! A zis Metradon închinându-se în faţa lui Ayame.
- Ne onorezi cu prezenţa ta, măreaţă conducătoare, a spus Lucifer apărând în faţa ei şi sărutându-i mâna dreaptă în semn de respect, neluându-şi nici măcar o secundă ochii de la ea.
I-a susţinut privirea tot timpul de când vorbise şi până când se ridicase, eliberându-i mâna. Se simţea cumva vrăjită de acţiunile lui, dar era hotărâtă să nu cadă în nici una din plasele lui.
- Cărui eveniment datorez plăcerea prezenţei voastre? A întrebat îngerul încercând să găsească cuvintele potrivite pentru a nu igni acea prezenţă a cărei identitate îi rămăsese încă un secret.
- Scuză-mi lipsa de maniere, continuă Metradon parcă citindu-i reţinerea cu care se purta. Eu mă numesc Metradon şi sunt îngerul universului. Sunt o entitate născută o dată cu universul şi sunt însăşi eternitatea. Am venit să te previn, Ayame. Drumul pe care te afli şi e care cu atâta încăpăţânare refuzi să îl părăseşti te va duce către multe suferinţe şi vor fi momente în care doar dorinţa ta de a dezvălui adevărul te poate salva sau condamna la damnare. Eu te las cu o întrebare, dacă tu găseşti răspunsul la aceasta satisfăcător sau nu doar de tine depinde. Consideri că adevărul pe care îl cauţi este un motiv atât de puternic încât să te ajute să treci peste durere, pierderi şi suferinţă? Pe acest drum nu vei găsi compasiune şi dragoste decât poate la sfârşit şi cu aceasta îngerul Universului s-a făcut nevăzut lăsând-o pe conducătoare cu o alegere greu de luat.
- Nu-l asculta, nu are ce face, se plictiseşte şi face preziceri fatidice pentru a trece timpul mai repede, a zis Lucifer uitându-se la ea şi zâmbind.
- Să înţeleg că dacă el face preziceri fatidice, tu le faci cu floricele şi fluturaşi? A întrebat Ayame susţinându-i privirea pe un ton ironic şi batjocoritor.
S-a trezit în braţele demonului cu faţa sa la un centimetru de a ei. Îi simţea respiraţia mângâindu-i pielea şi în special buzele. Avându-l atât de dureros de aproape de ea, sângele începuse să îi circule frenetic prin vene, refuzând să se oprească, iar ceva începuse să o îndemne să facă acel singur centimetru să dispară şi nu înţelegea ce. De ce nu putea să îl îndepărteze, de ce nu putea să îl plesnească, de ce nu găsea acea repulsie în ea faţă de persoana lui care trebuia să se afle acolo şi să îi alimenteze acţiunile. Ceva era în neregulă cu ea şi ceea ce o îngrozea cel mai tare era că nu ştia ce. Apoi atenţia i-a fost atrasă de zâmbetul victorios al lui Lucifer şi următorul lucru pe care l-a simţit au fost buzele lui cucerindu-le pe ale ei, limba lui încercând să îşi creeze loc printre buzele ei rozalii pentru a viola, a-şi pune amprenta pe ceva ce nu îi aparţinea. Ayame nu vroia să îl lase, însă simţea cum încet, încet cedează presiunii lui. Din fericire pentru aceasta, eroul ei apăru. Primul lucru pe care l-a auzit a fost sunetul făcut de aripile lui pe cât de magnifice pe atât de înfiorătoare, dar ea întotdeauna fusese fascinată de ele în loc să fie îngrozită. Ştia că el era inima ei. Aceasta îi afirma bănuielile atunci când începuse să bată cu frenezie doar la gândul că în câteva secunde avea să se ascundă în braţele celui iubit, că va fi protejată de acea atracţie fatală pe care o simţea atunci când Lucifer era în preajmă şi care îi distrăgea atenţia. Ar fi trebuit să îl lovească, să îl trimită câţiva metrii depărtare de ea, nu să stea acolo şi doar să îl privească.
Ikusa o apucă de mână, trăgând-o din acea îmbrăţişare periculoasă puţin c-am dur, însă ea nu a băgat de seamă.
- Lucifer! A mârâit Ikusa printre dinţii încleştaţi.
- O, eroul apare şi salvează domniţă din braţele malefice ale adversarului, a zis Lucifer râzând.
- Ce cauţi aici?
- Am venit să i-au ceea ce este al meu. Adică pe scumpa ta conducătoare. Să nu crezi că ţi-o las ţie să te joci cu ea, a afirmat el de parcă era cel mai natural lucru din lume.
Ayame era absolut sigură că nu ar fi părut atât de natural dacă ar fi vorbit despre vreme.
- Niciodată! A zis FallenAngelul ameninţător, aruncând cu o mingie neagră în Lucifer ce explodă chiar înainte să îl atingă.
Demonul a fost luat prin surprindere de atacul nou al îngerului. Nu îl mai văzuse până în acel moment şi neaşteptându-se la acel nivel ridicat de putere nu se ferise, nici măcar nu contraatacase aşa că s-a trezit în ultima clipă cum şi-a pus mâna dreaptă în dreptul feţei pentru a se proteja. Următorul lucru pe care îl conştientiză a fost cum a zburat câţiva metrii în spate până când s-a prăbuşit pe pământul moale lăsând o urmă de vreun metru în urma lui. Mâna cu care s-a apărat era plină de sânge şi îl durea îngrozitor. Nici restul corpului său nu rămase intact, era plin de zgârieturi de diferite mărimi, iar costumul roşiu pe care îl îmbrăcase arăta ca nişte bucăţi de cârpe cusute între ele. Una dintre aripi stătea îndoită într-un unghi aiurea în spatele lui, deoarece şi le eliberase pentru a-şi atenua căderea numai că nu avusese timpul necesar pentru a acţiona şi căzuse pe ea, fracturând-o în câteva părţi. Dacă nu ar fi fost pentru durerea de la aripă, Lucifer încă ar fi fost în şoc din cauza surprizei neaşteptate.
- Vei plăti pentru asta, MoonBlood. O să vină vremea când vei plânge, iar eu voi fi cel care ţi-a provocat durerea şi te asigur că va fi de un milion de ori mai groaznică decât ceea ce simt eu acum! A ţipa lucifer înainte să dispară cu coada între picioare ca un învins.
După ce demonul a dispărut, Ikusa i-a dat drumul conducătoarei şi s-a întors să plece, deşi o apărase nu o făcuse cu inima uşoară. S-a simţit trădat atunci când o văzuse pe aceasta în braţele lui Lucifer pe cale să îl sărute. Îşi simţise sângele fierbând şi furia crescând şi a ştiut că dacă îşi va lăsa gelozia să îşi facă de cap l-ar fi atacat pe Lucifer când încă o ţinea în braţe pe ayame, dar nu dorea să o rănească. Orice s-ar fi întâmplat, chiar şi dacă l-ar fi sărutat el tot ar fi salvat-o, chiar şi împotriva dorinţei ei. Nu putea să o lase să se dăruiască acelui demon. O iubea, dacă i s-ar fi întâmplat ceva el s-ar fi sinucis deoarece nu putea să trăiască cu gândul că a dat greş în a o proteja. Ştia că şi ea îl iubeşte, dar nu înţelegea de ce tot o găsea în braţele acelui nimic. Cum de putea să accepte să fie atinsă de o persoană ca Lucifer, dacă nu avea ceva sentimente pentru el?
- Ikusa... a şoptit Ayame, oprindu-l din drumul său. Îţi mulţumesc pentru că m-ai salvat, a continuat ea pe acelaşi ton.
Ikusa a dat din cap în semn de acceptare a recunoştinţei ei, însă nu se întoarse pentru a o îmbrăţişa ci îşi desfăcu aripile maiestuoase luându-şi zborul şi lăsând-o în urmă pe roşcata care îl urmărea cu lacrimi în ochii ei verzi.
Ar fi vrut să îi explice cum de Lucifer o tot atrăgea în asemenea capcane, însă nu ar fi rezolvat situaţia iar ea era conducătoarea îngerilor, nu se cădea să le dea explicaţii supuşilor ei. Şi totuşi, adânc în inima ei ştia că acela era doar modul ei de a ascunde adevărul, de a-şi ascunde teama, teroarea din cauza unui viitor nesigur. Nu ştia cum ar fi reacţionat el dacă i-ar fi mărturisit cum prin sângele ei circula sângele lui Lucifer care nu era nici înger, dar nici demon, care era ceva mult mai periculos din cauză că se putea deplasa în cele două tărâmuri.
„Cum m-ar fi văzut el care mă consideră, încă, pură şi inocenţă?”
Această întrebare o forţa să tacă deoarece răspunsul la ea o îngrozea şi nu vroia să îl afle, nu dorea să rişte să cadă în acele cincizeci la sută şanse ca el să îşi schimbe părerea despre ea.
În acea noapte dormi singură în patul mare, aşteptând în van ca Ikusa să apară în orice secundă şi să o ţină în braţe, numai că nu îşi făcu apariţia, iar conducătoarea o visă pe Yuri mustrând-o pentru că nu îi dezvăluise adevărul.

În închisoare

Chase se trezi în aceeaşi celulă în care era de câteva zile. Deja se plictisise de decorul locului în care era închis. Totul era gri şi şters iar gratiile erau pline de praf şi mizerie care formaseră un al doilea strat, însă ceva era schimbat. Ceva nu era în regulă. De obicei când se trezea în corpul lui Castiel - pentru că în definitiv trupul aparţinea celui care luă fiinţă primul, iar cum el s-a născut la câţiva mii de ani diferenţă nu avea nici un drept, deci trebuia să se lupte cu Castiel pentru control – se simţea cumva eliberat dintr-un colţ ascuns şi îi simţea conştiinţa îngerului încercând să scape din locul de unde el tocmai ieşise. Atunci când se trezise nu se mai chinuise să obţină acel control ci pur şi simplu se ridicase în picioare de parcă ar fi avut propriul său trup şi la acest gând îşi aminti. Totul îi reveni instantaneu şi înţelese de ce lipseau acele lucruri cu care se obişnuise. Nu credea că vor reuşi, dar stând în propriul său corp, fără să simtă prezenţa altei persoane în subconştientul său, trebuia să recunoască succesul acelui ritual de separare. Din senin a lovit cu pumnul peretele lateral al celulei făcând ca praful să cadă de pe cărămizile neregulate ale peretelui. Nu se putea ca ei să îi fure în acest mod josnic puterea, nu aveau nici un drept. Cu ce îl lăsaseră nu era decât un sfert din adevărata putere ce i se cuvenea, acea putere pe care i-o lăsaseră laşului, nimicului de Castiel. Şi de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, i-au mai pus şi un sigiliu, închizându-i puterea pentru totdeauna. Era neputincios.
- Când o să pun mâna pe tine, Ayame, o să regreţi ziua în care te-ai pus cu mine! Ţipă el de-a dreptul furios, zguduind barele din oţel.
- Mdea, nu te-ai schimbat deloc, nebunule, zise Lucifer apărând de partea cealaltă a gratiilor, stând rezemat de peretele holului.
- Tu ce cauţi aici? Şi cum de poţi să apari şi să dispare pe aici prin Eden, de parcă ai fi un înger pur? Îl întrebă Chase începând să îşi imagineze cum îi sucea încet gâtul lui Lucifer.
- Teoretic am decăzut, practic încă aparţin de Eden. Sunt o altă greşeală a moşului de sus. Plânge-te cuiva cui îi pasă, răspunse dând din mâna dreaptă şi întorcându-se cu spatele.
Apoi văzând că nu mai spune nimic, se întoarse pentru a-l privi. Stătură câteva minute în linişte, uitându-se unul la celălalt, aşteptând ca unul dintre ei să facă o mişcare. Lucifer îl privea nepăsător, aproape nerecunoscându-i existenţa. Venise să se convingă de adevărul zvonului care circulă prin Iad şi care întâmplător ajunsese şi la urechile lui, să vadă cum Ayame reuşise să îl scape pe scumpul ei protejat Castiel de blestemul sadicului de Chase. Din păcate se epuizase şi în acel moment dormea într-un somn adânc, probabil în braţele dragostei ei, Ikusa, dar adevărul era că reuşise deşi aproape murise făcând-o.
Pe partea cealaltă, Chase, inconştient de adevăratul motiv pentru care Lucifer îl onoră cu prezenţa sa, îl privea pe îngerul decăzut cu ură şi invidie. Nu îl suportă din cauza aroganţei pe care nu se deranjă să o ascundă. Doar pentru că era mai puternic decât el nu trebuia să îl desconsidere. Arătase tuturor cât de sadic, periculos şi crud putea să fie, însă ceea ce nu ştia nimeni era că ceea ce văzuseră nu era decât vârful gheţarului. Un zâmbet oribil semănând foarte mult cu o grimasă apăruse pe chipul schimonosit de ură a lui Chase.
- Nu mai zâmbi ca un prost. Am o misiune pentru tine.
- Stai aşa, să văd dacă ghicesc. Vrei să o răpesc pe scumpa ta roşcată, zise Chase cu atâta scârbă încât parcă scuipa cuvintele.
- Nu. Vreau ca mâine să evadezi, normal te voi ajuta aici şi îţi voi da puţină putere, ca să îl încetineşti pe MoonBlood.
- Eu ce primesc din această afacere?
- Îţi voi oferi ocazia de a te răfui cu Castiel. Ştiu că o vrei... îţi face mare plăcere să îl chinui, mult mai multă plăcere obţii din asta decât din orice le-ai face unor victime necunoscute şi nevinovate şi nu are rost să negi. Te văd cum îţi freci mâinile şi îţi lingi buza de jos, făcându-ţi deja planuri despre cum o să îl chinui.
- Foarte bine. Accept.
- A, de data aceasta nu mă deranjează dacă îl omori, zise Lucifer dispărând şi lăsându-l din nou singur.
Chase rămase singur cu gândurile sale şi cum nu avea ce face a lăsat amintirile din ziua în care s-a petrecut despărţirea de Castiel să îşi urmeze cursul.
imi place si mersi ca mai anuntat, la fel ca in tot deauna capitolul ete super, dar ayame chiar simte ceva pentru lucifer? iar ikuta e gelos,ce dragut,oare cum a reusit ea sa ii desparta pe aia doi si daca da,daca chase are corpul lui castiel ,atunci el ce corp are :-/ dar stiu ca ne vei spune in capitolu viitor nu ? scz dar nu pot spune mai multe nu am timp paa si succes la scris
De când nu am mai comentat ceva. Mi se pare că a trecut o veşnicie. Parcă îmi bubuie capul de când nu m-am mai delectat cu ceva scris de tine. Sincer, mi-e dor. Mă rog, să încep că o să continui aşa la nesfârşit.
Măi, povestea chiar s-a schimbat sau nu am mai citit eu de mult.Totuşi, îmi place chiar mai mult decât înainte, şi nu spun astea doar ca să te simţi mai bine pentru că ştii că nu e aşa.
Într-un fel îmi plăcea atitudinea dură şi era aşa de imposibil de atins la suflet Ayame încât îţi dădea un fior de gheaţă, dar te făcea să-ţi fie şi milă ea. Aşa fato, fii bărbatăăă ! =)) MI se pare că s-a lăsat prea uşor. Şi sunt absolut sigură că nu a făcut-o şi pentru supuşii ei. S-a gândit numai la ea când a luat decizia să îi mai acorde o şansă lui Ikusa. A fost prea egoistă, după părerea mea şi mult prea delăsătoare. Trebuia să fie mai greu de abordat, mult mai rece şi mai frivolă, dar a cedat prea repede. Mă rog, s-a gândit la fericirea ei. Toţi facem la fel, ne gândim decât la noi. A început să nu-mi mai placă Ayame, dar îl ador pe Ikusa pentru că el chiar a avut curajul să... cum să spun, să renunţe la orgoliu şi să se umilească şi pentru asta îl ador ;x.
Cel pe care chiar îl iubesc e Chase. Nu credeam că o să întâlnesc un personaj ca el. Pu şi simplu e pe gustul meu. Ceva în genul tipul rău care vrea să fie în centrul atenţie să să aibă pe cine să calce pe nervi şi asta îl face misterios, plin de secrete şi superb de enervant ;x
Ştiu că probabil mă urăşti că nu am mai comentat de o căruţă de timp şi îmi cer scuzee :o3, dar parcă de la un timp nu mai am timp de nimic, mai ales că învăţ după-amiază. Aşa, să nu deviez. Asta a fost ca o parantezăă ;; )
Deci, Chase e absolut genial prin felul lui de a fi ;x Dar e ca o marionetă aşa, mai ales marioneta lui Lucifer, dar cred că îi este frică şi de aceea se lasă dominat. Şi ah, pot să merg şi eu la el în celulăă ? :-". Eh doar glumeam, dar tot îl ador. Comportamentul său e molipsitor, e cel mai bine conturat personaj negativ, după părerea mea, şi cel mai sarcastic. Hihihi : )) Totuşi, cred cu tărie că are un plan enorm şi care să-i dea de furcă lui Lucifer, să-i mai rănească puţin orgoliul ăla imens şi superioritatea.
Metradon :-? e plin de mister, are aşa o aură misterioasă care mă face să vreau şi să aflu şi mai mult despre el şi planurile lui. Nu ştiu, acum e doar ceva vag în mintea mea, adică nu este aşa detaliat cât să-mi dau seama cum o să acţioneze şi aştept evoluţia sa, sper ca personaj rău, în poveste, Adică, eu sper să fie rău, dar acum rămâne la aprecierea ta. Ţi-am zis că-mi plac personajele negative. Sunt mult mai amuzante şi mai geniale ;x
Tind să accentuez că nu-mi place de Ayame, e prea bunăăăă şi prea se lasă atinsă de toţi, mai ales de Lucifer. Adică, ea fiind conducătoare ar trebui să se respecte mult mai mult :-?
Şi ah, revin iar la Chase. Aşa, continuăm :D .
Raphael şi Akki :-? Ele ar face o echipă genială. Şi Akki se pricepe să mintă. Adică, ştiu că Lucifer este peste tot şi învăluie totul, dar dacă nu ar fi avut şi "ochi la spate", nu ar fi aflat şi ar fi ieşit totul, dar povestea s-ar termina mai repedeee, şi nu vreau asta :D .
Şi revin din nou la Chase. Sunt ultra-mega curioasă să aflu ce se întâmplă cu elll :o3
Aşa, am obervat printre capitolele anterioare că ai început să scrii cu diacritice şi în unele locuri uitai să le pui, ba te încurcai cu ele, dar am observat că te-ai obişnuit, deci asta e foarte bine.
Ai probleme la ortografie, dar cea mai mare problemă a ta e la cuvântul "mai" şi "m-ai". Nu ştiu, dar îmi zgârie retina aşa tare când văd asta. Cratima înlocuieşte o literă, un sunet, ce o fi şi chiar am pretenţii de la tine. Mici greşeli de tastare, dra m-ai -ul ăsta îmi enervează aşa tare creierul încât mă apucă dracii. :))

Chiar îmi pare enorm de rău că nu am comentat mai devreme, dar lipsa de timp îşi spune cuvântul. Oricum, eu aştept cu sufletul la gură următorul capitol şi sunt hiper-mega-ultra-giga curioasă să aflu ce se întâmplă cu Chase ;x Care e numai al meu şi atââttt ;x
Te pupic : * şi multă, dar foarte multă inspiraţie. Good morning, dear. *hug* .
Hello dear.
Uite că într-un final recuperez şi eu toate aceste capitole pe care le-am pierdut. Nu a fost cu intenţie să ştii pentru că timpul chiar nu mi-a permis. În fine, s-au întâmplat o mulţime de lucruri interesante, o grămadă de răsturnări de situaţie total neaşteptate. Îmi place că Ayme a devenit atât de, de impunătoare, iar Ikusa să îşi calce pe orgoliu şi să se umilească aşa, neaşteptat. Iar Chase, un înfumurat şi jumătate, cu acea aroganţă şi răutate, care vrea să fie tot timpul în centrul atenţiei şi să deţină controlul îmi aduce aminte de prinţul din ,, Un sărut la miezul nopţii'', dar poate că pentru felul în care se comportă îl ador. Ştii bine că îmi place felul în care scrii, elegant uşor sobru, care oferă textului o unicitate aparte. Câteva greşeli de tastare, dar nu sunt grave aşa că poţi sta liniştită. Cam atâtz aştept nextu. Bye.
În dormitorul conducătoarei

Metradon nu ştia ce să facă. Stătea de două ore ascuns în camera conducătoarei în timp ce se gândea la ce soluţie să aleagă. Ştia ce avea să se întâmple a doua zi, era conştient că nu putea să împiedice nimic, însă până în acel moment îşi păstrase speranţa că Ayame avea să îşi amintească ceva din acel timp îndepărtat când Lucifer era înger. Numai că sperase în van, ea ne amintindu-şi nimic. De aceea se găsea atunci în camera ei încercând să se gândească dacă să o ajute să îşi amintească sau să lase lucrurile să decurgă de la sine.
În timp ce el era cufundat în gândurile sale, luna îşi făcuse apariţia pe cerul înstelat dând o strălucire feerică Edenului. Razele translucide acele acesteia intrau în încăpere fără sfială aducând un aer de basm în încăpere, însă o dată cu acestea a intrat în cameră un înger. Avea părul negru lung şi o pereche de ochi de un albastru atât de închis încât îţi dădea impresia că erau negrii, nasul îl era mic cu vârful puţin ridicat în sus iar buzele erau apetisante, pline. Era cu adevărat o apariţie pe care nu o vedeai în fiecare zi. Era îmbrăcată într-o rochie albă, subţire ce îi îmbrăţişă formele corpului accentuându-le.
Metradon a rămas surprinsă când o văzu pe Alexiel apărând în încăperea lui Ayame, mai ales că aceasta exista doar ca o proiecţie astrală, nu ca orice alt înger ceea ce o împiedica să ia forma pe Pământ sau pe Eden. Însă nu ar fi trebuit să fie uimit, era un înger ce deţinea o putere uimitoare şi nu trebuia să te joci cu ea nici măcar atunci când era închisă pe Lună.
- Nu mă aşteptam să te văd vreodată uimit, Metradon. Credeam că eşti incapabil să arăţi vreo emoţie pe acea faţă a ta întunecată. Este o surpriză pentru mine faptul că eşti capabil să simţi anumite stări, a zis Alexiel aşezându-se pe biroul cu trandafiri încrustaţi de parcă făcea asta în fiecare zi.
Îşi trecu mâinile cu degete lungi, fine de pianistă peste suprafaţa netedă a biroului. Afişă un zâmbet amar când nu reuşi să simtă nimic din acele atingeri, era ca şi cum nu atingea nimic. Din câte ştia ea acea suprafaţă putea să fie prost şlefuită şi aşchii să îi intre în piele, dar nu ar fi simţit absolut nimic, era doar o proiecţie fără o formă solidă. Acesta era dezavantajul unei existenţe ca pură energie astrală, acesta era blestemul în care fusese forţată să trăiască.
- De ce ai venit Alexiel? O întrebă Metradon trezind-o din gândurile negre ce încet puneau stăpânire pe mintea ei.
- De ce nu o faci să îşi amintească? Contraatacă ea, ignorând întrebarea lui Metradon. O să îi fie mai uşor atunci când va începe ritualul, nu o să fie atât de speriată şi o să poată să se gândească logic la ceea ce i se întâmplă în loc să se lase consumată de teroarea necunoscutului. O să aibe atunci când ne vom uni două puncte de vedere, a zis cu tristeţe în glas, încercând să schimbe subiectul.
Nu vroia să îşi dezvăluie motivul pentru care a apărut în acea noapte acolo, de altfel nici nu ar fi coborât dacă ar fi ştiut că îngerul universului se afla în încăpere dar fusese incapabilă să îl vadă deoarece razele lunare nu îl atingeau. Ea neputând să vadă nimic de pe Lună dacă nu era atins de razele acesteia.
- Alexiel, ştiu prin ceea ce ai trecut, dar crede-mă nici ei nu i-a fost uşor...
- Eu am murit! Lucifer a fost izgonit! Ea trăieşte. Cei doi FallenAngeli sunt cu ea. Nu a pierdut nimic! Nimic! În timp ce eu am pierdut totul! A izbucnit ea nelăsându-l pe Metradon să termine ceea ce voia să spună.
- Alexiel, a pierdut mai mult decât ai putea tu pierde, decât poţi tu concepe. Nici nu îţi închipui prin câte a putut să treacă, prin ce a trebuit să îndure, prin ce mai trebuie să îndure în drumul ei pentru aflarea adevărului. Tu de abia te-ai trezit, acum, după multe milenii de somn şi nu ştii decât ceea ce ai văzut.
Alexiel a dispărut fără să îi răspundă lui Metradon, lăsându-i acestuia impresia că nici măcar nu a auzit micul său discurs. Era furioasă pe toată lumea. Fusese închisă în Lună atâţia ani, condamnată să doarmă pentru restul eternităţii şi pierduse atât de multe, însă nimănui nu îi pasă, nimeni nici nu ştia de existenţa ei în afară de Metradon şi de Lucifer. Lucifer care o trădase. Dacă nu ar fi fost pentru acel trădător ea ar fi fost în Eden, trăind liniştită, dar în acelaşi timp dacă nu ar fi fost pentru el ea ar fi continuat să doarmă inconştientă de mersul lucrurilor în afara lumii ei ireale. Se simţea confuză, neînţelegând exact care era statutul lui Lucifer, care era motivul pentru care el o trezise.
Metradon luă decizia acolo şi atunci, după ce Alexiel plecă. Se transformase în energie astrală şi intră în corpul lui Ayame, pătrunzându-i adânc în minte în timp ce aceasta dormea liniştită, neştiutoare de pericolele ce existau la câţiva paşi de ea. Somnul ei începu să fie tulburat de vise dintr-o viaţă anterioară, de mult uitată.

„-Maiestate! Maiestate! Strigă cineva cunoscut după mine.
Mă întorc să văd cine este şi rămân surprinsă să îl văd pe Ranpu alergând în direcţia mea fluturând o bucată de hârtie în mână.
Mintea mea ţipa la mine că asta nu este real, că Ranpu este mort dar eu nu ştiu ce să cred. Totul pare atât de real, mult prea real pentru a fi un simplu vis.
- Ce este Ranpu? Mă aud întrebându-l curioasă să aflu de ce este atât de neliniştit.
Atunci mă conving de faptul că acesta este un vis, o amintire dintr-un timp pe care l-am uitat.
- Dumnezeu a dat o nouă lege!
Dumnezeu? Nu se poate să fie adevărat... nici un înger nu a trăit pe vremea când Dumnezeu a scris legile noastre şi deşi eu cred asta, mă aud întrebându-l plictisită pe Ranpu de parcă această veste era ceva obişnuit, comun.
- Da? Şi ce cuprinde această lege?
Îmi înmânează pergamentul aşteptând să îmi vadă reacţia. Ochii mei de abia apucă să citească primele rânduri că scap foaia imediat din mână.
- Nu se poate... şoptesc eu nevrând să cred că aşa ceva este posibil.
Şi nici eu nu vreau să cred că am trăit în acea perioadă şi că nu am făcut nimic ca să împiedic acea lege să devină definitivă. Vreau să aflu mai multe însă nu pot.”

Scena se schimbă nelăsând-o pe Ayame să înţeleagă ce se întâmplă mai exact deşi aceasta încearcă din toate puterile să afle mai multe. Metradon încă se afla în mintea ei şi deşi încercă să îi influenţeze memoria nu putea să forţeze decât anumite întâmplări să fie retrăite de către conducătoare deoarece celelalte erau încă prea adânc ascunse şi nu putea să le acceseze. Era frustrant şi era sigur că Ayame avea să se trezească cu şi mai multe întrebări fiind mai confuză decât fusese până atunci dar nu avea de ales. Era asta sau nimic şi nimic nu era tocmai o opţiune în acea clipă.

„-Lucifer? Întrebă în timp ce mă uit prin încăperea plină de umbre şi întuneric.
Nu înţeleg cum de un înger, o vietate a luminii poate să supravieţuiască într-o încăpere atât de întunecoasă. Până şi Narkangelii preferă razele lunare în ciuda întunericului abisal.
Lucifer îşi face apariţia în spatele meu, crezând că nu îi pot simţii prezenţa şi încearcă să mă sperie însă dă greş. Eu nu mă mişc din locul în care stau şi nici nu îi dau vreun semn cum că a reuşit să mă ia prin surprindere. Ştiu că lipsa mea de reacţie îl va enerva la culme pe înger dar nu am nici un chef să îi fac jocurile sucite la această oră.
- Ce doreşti de la mine, Sanct Angel? Mă întreabă după ce se aşează pe fotoliul capitonat ce seamănă cu un tron.
- Vreau să te opresc. Calea pe care ai ales-o va duce la pieirea ta şi a lui Alexiel. Sunt sigură că nu vrei ca aşa ceva să se întâmple.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti. Nu pun la cale nimic, a zis Lucifer privindu-mă direct în ochii parcă provocându-mă să mai spun ceva ca să aibe motiv să mă atace.
Mă simţeam puţin descumpănită, nefiind sigură de ceea ce aflasem iar modul lui calm în care mi-a răspuns m-a dezarmat.
Nu ştiam atunci că Lucifer era un mincinos de primă clasă care putea să mintă privind pe oricine în ochi, făcându-l să creadă că ceea ce spune era adevărul.
- Te-am avertizat doar. Nu înrăutăţi lucrurile, spun înainte să ies din încăpere.
Este puţin ciudat cum sunt o spectatoare a acestor scene şi nu pot să fac nimic să le influenţez şi nici nu am acces la informaţiile pe care le deţineam în momentul în care se petreceau aceste întâmplări. Ca în amintirea de mai devreme cu Ranpu, nu pot decât să bănuiesc anumite lucruri fără a fi sigură de cât de acurate sunt bănuielile mele.”

Din nou scena se schimbă, nelăsând-o pe Ayame să afle ceva mai consistent.

„Mâinile lui erau peste tot, explorând fiecare colţişor al corpului ei, nelăsând-o singură secundă să dea înapoi pentru că ştia că dacă îi oferă acea posibilitate ea va profita de ea şi îl va respinge. Îşi dădea seama după acţiunile lui că se săturase de atâta amăgire şi promisiuni. Fusese răbdător, o lăsase să îşi aleagă momentul, însă cu fiecare zi care trecea el devenea din ce în ce mai nerăbdător. Nu îi mai ajungea doar un sărut de câteva secunde sau o atingere în treacăt fără să îi vadă nimeni. Nu înţelegea de ce trebuia să se ascundă, de ce nu puteau ceilalţi să se bucure de miracolul dragostei împreună cu ei. Adânc în inima lui, în sufletul său simţea că şi ea îşi doreşte aşa ceva dar dintr-un motiv necunoscut lui era reticenţă şi dădea înapoi de fiecare dată când sugera să recunoască în faţa tuturor că ei doi se iubesc. Dar nu şi de acea dată. Nu. De acea dată avea să o facă să uite de restul, de toţi cei de care îi era atât de teamă, să uite chiar şi de ea. Voia să fie a lui şi numai a lui, dar voia ca şi ea să îşi dorească asta. Nu avea de gând să treacă peste barierele ei dacă cu adevărat nu dorea să îl lase, avea să îi respecte acele bariere şi dacă avea să îl oprească avea să se oprească. Mâinile lui erau peste tot mângâind-o fără să o dezbrace, nu dorea să o forţeze să facă ceva ce nu îşi dorea.
- Te rog... nu... nu trebuie să facem asta... spunea ea printre încercările de a-şi recăpăta respiraţia.
Nu înţelegea ce se întâmpla cu corpul ei, de ce acesta o trăda în asemenea mod. Într-adevăr îşi dorea să fie a lui, numai ea putea să spună cât de mult îşi dorea acel lucru. Îl voia atât de tare încât devenise un adevărat chin să încerce să îi tot reziste, ar fi vrut să se lase arsă de acel foc pe care îl trezea în ea de fiecare dată când o atingea dar îi era teamă de ceea ce vor zice ceilalţi dacă vor afla. Nu era ca şi cum ar fi avut acelaşi rang. Ea era inferioară lui, el fiind superiorul ei. Nu era normal, însă cumva în toate acele misiuni în care au lucrat împreună se îndrăgostise de acesta, de modul lui de a privi lucrurile, de felul în care intră într-o bătălie încercând să îşi salveze oameni. Toate acele lucruri o cuceriseră mai mult decât gesturile pe care le făcea conştient cum ar fi acele mici atenţi oferite în cele mai ciudată momente sau trandafirii roşii pe care îi găsea într-o vază în faţa uşii încăperii ei. Şi-ar fi dorit să îi spună să continue, să îndrăznească să o dezbrace, dar nu avea acea putere în ea. Nu era făcută pentru a iubi şi a fi iubită.”
S-a trezit plină de transpiraţie încercând cu disperare să respire însă cineva încerca să o sugrume. Îi simţea degetele groase strângându-i gâtul, privind-o de aerul atât de necesar pentru susţinerea vieţii în trupul ei.
Metradon i-a părăsit trupul imediat ce Ayame s-a trezit. O văzu pe conducătoare cum se lupta cu cineva care avea tot corpul îmbrăcat într-o umbră. Nimic nu se vedea din trăsăturile persoanei pentru a oferi câteva indicii în aflarea identităţii sale, însă nu conta asta, ceea ce conta era faptul că Ayame retrăise nişte momente dintr-o viaţă anterioară lucru ce o făcea vulnerabilă în faţa unui atac. Avea nevoie de câteva minute de linişte pentru a-şi reveni, pentru a deveni conştientă de identitatea ei şi puterile pe care le posedă. Minute pe care nu le avea deoarece cineva încerca să o omoare şi ar reuşi dacă cineva nu făcea ceva.
Metradon dispăru din încăpere lui Ayame, apărând în cea a lui Ikusa. Ar fi ajutat-o el, dar nu putea să facă nimic deoarece nu putea să se implice direct.
- Trezeşte–te! A ţipat îngerul celest în urechea lui MoonBlood în timp ce îl zguduia pentru a se trezi.
Nimic nu s-a întâmplat. Ikusa a continuat să doarmă fără nici un semn că s-ar trezi curând. Apoi ceva i-a atras atenţia lui Metradon. Mâna FallenAngelului căzu de parcă ar fi fost mort. Cineva îi făcuse ceva lui, iar Metradon nu avea cum să îl ajute, trebuia să o ajute pe Ayame înainte să fie prea târziu. Trebuia să găsească o cale sau pe altcineva însă nu ştia cum sau pe cine să cheme să o ajute.
În acest timp Ayame îşi pierdea încet cunoştinţa, căzând într-o stare de comă.
Capitolul XV

În Iad

Era cald, de fapt era mai mult decât cald. Era sufocant de cald şi nu mai suporta. Ura locul acela în care nici razele soarelui şi nici cele ale lunii nu reuşeau să pătrundă niciodată. Îi era dor de cerul înstelat, de căldura razelor solare, de transparenţa celor lunare, însă aceste lucruri păleau în faţa dorului după Hissori. Era nedrept că toţi au avut dreptul să uite ceea ce s-a întâmplat atunci, iar ea a fost blestemată să îşi amintească, să vadă de fiecare dată când închide ochii acele scene groaznice. De parcă nu era de ajuns că avea viziuni din viitor şi trecut, mai trebuia şi să ţină minte toate acele detalii îngrozitoare din acel timp. De ce a trebuit să fie condamnată să ţină minte toate ororile care s-au petrecut nu ştia, dar asta îi era soarta. În fiecare seară de când renăscuse se trezea ţipând din cauza aceluiaşi coşmar care nu îi dădea pace. Se gândise de multe ori la faptul că acel coşmar era poate pedeapsa ei pentru că a fost o lasă şi a fugit, ascunzându-se, refuzând să îi ajute atunci când ceilalţi luptau fiecare în felul său pentru ceea ce credeau că era bine. Ea ştiuse ce avea să se întâmple cu mult înainte să se petreacă numai că nu a făcut nimic. Poate ar fi putut să schimbe rezultatul acelei răscoale dacă i-ar fi ajutat, însă a fugit ca o lasă, ascunzându-se după motive patetice cum că nu era etic să îşi folosească cunoştinţele pentru a schimba cursul istoriei. Din păcate nu a putut să fugă de toate acele orori şi a fost obligată să vadă cea mai mare cruzime dintre toate.
Cădea încet în acea lume de care fugea cu atâta patimă chiar şi atunci după mii de ani când un ciocănit în uşă o readuse înapoi la realitate. A clipit de câteva ori amintindu-şi de situaţia în care se afla înainte să răspundă.
- Intră, Azazel.
Azazel era un demon cu aripile de liliac roşii din cauza sângelui pe care l-a vărsat cu atâta zel. Nu era impunător, fiind de o înălţime medie, având un trup comun. Poate ar fi fost atrăgător dacă nu era pentru minunatele lui trofee cu care se mândrea atâta. Avea numeroase cicatrici care îi împodobeau trupul dându-i un aer periculos, dar cele mai urâte îi brăzdau obrazul drept şi partea stângă a feţei unde o cicatrice începea deasupra sprâncenei şi se termina sub ochiul stâng. Din fericire ochiul i se vindecase, acesta fiind doar puţin zgâriat cu cuţitul adversarului. Se mândrea cu ele considerându-le într-un mod nebunesc trofee ale războaielor, luptelor câştigate. Ar fi fost drăguţ fără acele cicatrici, dar nu era decât fioros şi inspiră teamă tuturor care îl vedeau. Părul îl ţinea cât mai scurt posibil ceea ce împiedica pe cei din jurul său să îşi dea seama de culoarea lui adevărată. Era ceva între un albastru închis aproape negru şi şaten. Fiecare interpretă ce culoare dorea. La fel se întâmpla şi cu culoarea ochilor săi care îşi schimbau nuanţa de verde în funcţie de starea în care se afla.
Azazel intră rămânând uimit ca de fiecare dată de puterea pe care o posedă Raphael. Deşi fusese însărcinat să o păzească pe aceasta de câteva săptămâni bune, încă nu se obişnuise cu acest dar al ei de a ghici cine bătea la uşă. Chiar de câteva ori luase câţiva demoni cu el şi îi puse să bată la uşă şi de fiecare dată le spunea să intre după nume. Nici nu conta dacă îi întâlnise sau nu în trecut. Îl înspăimânta această putere a ei de a vedea viitorul deşi nu ar fi recunoscut acest lucru pentru nimic în lume.
- Hei. Pe cine omorâm azi? A întrebat-o el stând la doi paşi în spatele ei într-o poziţie rigidă, de parcă se aştepta să sară la el în orice secundă.
- Pe tine, răspunse ea continuând să se uite afară la acel iad format din clădiri negre şi foc.
- Zici asta în fiecare zi şi totuşi niciodată nu ai încercat să mă ataci. Ştii ce cred eu? Cred că numai vorba este de tine. Poţi vedea viitorul însă nu ştii să te lupţi... dar deşi spunea acele lucruri, nu le credea.
Ceva nu era în regulă şi el simţise asta. Transpiraţia îl lovise dintr-o dată şi tot ce ar fi voia în acea secundă era să dispară cât mai repede din acea încăpere, din prezenţa ei, numai că nu mai apucă. O durere insuportabilă l-a acaparat. Se simţea de parcă cineva îi smulsese inima de la locul ei. A apucat să vadă că avea o gaură mare în mijlocul pieptului înainte să cadă în genunchi şi ochii să i se îndrepte spre Raphael care ţinea în mâna încătuşată, într-o mănuşa albă care era pătată de sângele lui, inima sa. Următorul lucru pe care îl făcu fu să moară căzând cu fată pe podea la picioarele ei.
- Nu este indicat să mă subestimezi, a afirmat ea zdrobind inima şi lăsând-o să cadă din mâna ei înainte să păşească peste trupul lui Azazel şi să iasă din cameră.
Nu mulţi ştiau care erau puterile pe care le deţinea. Majoritatea credeau că ea poate să vadă viitorul, nu se gândeau că acea putere de fapt derivă din adevărata ei abilitate care era puterea de a manipula timpul. Încetinind timpul pentru toţi cei care se aflau în proximitatea ei putea să facă ce dorea din victimele sale fără ca ele să îşi dea seama decât atunci când ea încetă să controleze timpul sau putea să îl facă să treacă foarte repede, atât de rapid încât câteva minute puteau să devină ani, chiar milenii. Nimeni în afară de Lucifer nu ştia de această abilitate a ei pentru că nu o folosise în luptă de faţă cu ceilalţi, iar adversari ei nu trăiau îndeajuns de mult încât să povestească. Şi totuşi în ciuda acestei puteri teribile, ea nu o folosise decât de câteva ori în viaţa ei. Îi era teamă să nu piardă controlul şi să devină ceva ce ura, dar acea teamă începuse să fie diminuată de sângele demonic ce îi curgea în vene şi care începuse să o schimbe fără ştirea ei.
Mergea pe holul de la etajul al doilea al palatului în căutarea lui Akki. Trebuia să vorbească ceva cu aceasta înainte să se ducă pe câmpul de luptă, însă nu reuşea să o găsească. În căutările ei a dat peste o sală enormă ce semăna cu o sală de conferinţă. În această se aflau pe puţin o mie de demoni îngrămădiţi unii în alţi în timp ce Lucifer stătea liniştit pe tronul său cu ochii închişi, de parcă ar fi dormit, deşi cum cineva putea să doarmă în acea gălăgie infernală nu putea înţelege.
Erau mult mai mulţi demoni decât văzuse în viziunile ei, însă acest fapt era atât de minor, de nesemnificativ. Nu conta numărul, niciodată într-un război dintre îngeri şi demoni nu numărul fusese motivul pentru care îngeri au câştigat sau au pierdut. Nu. Ceea ce conta era ceea ce făceau câţiva indivizi. Simţea că era schimbată, încă se întreba cum de putuse să îşi folosească puterea cu o aşa uşurinţă, dar deşi încerc din răsputeri să îi pese că a omorât pe cineva, nu putea. Nu îi pasă şi punct. Îngerii nu trebuiau să omoare nu conta dacă victimele lor erau demoni sau nu, iar ea nu ştia cum să îşi folosească puterea pentru a face bine. De când o primise o considerase un blestem şi încercase să o uite, de aceea preferase să îşi amestece sângele cu cel al demonilor. Numai să nu îşi folosească abilitatea. Nu avea de gând să o folosească vreodată, însă cu cât trecea timpul cu atât sângele demonic se amestecă cu al ei, obligând-o să se schimbe, să îşi schimbe personalitatea. Nu conta cât de mult se luptă împotriva acelei schimbări, simţea cum încet pierde bătălia.
- Nu ai ce căuta aici! A ţipat un demon închizându-i uşa în nas.
Raphael se trezi din gândurile sale şi îşi văzu în continuarea de căutarea ei. Nu o interesa ce făceau demonii în acea cameră. Era conştientă că în câteva ore aveau să plece la luptă, aveau să se lupte cu îngerii la graniţa dintre cele două lumi. Ea trebuia să o găsească pe Akki, să afle dacă a vorbit cu Michael sau nu.
- Pe cine cauţi cu atâta pasiune?
Raphael s-a oprit instantaneu la auzul acelei voci. Deşi ştia mult prea bine cui aparţine acea tonalitate s-a întors să îl privească direct în ochi pentru a fi sigură, deoarece cu doar câteva minute în urmă îl văzuse stând pe tron, uitându-se plictisit, adormit la cei care îl înconjurau. Trebuia să se pregătească de luptă, nu avea timp de ea sau aşa credea ea.
- Nu te interesează, a răspuns pe un ton neutru uitându-se pe fereastra din dreapta ei.
- Vreau să vi cu mine să îţi arăt ceva, a spus Lucifer zâmbind diabolic urmărindu-i fiecare reacţie ca un prădător.
Îngerul Seraphim îl urmă curioasă să vadă care era motivul pentru care el zâmbea într-un mod atât de enervant, de parcă ştia ceva secret şi nu voia să îi spună. Mergea la doi paşi în spatele lui cu capul în jos cufundată din nou în propriile ei gânduri. Nu acorda nici o atenţie locurilor înconjurătoare.
După câteva minute de mers pe holuri goale şi coborând pe scări nefolosite de ani, se opriră în faţa unei uşi masive din fier. Din câte ştia nu mai fusese în această parte a castelului niciodată. Era undeva la subsol, într-un fel de catacombă săpată în stânca pe care se afla construit palatul. Uşile se deschiseră singure scoţând un zgomot îngrozitor, de parcă ar fi fost chinuite, dar adevărul era că probabil nu mai fuseseră folosite de foarte mulţi ani. Ceea ce văzu înăuntru o şocă atât de tare încât nu vru să păşească pragul. Akki era crucificată cu capul în jos, în jurul ei sângele formând o baltă pe cale să se usuce. Părul îi era tăiat, iar din loc în loc răni pline de puroi se zăreau din loc în loc unde părul părea a fi smuls. Faţa îi era umflată plină de tăieturi, la fel şi restul corpului. Sânii îi era o masă teribilă de carne şi grăsime care îi făcea stomacul să i se revolte. Toată era plină de urmele torturii pe care i-o aplicase Lucifer. O dezgustă. Se întoarse cu spatele ne mai suportând să vadă acel tablou grotesc şi se trezi că dă peste Lucifer care stătea ca o stână de piatră observând cu o plăcere sadică reacţia ei.
- Nu îţi place ce vezi? Ce credeau că va păţi când aflăm că m-a trădat? Credeai că o să o exilez sau poate că o să îi ofer o moarte uşoară? A întrebat-o punându-şi mâinile pe umerii ei şi întorcând-o cu faţa spre acea scenă împotriva dorinţei ei.
Îşi închise ochi. Nu putea să se mai uite la ea. Deşi era un demon nu suportă să vadă aşa ceva.
- De ce a trebuit să o chinui în asemenea mod? Erai un înger pentru numele lui Dumnezeu! Nu mai ai suflet? Inimă? A întrebat Raphael încercând să nu vomită.
- M-a trădat şi bine spus, eram înger. Nu mai sunt de mult aşa ceva. Trebuia să le arăt celorlalţi doritori de asemenea acte să vadă ce se întâmplă cu cei care îndrăznesc să mă trădeze. Desigur, tu nu trebuie să te temi, a spus el punându-i mâna pe bărbie şi obligând-o să se uite în ochii lui. Încă am nevoie de tine, încă îmi eşti folositoare.
Se mişcă prea uşor, prea fără zgomot pentru placul ei. Nu putea să îşi dea seama unda va fi în următoarea secundă, fapt ce o făcea să se teamă pentru viaţa ei. Era singurul care nu era afectat de puterea ei ceea ce o făcea să fie absolut vulnerabilă.
- Te invit să vi cu mine pe câmpul de luptă, să vezi cum iubirea ta pierde în faţa puterii mele. Bineînţeles, este dreptul tău de a refuza, dar te avertizez oricare va fi răspunsul tău, tu tot vei veni cu mine, a afirmat el dispărând.
I se părea ciudată această invitaţie. Nu înţelegea de ce riscă să o piardă doar pentru a-i arăta o posibilă înfrângere a îngerilor, dar nu avea de gând să refuze. Trebuia să fie pe acel câmp de luptă. Trebuia.
Hey, Hey. După o mică absenţă revin pe aici. Şi încep pregătirile pentru război care se anunţă a fi epic, cel puţin până acum. Acest capitol a fost presărat cu horror mai ales spre final, unde modul în care a murit Akki m-a surprins oarecum, deşi într-un mod evident Lucifer nu avea să treacă atât de uşor acestă trădare, plus că s-a folosit de asta pentru a da o lecţie tuturor celor care s-au gândim măcar să îl trădeze sau cel puţin să încerce.
Şi recaţia Îngerul Seraphim când la omorât pe demon, deşi nu ştiu dacă a vrut să demonstreze că se ţine de cuvânt sau a fost controlată de partea ei demonică. Şi mai e ceva care îmi dă de gândit dorinţa ei de a lua parte la război, deşi însăşi Lucifer a anunţato că va lua parte fie că vrea fie că nu. Au fost câteva greşeli cel mai probabil din neatenţie. Aştept nextu sper să apară cât mai curând. Spor la scris bye.
‹1…456