15-01-2010, 08:52 PM
Teh, iti multumesc pentru ca ai trecut pe aici, sincer am crezut ca vei rata acel capitol. :D
Sa-ti explic cum este cu venitul lui Kimm la scoala. La ei orele sunt de la 12 la 5, uneori 6. Si cum iarna, ceasul se da cu o ora inapoi, afara se facuse seara cand ei inca mai aveau o ora. De aceea am incercat sa pun baza pe cuvantul " sincronizare". Kimm ajunsese la pauza dinaintea ultimei ore, adica pe la 5.
In concluzie: Datorita faptului ca iarna se da ora inapoi dar se intuneca mai devreme, Kimm nu iesise in timpul zilei. Adica nu cat era lumina.
Cat despre acel " game over" nu mi se pare deloc nepotrivit. Chiar daca e in engleza cand fic-ul e in romana, arata cum considera personajul uciderea acelor persoane. Adica, spunand acel " game over" nu mai era nevoie sa descriu privirea pe care o avea uitandu-se la ei, sau sentimentul pe care-l poseda. Era complet inutil sa mai spun acele lucruri, cand insusi acele cuvinte atat de simple dar pline de intelesuri o faceau.
Sper ca te-am lamurit :)
Iata si capitolul 19, sper sa va placa.
Lectura placuta.
Capitolul 19: Acasă
Alerg pe străzile întunecate şi ascunse, cele care nu sunt prea des circulate. Las ca vântul rece de iarnă să-mi izbească fata ca nişte săgeţi de gheaţă.
Zâmbesc amintindu-mi de crima făptuită, sentimentul de satisfacţie apăru o dată cu acel gând. Nu am ascuns cadavrele, chiar nu mă interesează ce se va întâmpla cu ele. Probabil că acei vampiri le-au luat deja încercând să mai sugă sângele care a rămas neirosit, ar fi o adevărată onoare să se hrănească din victimele reginei lor. Poate vor fi daţi dispăruţi, dar poliţia nu va mai avea ce să facă, trupurile lor vor putrezi cu mult înainte ca ei să înceapă ancheta.
Oricum, acest lucru nu trebuie să mă distragă, mai sunt lucruri de care trebuie să mă ocup. Lucruri pe care nu pot să le amân, trebuie să mă ocup de ele acum sau niciodată.
Încep să alerg mai repede, testându-mi în acelaşi timp limita. Destul de repede, poate exagerat, dar îmi place. E o senzaţie extremă, ca şi cum mi-aş lua zborul, fără ca cineva să mă poată reţine.
Mă opresc văzând că am ajuns la destinaţie. Înălţându-se ameninţător către cer este blocul căruia îi cunosc fiecare colţişor, în care am locuit cei 16 ani. Văd copilăria mea înconjurându-l, momentele în care eu şi Sentaro ne jucam în faţa lui îmi trece ca un fulger prin minte. Amintirile îmi provoacă o durere mult prea ascuţită, făcându-mă să uit complet de scopul pentru care am venit. Încep să resping fiecare amintire care se trezeşte la vederea acestui loc, mă concentrez pe îndeplinirea misiunii.
Ocolesc clădirea ajungând în partea laterală, acolo unde se află fereastra camerei mele. O văd, dar e la etajul patru. Îmi cunosc puterile şi ştiu ce pot face, dar e un lucru pe care nu l-am mai încercat până acum. Să mă caţăr pe o clădire, grăbind fiecare mişcare, echilibrându-mi greutatea cu rapiditatea. Este un exerciţiu dificil şi nu pot risca să greşesc, dar trebuie să încerc. Nu mi-e frică pentru că aş putea fi observată sau pentru că m-aş putea răni, îmi e frică pentru că planul meu s-ar putea distruge mai usor decât un geam lovit cu o piatră.
Privesc îngândurată în sus, resping gândurile negativiste şi trec la acţiune. Îmi înfig degetele în perete şi îmi concentrez toată puterea în mână. Închid ochii şi sar, luându-mi avânt de la mâna înfiptă în perete. Mă prind repede de o bară a unui balcon, mi-am dat din nou avânt, acum zburând pe lângă clădire. Văzând că gravitaţia vrea să mă tragă la pământ pun repede piciorul pe clădire şi îmi înfig din nou unghiile în perete, formând o gaură. Îmi folosesc forţa pentru a sări cât mai în sus. Am mai repetat încă o dată această tactică pentru ca apoi să mă văd în faţa ferestrei mele. Invadându-mă amintirile am uitat că sunt în aer şi că voi cădea. Văd cum fereastra se înalţă deasupra mea, m-am prins imediat de pervazul acesteia. Geamul este închis dar eu îl lovesc, spărgându-l şi intrând în cameră.
Totul e aşa cum le lăsasem, nimic schimbat, nici măcar un obiect mişcat. Se pare că Sen a rămas la fel de nepăsător ca întotdeauna. Că tot veni vorba de el, îmi concentrez toată atenţia asupra apartamentului, încercând să aud ceva. O muzică dance, dată la un volum mai mic, ce aude din sufragerie. Mă despart cu greu de camera mea ducându-mă spre acel loc. Datorită puterilor mele de vampir reuşesc să nu fac nici cel mai mic sunet.
Mă apropii de sufragerie, oprindu-mă pentru a asculta. Se aud voci şi râsete a mai multor persoane. Ca întotdeauna, Sen tratează necazurile cu o petrecere şi o companie dorită. Se pare că m-a uitat complet, de ce nu am făcut şi eu la fel?
În fine, nu am timp de distracţiile şi prieteni lui care sigur vor rămâne cu el până în zori, ceva ce eu nu pot. Trebuie să-i gonesc, dar cum? Farsele de modă veche cu apariţia fantomelor i-ar face doar să cutreiere toată casa în căutarea sursei. Asta nu e tocmai ce-mi doresc.
Oh, plecaţi odată muritori blestemaţi, îmi staţi în cale. Plecaţi!
Se întâmplă ceva ciudat, prietenii lui Sen devin parcă hipnotizaţi spunându-i acestuia că e târziu şi trebuie să ajungă acasă. Fără ca Sentaro să mai poată face ceva ei şi plecară din apartament.
Ce ciudat! Eu am făcut asta? A fost una dintre puterile mele, există o astfel de putere? Asta e cu adevărat fantastic, dar se pare ca nu-mi cunosc chiar asa de bine puterile.
Il observ pe Sen cum rămâne mirat de comportamentul lor bizar. Afectat de plecarea acea subită, începe să arunce jigniri asupra lor. Categoric a rămas acelaşi.
Se aşează pe canapea închizând muzica şi dând drumul la televizor, schimbând haotic posturile. Se pare că nu e nimic la tv care să-l intereseze. Nu-i nimic, îi dăm noi ceva ce sigur nu va uita.
Cu o siguranţă tipică mie, păşesc în sufragerie, făcând intenţionat zgomot. Acesta nu se întoarce, priveşte în continuare la ecranul care se tot schimbă.
- Deci v-aţi întors. Spune el întorcându-se către mine dar scăpând telecomanda când mă văzu.
Se ridică speriat în picioare.
- Hei frăţioare, ţi-a fost dor de mine? Spun afişând acelaşi zâmbet sadic.
Se dădu în spate încercând să se îndepărteze de mine. Este surprins, e cu adevărat surprins. Dar ce este cu această nouă atitudine? De obicei mă primea cu o pălmuire zdravănă, sau cu o morală bine gândită. Sau mă pedepsea punându-mă să fac diferite lucruri, scoţând pe acea gură infectă fel şi fel de reguli. Ha ha, deci aflase cine am devenit. Bun, deci va fi o revedere de familie interesantă.
- Kimm! Cum...dar când...unde...ce cauţi aici? Mă întreabă el cu vocea tremurându-i.
- Vai Sen, ce primire îmi faci, nu e una de care să mă bucur.
Acesta se dădu mai în spate, până ajunse la perete. Se pare că e încolţit, mă întreb ce va face acum.
Dar sinceră să fiu, reacţia lui mă deranjează. Nu e ceva ce îmi doresc, nu am acelaşi sentiment pe care l-am avut la vederea temerii lui Masaki. Nu, de la Sentaro doresc altceva, dar nici eu nu prea ştiu exact ce.
Îl fixez cu privirea, acum devenită dura.
- Îmi dau seama după reacţia ta jalnică că şti cine sunt, deci încetează să te mai comporţi astfel, mă dezguşti. Deocamdată nu-ţi fac nimic, vreau doar să vorbim.
Îl văd cum înghite în sec, transpirase iar tricoul i se udase. Atmosfera încăperii începe să mă sufoce şi pe mine. E într-adevăr cald iar fumul de ţigară încă pluteşte prin cameră. Mirosul de bere îmi zgârie nările iar lumina de la televizor mă orbeşte. Desigur că pentru un muritor lucrurile acestea ar fi total inexistente, nu au cum să-l afectez. Dar pentru un vampir, care are simţurile cu mult mai dezvoltate, aceste lucruri sunt insuportabile.
- De ce te-ai întors? Il aud pe Sen spunând, fiind puţin mai încrezător.
Tonul acela mă încântă, se pare că reacţia asta o doresc de la el. Desigur că vreau să ştie cine sunt şi să se teamă de mine, dar nu în felul acela cu care m-a întâmpinat.
- Unde e scrisoare? Întreb eu calmă, dar serioasă.
Pare surprins de întrebarea mea. Nu credea că ştiu de ea, dar de ce aş mai fi venit eu aici dacă nu pentru acea scrisoare?
Îi fac semn că vreau un răspuns, acesta începu iar să transpire.
- Nu o mai am, am ars-o. Spuse el cu un ton sigur.
Minte
Cuvântul a venit ca o alarmă, pronunţându-se tare şi clar în mine. Cum de ştiau asta? În fine, se pare că Sen îşi dăduse seama că ştiu despre scrisoare dar nu ştiu conţinutul, nu ştiu ce scrie în ea.
- Îmi pui răbdarea la încercare? Ori îmi dai tu scrisoare, ori distrug întreaga casă, o dată cu tine, căutând-o. Ce alegi?
Sa-ti explic cum este cu venitul lui Kimm la scoala. La ei orele sunt de la 12 la 5, uneori 6. Si cum iarna, ceasul se da cu o ora inapoi, afara se facuse seara cand ei inca mai aveau o ora. De aceea am incercat sa pun baza pe cuvantul " sincronizare". Kimm ajunsese la pauza dinaintea ultimei ore, adica pe la 5.
In concluzie: Datorita faptului ca iarna se da ora inapoi dar se intuneca mai devreme, Kimm nu iesise in timpul zilei. Adica nu cat era lumina.
Cat despre acel " game over" nu mi se pare deloc nepotrivit. Chiar daca e in engleza cand fic-ul e in romana, arata cum considera personajul uciderea acelor persoane. Adica, spunand acel " game over" nu mai era nevoie sa descriu privirea pe care o avea uitandu-se la ei, sau sentimentul pe care-l poseda. Era complet inutil sa mai spun acele lucruri, cand insusi acele cuvinte atat de simple dar pline de intelesuri o faceau.
Sper ca te-am lamurit :)
Iata si capitolul 19, sper sa va placa.
Lectura placuta.
Capitolul 19: Acasă
Alerg pe străzile întunecate şi ascunse, cele care nu sunt prea des circulate. Las ca vântul rece de iarnă să-mi izbească fata ca nişte săgeţi de gheaţă.
Zâmbesc amintindu-mi de crima făptuită, sentimentul de satisfacţie apăru o dată cu acel gând. Nu am ascuns cadavrele, chiar nu mă interesează ce se va întâmpla cu ele. Probabil că acei vampiri le-au luat deja încercând să mai sugă sângele care a rămas neirosit, ar fi o adevărată onoare să se hrănească din victimele reginei lor. Poate vor fi daţi dispăruţi, dar poliţia nu va mai avea ce să facă, trupurile lor vor putrezi cu mult înainte ca ei să înceapă ancheta.
Oricum, acest lucru nu trebuie să mă distragă, mai sunt lucruri de care trebuie să mă ocup. Lucruri pe care nu pot să le amân, trebuie să mă ocup de ele acum sau niciodată.
Încep să alerg mai repede, testându-mi în acelaşi timp limita. Destul de repede, poate exagerat, dar îmi place. E o senzaţie extremă, ca şi cum mi-aş lua zborul, fără ca cineva să mă poată reţine.
Mă opresc văzând că am ajuns la destinaţie. Înălţându-se ameninţător către cer este blocul căruia îi cunosc fiecare colţişor, în care am locuit cei 16 ani. Văd copilăria mea înconjurându-l, momentele în care eu şi Sentaro ne jucam în faţa lui îmi trece ca un fulger prin minte. Amintirile îmi provoacă o durere mult prea ascuţită, făcându-mă să uit complet de scopul pentru care am venit. Încep să resping fiecare amintire care se trezeşte la vederea acestui loc, mă concentrez pe îndeplinirea misiunii.
Ocolesc clădirea ajungând în partea laterală, acolo unde se află fereastra camerei mele. O văd, dar e la etajul patru. Îmi cunosc puterile şi ştiu ce pot face, dar e un lucru pe care nu l-am mai încercat până acum. Să mă caţăr pe o clădire, grăbind fiecare mişcare, echilibrându-mi greutatea cu rapiditatea. Este un exerciţiu dificil şi nu pot risca să greşesc, dar trebuie să încerc. Nu mi-e frică pentru că aş putea fi observată sau pentru că m-aş putea răni, îmi e frică pentru că planul meu s-ar putea distruge mai usor decât un geam lovit cu o piatră.
Privesc îngândurată în sus, resping gândurile negativiste şi trec la acţiune. Îmi înfig degetele în perete şi îmi concentrez toată puterea în mână. Închid ochii şi sar, luându-mi avânt de la mâna înfiptă în perete. Mă prind repede de o bară a unui balcon, mi-am dat din nou avânt, acum zburând pe lângă clădire. Văzând că gravitaţia vrea să mă tragă la pământ pun repede piciorul pe clădire şi îmi înfig din nou unghiile în perete, formând o gaură. Îmi folosesc forţa pentru a sări cât mai în sus. Am mai repetat încă o dată această tactică pentru ca apoi să mă văd în faţa ferestrei mele. Invadându-mă amintirile am uitat că sunt în aer şi că voi cădea. Văd cum fereastra se înalţă deasupra mea, m-am prins imediat de pervazul acesteia. Geamul este închis dar eu îl lovesc, spărgându-l şi intrând în cameră.
Totul e aşa cum le lăsasem, nimic schimbat, nici măcar un obiect mişcat. Se pare că Sen a rămas la fel de nepăsător ca întotdeauna. Că tot veni vorba de el, îmi concentrez toată atenţia asupra apartamentului, încercând să aud ceva. O muzică dance, dată la un volum mai mic, ce aude din sufragerie. Mă despart cu greu de camera mea ducându-mă spre acel loc. Datorită puterilor mele de vampir reuşesc să nu fac nici cel mai mic sunet.
Mă apropii de sufragerie, oprindu-mă pentru a asculta. Se aud voci şi râsete a mai multor persoane. Ca întotdeauna, Sen tratează necazurile cu o petrecere şi o companie dorită. Se pare că m-a uitat complet, de ce nu am făcut şi eu la fel?
În fine, nu am timp de distracţiile şi prieteni lui care sigur vor rămâne cu el până în zori, ceva ce eu nu pot. Trebuie să-i gonesc, dar cum? Farsele de modă veche cu apariţia fantomelor i-ar face doar să cutreiere toată casa în căutarea sursei. Asta nu e tocmai ce-mi doresc.
Oh, plecaţi odată muritori blestemaţi, îmi staţi în cale. Plecaţi!
Se întâmplă ceva ciudat, prietenii lui Sen devin parcă hipnotizaţi spunându-i acestuia că e târziu şi trebuie să ajungă acasă. Fără ca Sentaro să mai poată face ceva ei şi plecară din apartament.
Ce ciudat! Eu am făcut asta? A fost una dintre puterile mele, există o astfel de putere? Asta e cu adevărat fantastic, dar se pare ca nu-mi cunosc chiar asa de bine puterile.
Il observ pe Sen cum rămâne mirat de comportamentul lor bizar. Afectat de plecarea acea subită, începe să arunce jigniri asupra lor. Categoric a rămas acelaşi.
Se aşează pe canapea închizând muzica şi dând drumul la televizor, schimbând haotic posturile. Se pare că nu e nimic la tv care să-l intereseze. Nu-i nimic, îi dăm noi ceva ce sigur nu va uita.
Cu o siguranţă tipică mie, păşesc în sufragerie, făcând intenţionat zgomot. Acesta nu se întoarce, priveşte în continuare la ecranul care se tot schimbă.
- Deci v-aţi întors. Spune el întorcându-se către mine dar scăpând telecomanda când mă văzu.
Se ridică speriat în picioare.
- Hei frăţioare, ţi-a fost dor de mine? Spun afişând acelaşi zâmbet sadic.
Se dădu în spate încercând să se îndepărteze de mine. Este surprins, e cu adevărat surprins. Dar ce este cu această nouă atitudine? De obicei mă primea cu o pălmuire zdravănă, sau cu o morală bine gândită. Sau mă pedepsea punându-mă să fac diferite lucruri, scoţând pe acea gură infectă fel şi fel de reguli. Ha ha, deci aflase cine am devenit. Bun, deci va fi o revedere de familie interesantă.
- Kimm! Cum...dar când...unde...ce cauţi aici? Mă întreabă el cu vocea tremurându-i.
- Vai Sen, ce primire îmi faci, nu e una de care să mă bucur.
Acesta se dădu mai în spate, până ajunse la perete. Se pare că e încolţit, mă întreb ce va face acum.
Dar sinceră să fiu, reacţia lui mă deranjează. Nu e ceva ce îmi doresc, nu am acelaşi sentiment pe care l-am avut la vederea temerii lui Masaki. Nu, de la Sentaro doresc altceva, dar nici eu nu prea ştiu exact ce.
Îl fixez cu privirea, acum devenită dura.
- Îmi dau seama după reacţia ta jalnică că şti cine sunt, deci încetează să te mai comporţi astfel, mă dezguşti. Deocamdată nu-ţi fac nimic, vreau doar să vorbim.
Îl văd cum înghite în sec, transpirase iar tricoul i se udase. Atmosfera încăperii începe să mă sufoce şi pe mine. E într-adevăr cald iar fumul de ţigară încă pluteşte prin cameră. Mirosul de bere îmi zgârie nările iar lumina de la televizor mă orbeşte. Desigur că pentru un muritor lucrurile acestea ar fi total inexistente, nu au cum să-l afectez. Dar pentru un vampir, care are simţurile cu mult mai dezvoltate, aceste lucruri sunt insuportabile.
- De ce te-ai întors? Il aud pe Sen spunând, fiind puţin mai încrezător.
Tonul acela mă încântă, se pare că reacţia asta o doresc de la el. Desigur că vreau să ştie cine sunt şi să se teamă de mine, dar nu în felul acela cu care m-a întâmpinat.
- Unde e scrisoare? Întreb eu calmă, dar serioasă.
Pare surprins de întrebarea mea. Nu credea că ştiu de ea, dar de ce aş mai fi venit eu aici dacă nu pentru acea scrisoare?
Îi fac semn că vreau un răspuns, acesta începu iar să transpire.
- Nu o mai am, am ars-o. Spuse el cu un ton sigur.
Minte
Cuvântul a venit ca o alarmă, pronunţându-se tare şi clar în mine. Cum de ştiau asta? În fine, se pare că Sen îşi dăduse seama că ştiu despre scrisoare dar nu ştiu conţinutul, nu ştiu ce scrie în ea.
- Îmi pui răbdarea la încercare? Ori îmi dai tu scrisoare, ori distrug întreaga casă, o dată cu tine, căutând-o. Ce alegi?