Când fulgerul loveşte

[Me�al.]

Mulţumesc pentru comentariu ! Şi îmi pare rău pentru întârziere, dar am fost într-o pană URIAŞĂ de inspiraţie.
Lectură plăcută!

Capitolul 3

Inima îmi bubuia în timp ce aşteptam răspunsul de la Jesse. Nu ştiam care era motivul comportării mele, dar eram sigură că ceva nu era în regulă – ştiam aşa bine să citesc oamenii? Şi era clar că domnul D’Angers nu îmi va spune niciodată ce are. Nu îl conoşteam de foarte mult timp – de fapt, doar de două ore – , dar sigur avea un orgoliu uriaş. De fapt, de ce n-ar fi avut? El era cel mai din Aran’gar, părea bogat şi era chipeş – desigur, asta credeau toate fetele din şcoală. Şi eu îl consideram drăguţ, doar eram o tipă, dar nu îl iubeam şi nici nu mi-aş fi dorit să-l am ca iubit.
Jesse a clătinat din cap cinci minute mai târziu şi m-a privit, ochii fiindu-i întunecaţi de parcă ascundea un secret mortal.

- De ce vrei să ştii? a întrebat, trecându-şi degetele lungi prin părul blond, privindu-mă agitat. Era clar stânjenit şi se observa că îi promisese lui Kyle că va păstra secretul. Ar fi trebuit să dau înapoi, să renunţ, însă am ignorat ce mi-a spus vocea interioară. Voiam să ştiu cu orice preţ şi nu îmi păsa foarte tare dacă aveam să-l chinui puţin pe Jesse. În fond, doar nu aş răspândi secretul lui Kyle.
- Tu de ce nu vrei să-mi spui? am replicat, încrucişându-mi mâinile la piept.

A râs, dar nu părea amuzat, ci a făcut-o doar pentru ca eu să mă simt mai bine. Am apreciat gestul său fals şi am zâmbit fin, dându-mi o şuviţă după ureche.

- Îmi placi, a zis, afişând un zâmbet mult prea strălucitor şi mai puţin fals. După ce mi-a observat privirea ciudată, adăugă: Nu în felul ăla, Mayer. Mă faci să cred că eşti ca toate celelalte panarame din şcoală – perversă. Apoi, privirea i-a devenit serioasă. Kyle e... Ei bine, a avut experienţe neplăcute cu părinţii săi şi asta l-a zguduit extrem de mult.

Am înghiţit în sec, aşezându-mi mâinile în poală şi aşteptând să vorbească. Însă el se oprise, vrând să vadă dacă voiam să aud continuarea. Ochii îi erau întunecaţi şi părea tulburat – mult prea tulburat. Oftând, s-a aşezat lângă mine pe pat, salteaua ieftină scârţâind sub greutatea sa. M-a întrebat, încă o dată, dacă doresc să aud continuarea, iar eu am putut să dau doar din cap, ferindu-mi privirea de a lui. Nu voiam să îmi pierd curajul sau să par slabă în faţa lui – niciodată.

- El avea un frate mai mare, nu-mi mai amintesc numele lui, dar asta nu contează. Şi părinţii săi îl adorau pe fratele lui fiindcă câştigase nenumărate statale la basket – nu pierduseră nici una. Ah, am spus că toţi din familia lui sunt sportivi? Da, părinţii lui au jucat basket, la fel şi bunicii lui şi, pe vremea aia, el şi fratele lui. Toţi membrii familiei lui erau campioni la acest sport, iar cei doi părinţi voiau ca şi Kyle şi frate-său să fie aşa. Însă, când fratele său a pierdut un meci – destul de important – părinţii săi l-au ucis cu un cuţit de bucătărie chiar în faţa lui Kyle...

Vocea lui Jesse s-a pierdut, iar eu am înghiţit în sec, încercând să mă gândesc la ceva frumos. Da, Mel, gândeşte-te la lucruri frumoase... Însă nu puteam să uit fiecare detaliu dat de Jesse şi îmi era la fel de imposibil să nu îmi imaginez scena. Să vezi cum îţi moare fratele în faţa ochilor... Doamne, era oribil! Am observat privirea lui Jesse cum se întrista din ce în ce mai mult, părea că suferă enorm.

- Şi, adăugă Jesse, dregându-şi vocea, pe vremea aceea Kyle era mai micuţ, deci îţi dai seama prin ce traumă a trecut. De atunci, părinţii săi foloseau cuţitul de bucătărie pentru a-l tăia la încheieturi de fiecare dată când pierdea un meci. De aceea Kyle poartă manşetele la ambele mâini, dacă ai observat.
- De ce mai joacă basket, atunci? am întrebat, nerealizând cât de mult îmi tremura vocea.

Jesse m-a privit pentru o secundă, parcă punându-şi a mia oară aceeaşi întrebare. Desigur, ştia răspunsul, dar pentru el, probabil, nu avea noimă. Şi îl înţelegeam perfect. Dacă aş fi trecut prin aşa ceva, nu aş mai fi vrut să văd niciodată o minge de basket sau ceva, orice, legat de acest sport. Am simţit cum pieptul mă apăsa dureros şi mă întrebam de ce a trebuit să sufere atât de mult Kyle. În fond, era doar un adolescent nevinovat.

- Pentru că aşa i-a cerut fratele său... Îl iubea nespus şi nu a putut să renunţe fiindcă, pentru Kyle, o promisiune trebuie ţinută, răspunse Jesse cu capul plecat.

Nici nu am realizat când au început să-mi curgă lacrimile pe obraji atât de repede. Mă durea pieptul atât de tare încât îmi venea să ţip. Kyle mi se părea atât de puternic în aceste momente, atât de bun. Nu îmi venea să cred că povestea acestui băiat mă făcea să plâng. Cum putea să care atât de multă suferinţă şi aceasta să fie ignorată de toţi ceilalţi? Numai Jesse ştia de această poveste, iar restul şcolii nu. Părea că nu îşi dorea mila celorlalţi, un lucru admirabil.
Blondul se aşeză pe vine în faţa mea, ştergându-mi lacrimile şi zâmbindu-mi dulce. Am putut observa o urmă de regret pe chipul lui şi, parcă, ochii i-au strălucit. Oare îi dădeau şi lui lacrimile? De fapt, la o asemenea poveste tristă, poţi doar să plângi şi să îţi doreşti ca persoana respectivă să nu fi trecut printr-un asemenea iad. Jesse m-a bătut pe picior cu palma şi mi-a spus să mă pregătesc pentru cină. Când a vrut să plece, l-am oprit, întrebându-l unde sunt colegii mei de cameră.

- Probabil că s-au schimbat la vestiare. Sunt sigur că sunt deja în sala de mese, aşa că îmbracă-te, Mayer. Şi nu spune nimănui despre ce ţi-am povestit, adăugă, făcându-mi cu ochiul şi ieşind din încăpere.

Acest băiat mă făcea să zâmbesc şi în cele mai critice momente şi mă bucuram oarecum că îl aveam ca un fel de şef. În încercarea disperată de a-mi scoate din minte povestea cu Kyle, m-am dus să mă spăl pe faţă. Toaleta din această cameră era mai... sumbră decât mă aşteptam. Era o încăpere uriaşă, cu faianţa de un albastru închis. În partea stângă era un şir lung de chiuvete murdare, în faţă erau uşile de la toalete, iar în partea dreaptă erau duşuri la comun – ce, părerea mea, nu erau prea frumoase. Oftând, m-am apropiat de o chiuvetă, aparent mai curată, şi mi-am dat cu apă rece pe chip. După ce mi-am revenit câtuşi de puţin, am ieşit din baie, trântindu-mă pe pat. Nu aveam chef să merg la cină, chiar dacă stomacul îmi ghiorţăia. Pur şi simplu, povestea spusă de Jesse mi-a creat o stare de spirit proastă. Însă eu îmi făcusem asta cu propriile mâini fiindcă l-am bătut la cap să îmi spună adevărul – deci, una peste alta, eu mă înjunghiasem pe mine însumi. Lent, mult prea lent, m-am ridicat din pat, luându-mi uniforma de pe umeraş şi începând să mă îmbrac. Cinci minute mai târziu, m-am dat cu singurul gloss din dotare şi mi-am pieptănat părul ciufulit, ce stătea anapoda.
Am ieşit pe uşă, îndreptându-mă spre sala de mese, târşâindu-mi picioarele pe culoarul semi-întunecat. Nu mă aşteptam să găsesc pe nimeni acum pe culoar – majoritatea, probabil, se îndopau cu o mâncare nu prea aspectuasă. Poate eram critică, dar, în familia mea, mama era o bucătăreasă minunată şi vă daţi seama ce lucruri delicioase prepara.
Brusc, un mârâit – dacă l-aş putea numi aşa – m-a făcut să tresar şi am putut observa mai multe umbre pe perete. Apoi, s-a auzit o bufnitură şi un alt sunet ciudat, similar primului. Nu ştiam de ce am mărit pasul, îndreptându-mă înspre locul conflictului. Acolo, am putut vedea doi băieţi necunoscuţi, cu un aspect nespălat, amândoi cu părul negru. În faţa lor, lipit de perete era Kyle. Unul dintre cei doi ţinea în mână un cuţit, a cărui lamă strălucea în lumina neonului. Iniţial, m-am întrebat de ce brunetul stătea paralizat în faţa inamicilor, dar când am văzut cum îşi atingea încheieturile, am înţeles.

- Idioţilor, marş de acolo! am ţipat, mergând cu paşi mari înspre ei, postându-mă între cei doi şi Kyle.
- Ia te uită! Nu e cumva fetiţa ce a jucat în meci azi? a întrebat cel cu ochi albaştrii, rânjind. Mi-a atins obrazul pe care aveam un pansament şi a smuls leocoplastul de pe rană. Am scâncit, simţind cum sângele iese la suprafaţă. Durea puţin.
- Lăsaţi-o în pace! a ţipat Kyle, punându-şi o mână tremurândă pe umărul meu.

Ştiam că nu putea vedea lama aceea, oricât de puternic ar fi fost. Era slăbiciunea lui şi, ei bine, nu putea lupta cu ea. Aşa că, am rămas fermă pe poziţie, simţind cum cuţitul îmi crestează uşor obrazul. Însă nu simţeam nimic.

- Ce e, D’Angers? Nu poţi să-ţi salvezi oponenta din meciul de azi? Atât de slab eşti? a început cel cu ochii verzi.
- Taci dracului din gură, jigodie! Eşti doar un tâmpit demn de milă. O javră, am rostit, plină de scârbă.

Celălalt a apăsat cu putere cuţitul în obrazul meu, iar eu am scâncit. Dacă acopeream cu mânile lama, atunci Kyle putea acţiona, nu? Aşa că, fără a mă gândi, am pus ambele palme pe partea tăioasă a cuţitului, strângând cu putere. Nu am simţit durerea, ci doar l-am văzut pe Kyle sărind din spatele meu, doborând primul huligan într-o secundă şi, mai apoi, pe al doilea. Era puternic şi rapid. După ce i-a lăsat leşinaţi pe jos, şi-a îndreptat privirea spre a mea. Eu rămăsesem cu cuţitul strâns în mână, pe el curgând sânge.

- Melissa, dă-i drumul, mi-a spus Kyle, punându-şi mâinile pe umerii mei.

La auzul vocii sale calme, am scăpat cuţitul din mâini, fără a comenta. Rămăsesem împietrită, privind cum sângele mi se scurgea pe palme şi apoi cădea pe jos. Am rămas aşa preţ de câteva minute bune – el privindu-mă, iar eu făcând acelaşi lucru. Eram hipnotizată de acel verde intens, asemenea frunzelor în toiul verii, dar care erau atât de trişti, atât de melancolici. Părea pierdut undeva, în timp, amintindu-şi ceva mult prea înfiorător pentru a fi gândit. Maxilarul i se încleşta, ochii i se întunecau şi priveau pierduţi ceva din ai mei.
Câteva minute mai târziu, am putut auzi picăturile de apă ce loveau acoperişul campusului şi am realizat că începuse să plouă. Zgomotele deveneau din ce în ce mai puternice şi, cu cât se amplificau, se întunecau ochii lui Kyle. Când irisul îi era aproape negru – nu mă întrebaţi cum a luat naştere această schimbare – un fulger a lovit cel mai îndepărtat copac de campus. Zgomotul acela puternic, ne-a făcut pe amândoi să tresărim, revenindu-ne. Kyle se uita la mine nedumerit, iar eu am putut să afişez aceeaşi privire întrebătoare. Chiar nu ştiam ce se întâmplase fiindcă, în momentul de furie al lui Kyle, natura parcă a reacţionat, devenind violentă. Iar acum... ploaia se oprise, copacul nu părea deloc afectat... De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Imediat după acest moment ciudat, Kyle şi-a rupt o bucată din cămaşă, înfăşurând-o în jurul palmelor mele ce, apropo, sângerau. Desigur, nu mai ţineam minte, uitasem de acest episod nu foarte dureros, dar sângeros. M-am strâmbat când a înfăşurat materialul în jurul rănii, strângând destul de tare. Apoi, privind palma mea stângă – cea nebandajată – a oftat. Şi-a mai rupt o bucată din cămaşă, înfăşurând-o în jurul celeilalte răni.

- Te doare? a întrebat, ridicându-şi privirea spre mine, ochii săi făcându-mă să mă topesc. De când mă ştiam, adoram culoarea verde, iar cea a irişilor lui Kyle era una cu adevărat spectaculoasă. Străluceau într-un fel aparte, te făceau să te topeşti doar privindu-i. O culoare cu adevărat minunată.

Nu am reuşit să articulez nimic, tot ce mi-a ieşit pe gură fiind un bâlbâit prelung, sfârşit cu un zâmbet strâmb.
Haide, Mel, spune ceva! doar nu vrei să fii considerată o fraieră... , îmi şoptea vocea interioară, dar eu abia o puteam auzi.
Kyle m-a prins de degete şi m-a tras după el pe culoarul lung, slab luminat. Atingerea sa era electrică, mă făcea să mă cutremur. Era ceva ciudat la acest băiat – ochii săi mă făceau să mă cutremur, atingerea sa mă făcea să tremur... el mă făcea să mă simt ciudat. Şi, totuşi, nu îl plăceam şi îmi creea această senzaţie stranie. Ne îndepărtam din ce în ce mai mult de sala de mese, iar peisajul se schimba – totul părea puţin mai frumos. Când am ajuns în faţa unei uşi, am observat că era cea de la camera lui Kyle şi m-am întrebat ce căutam acolo. Apoi, când am privit pansamentul însângerat, am realizat de ce mă adusese în camera sa. Am intrat prima, cufundându-mă în întuneric, dar am putut sesiza că era mult mai cald decât pe hol. Kyle a aprins lumina şi m-a condus până înăuntru – camera sa era spaţioasă, cu geamuri în stil franţuzesc şi cu pereţii albi, iar tot mobilierul era nou. Fără a mă gândi mult, m-am trântit pe pat, sprijinindu-mă de peretele alb. L-am privit pe Kyle cum se fâţâia prin cameră, căutând trusa de prim ajutor.

- Stai liniştit, frate, mi-e bine, am spus, fiind amuzată de felul în care scotocea şi se învârtea prin cameră. Faci mai mult dezastru, am adăugat, observând că distrugea ordinea de mai devreme.
- Dar mâna ta...
- E bine. E o rană minoră, nu mă omoară un cuţit, am spus calmă, făcându-i cu ochiul.

A oftat şi s-a aşezat lângă mine pe pat, luându-mi o mână într-a lui, analizând-o. Până şi simpla sa atingere m-a făcut să tresar, iar privirea s-a amuzată m-a surprins. Mi-am muşcat buza, repetându-mi că nu aveam de ce să mă comport astfel, că acest băiat era normal. Şi, da, chiar era normal. Doar nu avea să se transforme într-un mutant sau într-un extraterestru, nu?
Cred că am stat aşa mult timp, privind tavanul, liniştea domnind. Nimeni nu a spus nimic de parcă nu doream să stricăm armonia ce s-a aşternut asupra noastră. Nu mă puteam gândi la ceva consistent, doar la ce se întâmplase în seara aceea şi, desigur, la ce mi-a povestit Jesse. Încă nu îmi venea să cred prin ce a trecut Kyle, dar nu trebuia să îi spun că ştiu. Era un secret.
Brusc, telefonul a sunat, iar Kyle D’Angers nu s-a mişcat să răspundă, a aşeptat doar să intre robotul. Aşa făceam şi eu deseori acasă când îmi era lene să mă ridic din pat sau când nu aveam chef de vorbit. Fiecare om are nevoie de un moment de linişte, nu? Soneria enervantă a mai bârâit câteva secunde, apoi s-a auzit vocea lui Jesse în toată încăperea:

- Kyle, nu ştiu ce să mă fac cu Avril aia... Mă tot bate la cap non stop, să mă mut cu ea-n cameră, să o iau în echipa mea. Mă disperă, pur şi simplu! E o curvă, înţelegi? Şi nu ştiu cum să scap de ea că e aşa frumoasă de pocneşte. Din cauza ei am eu coşmaruri noaptea. Apropo, poate-ai fi mai atent cu Melissa...

Şi acesta a fost sfârşitul unui mesaj destul de ambiguu – mai ales finalul. Nu mă aşteptam ca Jesse să fie un astfel de om, o persoană care să trateze femeile ca pe nişte cârpe. Azi îţi trebuie, mâine sunt la gunoi. Părea chiar de treabă, deşi prima impresie nu e niciodată cea adevărată. Însă, înainte de a avea păreri pripite, am să descopăr şi cum este această Avril, care, pare-se, e din Aran’gar. Dar despre ce vorbea Jesse în partea a doua a mesajului său? Să fie Kyle mai atent cu mine? În ce fel? Adică, la meci, da, m-a făcut praf, dar nimic mai mult. Blondul nu avea cum să ştie de întâmplarea din această seară. Sigur era la masă şi nu avea de ce să se gândească la Kyle sau la mine – imposibil să se gândească la persoana mea.
Kyle a oftat, trecându-şi mâna prin părul brunet, de o culoare atât de intensă, atât de minunată. Am putut observa cât de albă îi era pielea şi, pentru o secundă, m-am întrebat dacă nu cumva îi era rău, dar ideea aceasta mi-a ieşit din minte imediat ce a rostit numele amicului său. Din tonul său înţelegeam că era dezamăgit într-o oarecare măsură de Jesse. Dar de ce? Sigur totul avea legătură cu Avril şi mă întrebam ce naiba avea tipa asta de îi ocupa mintea lui Jesse.

- Ce s-a întâmplat? am întrebat, observând că brunetul ofta frecvent, tosnindu-şi degetele de pianist.
- Nimic... a şoptit, fiind cufundat în propriile gânduri. Nu ştiam de ce, dar Kyle mi se părea un prieten atât de bun. De cât timp eram în viaţă, n-am mai văzut un tip care să se strofoace atât pentru un amic, căruia să îi pese atât de mult. Îl admiram pentru acest lucru chiar foarte mult.

Nici nu mi-am dat seama cât de repede a zburat timpul până când, moartă de foame, stomacul meu a început să ghiorţăie. Acel zgomot enervant, ne-a făcut pe amândoi să râdem – şi unul foarte puternic. Kyle a propus să îmi dea ceva de mâncare din „stocul său personal”, iar eu am fost trimisă la baie să mă „pregătesc” pentru cină.
Baia era o cameră mult prea mare, cu faianţa de un crem plăcut şi cu un jacuzzi uriaş în colţ. Deci aşa era viaţa de căpitan, mă gândeam, în timp ce îmi spălam mâinile, apa devenind roşie de la sânge. Nu m-am dat şi cu săpun din cauză că m-ar fi usturat mult prea tare. Mi-am privit mai apoi palmele, observând că tăietura era mai adâncă decât credeam. Pentru ca băiatul să nu vadă rănile, m-am bandajat din nou cu fâşiile din cămaşa lui. Apoi, cu o faţă zâmbitoare, senină, am ieşit din baie.

- Rahat! l-am auzit pe Kyle exclamând şi m-am uitat rapid în direcţia de unde venea vocea.

L-am văzut pe Kyle stând aplecat asupra unei mese de călcat, privindu-şi degetul arătător şi apoi cămaşa ce stătea şifonată. Apoi am realizat că, în faţa mea, era un exemplar al puternicului Kyle D’Angers la bustul gol, cu pieptul ademenitor şi mirific dezgolit. Avea muşchi – nu mulţi, dar pătrăţelele se vedeau, oarecum – chiar dacă toţi îl credeau un băiat mult prea slab pentru a juca basket. Nu am putut să-mi iau privirea de la abdomenul său, de la pielea sa albă precum fildeşul.
Arată bine, am gândit, dar imediat am adăugat: Nu sunt atrasă de el, recunosc doar adevărul! Cum să îmi placă atât de mult? E doar un tip care arată bine, dar lipsesc fluturaşii din stomac.
Am chicotit când l-am văzut chinuindu-se cu respectiva cămaşă şi m-am întins după fierul de călcat, făcând treaba în locul său.

- Nu, lasă-mă pe mine! a spus hotărât. Doar arată-mi ce trebuie să fac.
- Dă pe spate şi ai grijă să nu laşi cute. Concentrează-te, fii atent, nu lăsa nimic să-ţi distragă „ţinta”, am început să spun.

Parcă aş fi un general de război, am spus amuzată.
Când am fost la baie, mi-am deschis nasturii de la cămaşă, ştergându-mă de o pată de sânge aflată pe piept – nu mă întrebaţi cum a apărut acolo. Şi, desigur, uitasem să îi închid pe toţi şi, în momentul de faţă, ofeream o privelişte minunată către decolteul meu. Cum Kyle e, totuşi, un băiat, a rămas cu privirea aţintită pe decolteul meu şi a lăsat fierul pe cămaşă. Când a început să scoată fum, m-am repezit către el, ridicându-l.

- Trebuia să te concentrezi, nu să fii cu mintea în alte direcţii! m-am răstit, privind gaura făcută de fier în material şi dându-mi o palmă peste frunte.
- Nu e vina mea, profa, că au intervenit alţi factori externi care mi-au distras atenţia asupra... chestiei ăsteia! Şi nu-i vina mea că ai un decolteu atât de atrăgător, adăugă şi râse.

Ne-a bufnit pe amândoi un râs puternic şi ne-am prăbuşit pe pat, fiind extrem de amuzaţi de situaţia creată. Niciodată n-am crezut că acest băiat, cel mai bun sportiv din şcoală, o să fie atât de amuzant. Prima dată când l-am văzut, mi s-a părut doar un alt tip superficial, dar, se pare, că viaţa îmi dă o altă palmă puternică.
Cinci minute mai târziu, am fost de acord ca eu să calc o altă cămaşă, iar Kyle să se ocupe de proviziile sale – îmi era chiar foame. După ce am terminat ce aveam de făcut, ne-am trântit amândoi pe pat şi brunetul mi-a dat o farfurie de lasagna. Nu-mi venea să cred. Astea erau proviziile sale?

- Doamne, mă aşteptam să îmi dai o conservă cu peşte, nu lasagna! am râs. E felul meu preferat.
- Şi al meu, a zâmbit, ochii de smarald strălucindu-i în lumina slabă a neonului.

Apoi, fără a mai spune orice altceva, am început să mâncăm şi, spre surprinderea mea, lasagna asta era mai bună decât mă aştepam. Oricum, Kyle nu avea să-mi spună niciodată de unde făcuse rost de acest deliciu, doar nu era fraier.
După ce am terminat copioasa cină, m-am uitat la ceas, observând că se făcuse ora unsprezece – cu mult după stingere. Agitată, am hotărât să plec, fără tragere de inimă. Nu ştiam de ce, dar compania lui Kyle mă făcea să mă simt mai bine într-un fel destul de bizar. Desigur, a trebuit să întreb cum să ajung în cameră fără a fi prinsă de supraveghetori, iar brunetul mi-a oferit din nou, binevoitor, ajutorul. La ora unsprezece şi un sfert luau o pauză de cinci minute şi mă puteam strecura în cameră fără probleme.
Când am dat să plec – deşi mai erau cinci minute până la pauză – mâna mi-a fost prinsă de Kyle. Privirea îi era serioasă şi se uita fix în ochii mei. Ştiam că avea să urmeze o discuţie serioasă, dar eram curioasă să aflu ce voia să-mi spună sau să mă întrebe.

- Ştiai despre poveste? a întrebat, înghiţind în sec.
Pe moment, am rămas perplexă, neînţelegând la ce poveste se referea. Precum o altă palmă – una dintre nenumăratele de azi – am primit şi răspunsul. Cum puteam să nu îmi dau seama că se referea la trecutul său? Cât de tâmpită şi neatentă încât să nu-mi dau seama?
Şi, ce aş putea face acum? Să mint un băiat atât de onest, dulce şi drăguţ precum Kyle D’Angers? Sau să încerc să evit o ceartă între el şi Jesse, minţindu-l? Ambele variante aveau avantaje şi dezavantaje, iar alegerea era numai şi numai a mea.