Când ciorile zboară

[Mad Hatter]

Helaaau, guys. <3
Va rog sa ma iertati ca scriu fara diacritice, dar nu merg + ma aflu si pe laptopul mamei. x] Oricum, imi mai cer iertare inca o data caci capitolul poate o sa aiba cateva greseli, fiindca nu l-am corectat and stuff. Timpul, my diars. T.T Eniiiiiuei. x) Va multumesc pentru parerile lasate! Apreciez. x3
Lectura placuta!

3

Isobel se gandea de ceva vreme la prietena ei blondina si la Fat-Frumosul ei. Si pe langa asta, se mai gandea si la disparitia subita din casa a mamei ei. Adica, in urma cu douzeci de minute se aflase in bucatarie, fredonand un cantec popular englezesc si acum brusc, nu mai era! Plus, Isobel era sigura ca daca ar fi plecat undeva – la magazin, la o vecina sau poate pur si simplu in oras – ar fi anuntat-o, dar ea nu facuse asta. Si ceea ce facea situatia sa para mai neobisnuita era faptul ca nu auzise usa inchizandu-se – nici pe cea de la intrare si nici pe cea care dadea in curtea din spate, unde se afla gradina plina de muscate si de levantica a mamei ei. Asa ca unde putea sa se afle blanda doamna in varsta ? Nu stia. N-avea nici cea mai mica idee si asta o enerva peste masura, caci trebuia sa se intalneasca cu Meredith care nu suporta ca cineva sa intarzie. Si ea nu dorea sa-si enerveze prietena! Nu fiindca ii era frica de ea sau ceva de genul, ci fiindca nu dorea s-o supere. O Meredith furioasa si suparata nu era cea mai buna companie pe care si-ar fi dorit-o cineva.

- Mama! Unde esti? Oh, maaami!

Satena lungi cuvintele cat putu de mult, urla pana avu senzatia ca va ramane fara voce si facu un zgomot pe care orice om cu auzul bun ca mama ei l-ar fi auzit. Isi subtie nervoasa buzele. Se afla in mijlocul living-ului, cu ambele maini asezate pe soldurile micute si cu privirea arzatoare indreptata ba spre hol , ba spre ferestre. Pufni si se incrunta cand linistea din locuinta ei spatioasa nu fu deranjata de nici o usa deschisa sau de vreun glas catifelat. Isobel isi trecu o mana prin parul drept, ciocolatiu si lung. Isi arcui usor o spranceana cand niste ciori negre, cu pene stralucitoare si mari – neobisnuit de mari! – trecura pe langa fereastra din living. Tanara se holba un timp destul de lung spre acel loc si hotara ca era mai bine sa se asigure ca fusese decat o simpla plasmuire a mintii mei. Si totusi, ciorile alea croncaneau si scoteau zgomote ciudate, nu foarte normale pentru asemenea pasari, ce-o speriau pe Isobel. Iar satena era foarte usor de speriat. Trase aer adanc in pieptul micut si se indrepta spre usa ce ducea in curtea din spate. O usa mare, de un maro foarte inchis si o clanta ce parea a fi argint, dar nu era. Intinse mana, atinse clanta si inca incruntata si cu o apasare pe sufletul ce i se facuse cat un purice, deschise usa. Prima data scoase capul si apoi intreg trupul, gandindu-se ca ar putea pati ceva.

- Mami ?

Vocea lui Isobel suna subtirica, ascutita si trermurata. Ii era frica de ceva sau cineva, fiindca simtea in aer o prezenta intunecata ce-i ridica firicele de pe ceafa. Nu primi niciun raspuns si asta o facu sa-si piarda rasuflarea. Se uita in jurul ei incet, cu grija si cu teama. In gradina nu se intamplase nimic. Gazonul si cararea ce duceau spre tufisurile cu flori erau in regula. Muscatele inflorite se leganau delicat in bataia vantului caldut si levantica finuta se afla exact langa ele. Soarele stralucea linistit pe cerul senin, pe care nu se afla nici o cioara ce-ar fi putut sa-i faca vreun rau, iar copacii plini de frunzite de-un verde viu nu erau rupti in doua sau cazuti la pamant. Si nici o pasare imensa nu se isi petrecea dupa-amaiza in ei. Totul era in regula. Nu se intamplase nimic oribil. Si totusi, lui Isobel ii era teama si frica si…nu dorea deloc sa se intoarca cu privirea spre leaganul de langa coltul casei, caci o voce foarte mica si foarte speriata din mintea ei ii spunea clar si raspicat sa ramana exact acolo unde era. Adica pe terasa, ascunsa de raul ce plutea mandru in aer. Dar de ce sa nu faca asta? De ce sa nu se duca acolo si sa vada ceea ce n-ar fi trebuit sa vada? Ei bine, vocea din mintea ei nu avea un raspuns pentru asta, asa ca Isobel iesi de pe terasa, calca iarba moale si se indrepta spre nenorocitul de leagan, repetandu-si intruna in minte ca nu era nimic acolo. Ca doar i se parea ei. Ca totul era ok. Dar avea o presimtire proasta. Si presimtirile ei intotdeauna avusesera dreptate. Totusi, de data asta isi dorea sa nu aiba. Isi dorea cu ardoare sa greseasca.

Parcusese drumul pana la leagan in cateva secunde si tinandu-si privirea fixata spre cer sau pe un obiect din jurul ei. Dar acum ajunsese acolo si nu mai putea sa evite realitatea care o inconjura. Asa ca trase aer adanc , foarte adanc in piept si privi leaganul plin de…plin de sange. Exact, lichidul rosiatic si vascos si scarbos…si…Dumnezule Mare! Ii venea sa vomite si sa planga in acelasi timp. Dar oricum, leaganul era manjit cu sange…cu mult sange, iar sub el se afla un trup micut. Un trup bine-cunscout ei. In acel moment, Isobel simti cum respiratia i se taie. Fugi spre leagan si trase de corpul rece, de picioarele desculte mai exact, rugandu-se sa viseze. Sa fie un cosmar. Dar, din pacate pentru ea si alte zeci de persone, aceasta era cruda si nemiloasa realitate.

Mainile albicioase ale fetei se manjira de sange si ea fu nevoita sa-si muste buza inferioara pentru a-si abtine un tipat cand zari chipul mamei ei. Era…mutilata sau ciopartita sau orice alt lucru ce facea parte din filmele de groaza si in niciun caz din realitatea cu care fusese Isobel obisnuita. Deja vazuse destule. Nici nu dorea sa mai priveasca trupul plin de zgarieturi si rani adanci din care inca se mai scurgea sange. Nu voia sa vada gaurile intunecate in care-ar fi trebuit sa fie ochii si nici nu voia sa vada obrazul drept ce era plin de puncte insangerate, semn ca fusese intepata sau ceva de genul. Lui Isobel i se facuse greata…si teama pentru propria viata si…isi simtea inima spargandu-se in bucati ascutite de cioburi ce-i taiau cutia toracica. Sau oricum, asta era durerea pe care o simtea ea in acel moment. O durere inemaginabila, atat de mare si oribila incat ii oprea lacrimile din ochi ce doreau sa cada. Pur si simplu le oprea. Iar ea suspina, privindu-si scarbita si in acelasi timp speriata mama ucisa intr-un mod absolut ingrozitor, inuman.

Exact, inuman era cuvantul care se potrivea intregii situatii. Caci biata fata nici nu mai stia ce sa faca. Ziua ei, de fapt…viata ei, fusese data peste cap in doar cateva minute. Cateva minute nenorocite! Dar ce monstru, ce persoana…ce creatura ar fi fost in stare sa-i faca asa ceva unui om? Si de ce tocmai mamei ei? De ce?! Nu gasea un raspuns la nici una dintre intrebari. Adevarul era ca nu putea sa gandeasca. Nu era lucida, nu era rationala…nu era in vreun fel. Nu mai stia nimic, de parca toate notiunile din mintea ei se evaporasera dintr-o data. Ar fi trebuit s-0 sune pe Meredith. Sa ridice receptorul sau sa urce in casa sis a formeze numarul prietenei ei si sa-i spuna sa vina la ea urgent. Nu credea ca mai poate vorbi, dar spera ca avea puterea si vointa necesara pentru a face asta. Caci stia, de fapt era sigura, ca prietena ei avea sa stie ce sa faca. Desi Meredith era cea cu capul in nori, tot ea gasea o rezolvare fiecarei probleme in care se gaseau implicate amandoua sau doar una dintre ele.
Dar din nefericire, parea ca nenorocitul ei de creier nu dorea sa trimita impulsurile necesare picioarelor si mainilor ei. Intregul ei corp paralizase. De teama nu se mai putea misca. Plus, era suta la suta sigura ca era cineva in spatele ei care-o privea intr-un mod detasat si linistit si calm…si rece. O privea in zeci de feluri, dar doar unul conta pentru Isobel.

O privea intr-un mod inuman. O privea…de parca el – sigur era un tanar! – era vanatorul si ea prada. Nu voia sa fie hrana nimanui si clar nu avea de gand sa se lase prinsa asa usor. Sau avea…nici ea nu stia. Pana la urma, ce-i ramanea de pierdut? Cu o mama moarta, cu un tata disparut cand se nascuse si cu o prietena pe care o invidiase intotdeauna pentru frumusetea de care dadea dovada si gratia cu care facea lucrurile, nu avea si ea dreptul la moarte? Dar la una placuta. Dar nu acum! Poate mai tarziu, dar nu acum…

Asa ca, nestiind daca trebuia sa spuna sau faca ceva, se ridica. In cine-stie-ce mod miraculos, isi impreuna mainile la piept si isi deschise buzele. Nu fu fusese niciodata o persoana credincioasa si nu se dusese in fiecare duminica la slujbele de la Biserica, dar in momentele critice – ca aceste, de exemplu – se ruga. Si se ruga intens, incet, cu o dorinta de iertare si ajutor nemarginita in cuvinte.
- Inger, ingerasul meu,
Ce mi te-a dat Dumnezeu,
Totdeauna fi cu mine
Si ma-nvata sa fac bine.
Amin!

Ce altceva ar fi putut spune in afara de aceasta mica si bine-cunoscuta rugaciune? Nu stia ce, asa ca se multumea cu acele cateva cuvinte. Inchise ochii si inghi in sec. Isi subtie delicat buzele, spera ca rugaciunea ei ajunsese unde trebuia si se intoarse pe calcaie. Ii fu teama sa deschida ochii. Ii fu teama sa se intoarca spre cadavrul mamei ei. Si pentru prima data, ii fu teama pentru propria viata. Si totusi, deschise ochii. Tremura toata cand il vazu acolo, in fata ei, stand rezemat de un copac si avand o privire de gheata, intunecata. Cu parul negru ciufulit si cu un zambet de 250 de kilowati pe buze si poate cu o intaltime de un metru nouazeci sau optzeci, raul arata al dracului de atragator. Arata sexy, periculos si sigur, inuman de frumos. Iar Isobel, desi devastata si ucisa sufleteste de pierderea brusca suferita, fu nevoita sa recunoasca ca intunericul arata bine. Poate prea bine.

- Biata de tine, nu? Vai, vai, vai! Ti-a murit mamica, il auzi spunand pe un ton dispretuitor si apoi un raset de om nebun incepu. Isobel era speriata si in acelasi timp enervata. Daca ar fi stiut in ce mod putea sa-l ucida, l-ar fi omorat pe loc.
- Monstrule! mormai micuta satena si cu greu pasi spre el. Necunoscutul zambi mandru.
- Asa si? Ai ceva impotriva ca sunt un monstru? Ce poti sa-mi faci tu, spiridusule? Mai bine ai tacea cuminte si m-ai asculta! spuse ‘intunericul’ si apoi isi scutura hainele – un tricou negru, o jacheta de piele neagra, blugi si bocanci negri - , continuand s-o priveasca extreme de calm pe tanara.

Isobel se gandea ca-i seamana izbitor de mult lui Jason, dar isi dadea singura seama ca gresea. Jason era om, era poate putin nebun si atragator, dar nu era in stare sa o ucida tocmai pe mama ei. Pana la urma, ea era prietena iubitei lui! Si probabil ca Jason omorase cateva persoane - ?! – dar sigur nu era in stare de o asemenea cruzime. Jason, inainte de toate, ura cruzimea si nu-si incalca cuvantul.
- Nu sunt un spridus, idiot imputit ce esti! Nenorocitule, adauga ea pe un ton tremurat si apoi isi trecu limba peste buze, privindu-l precauta pe tanarul care se apropia cu pasi lenti si siguri de ea.
- Ai dreptate, esti un om. Esti inferioara spiridusilor! Deci, dulceato, ai de gand sa ma asculti sau nu? o intreba brunetul, ce continua sa-i zambeasca in acel mod inebunitor si sa se apropie de ea.
- Nu sunt dulceata nimani, bestie! Spune, murmura Isobel pe acelasi ton si-si inghiti nodul din gat cand intre ei distanta ramase prea mica. De trei sau patru pasi. Il privi atenta, speriata, ingrozita si trista. Si precauta…Prea multe, mult prea multe sentimente se invarteau in ea, incat nici ea nu mai stia ce simtea cu adevarat. Poate ca ura pentru acest tanar era singura de care-si daduse seama. Nici macar nu-si putea abtine jignirile si vorbele care mai de care mai ingrozitoare la adresa creaturii. Chiar asa, ce era? Animal sau om? Sau…ceva supranatural?
- Ba vei fi a mea! Si sunt…hm, sa spunem ca sunt un vampir mai special. Acum, frumoso…sa-ti explic cum sta treaba. Pe maica-ta n-am omorat-o eu, dar pe tine as putea extrem de usor…Ah, da. Oricum, au ucis-o niste cunostiinte de-ale mele. Eu n-am venit sa te apar ci sa te rapesc, intelegi? Adica sa te i-au de aici si sa te duc altundeva. De fapt, ai putea deveni sclava mea, nu crezi? Ti-ar fi mai usor decat sa fi rapita si apoi ucisa in chinuri. Dar cum spuneam, …Am un plan. Daca accepti sa stai cuminte cu mine pentru un timp in care inchei niste socoteli prin lumea voastra, nu te omor. Ba chiar am de gand sa te las in viata si sa-ti traiesti viata de om inutil linistita si ocrotita de orice pericol ca mine sau altii. Daca nu, te rapesc si nu te duc in Honolulu, ci undeva unde sunt sigur ca ai implora moartea. Deci, ce alegi?

Vocea lui suna ireal de calma, de clara si de blanda unori. Iar alteori, o facea pe Isobel sa tresara sau sa tremure de frica. Discursul lui ii dadea fiori. Despre ce lume vorbea si ce dracului era ala vampir special? Nu voia sa stie. De fapt voia asta, dar la cate se intamplasera intr-o singura ora, simtea ca n-ar putea rezista mai mult. Sclava lui? Adica vie? Putea accepta asta. Putea sa se prefaca mai bine ca o actrita profesionista ca are incredere in el si lucruri de-astea. Totusi, avea niste intrebari de pus si cauta cateva raspunsuri pentru ele. Plus, mai era foarte putin pana cand avea sa se intalneaca cu Meredith.
- Cum adica vampir special ? Si cei care au omorat-o pe mama…unde sunt? De ce au omorat-o pe ea si nu pe mine? De ce sa ma rapesti? Imi raspunzi sincer si accept sa-ti fiu…sclava – pana si cuvantul pronunat ii ridica firicelele de pe ceafa – ta. Isobel nici nu dorea sa se gandeasca la dorintele si comenzile asa-zisului viitor stapan al ei, dar spera ca nu aveau sa fie grele si ca rugaciunea ei fusese ascultata si ca acum cei de sus se gandeau la un plan.
- Adica nu sunt un vampir, dar ma hranesc cu sange. Sunt un demon, inteles acum? N-am idee unde sunt aia, dar stiu ca te vor si pe tine. Nu le cunosc motivele, deci…- ridica nonsalant din umeri si continua sa o priveasca lacom – De ce sa te rapesc? Pai deja ai vazut ciorile si nu cred ca vrei sa fi omorata ca mama ta…

Tonul frumosului necunoscut ramanea la fel de elegant si imecabil. Aha, deci ciorile alea aveau si ele o legatura cu intreaga intamplare. Isobel se uita neincrezatoare la el. Ofta lung si isi cobora privirea asupra pamantului, nestiind ce-ar mai trebui sa spuna. Acum, irevocabil, ea devenise sclava lui…nici nu-i stia numele! Spusese ca e un demon…Hm, poate avea un nume rau si lung si…Isobel incepu brusc sa rada. Din cine-stie-ce motiv, pe ea o apuca o criza de ras. Satena isi musca buza inferioara, stranse din ochi si clatina din cap, totul in incercarea de a se opri. Dar de ce radea? Poate fiindca isi dadea seama ca tot ceea ce se intampla parea imposibil. Adica, cum sa existe demoni si ciori care …ei bine, ciori demonice care ucid oameni asa, fara motiv? Si cum sa existe sclave in secolul douazeci si unu ? Nu-i venea a crede asemena lucruri ce din pacate pentru mintea si sufletul ei si chiar pentru ea erau cat se putea de reale.

- Cum…cum te numesti? il intreba ea cand reusi sa se mai potoleasca. Il privi printre genele lungi si intunecate, cu ochii sclipindu-i jucaus in lumina placuta a soarelui de dupa-amiaza tarzie.
- Ivan. Sunt rus, mda. Sau eram. Dar nu conteaza asta, Iz. Isobel…ce nume frumos ai! Asa neobisnuit si asa…asa special. Imi place! Trebuie sa te intalnesti cu prietena aia a ta, nu?

Ivan, sau asa numitul Ivan, ii arunca un zambet stralucitor satenei care il privi surprinsa. Nu credea ca el avea sa-i raspunda intrebare si nici nu credea ca el stia ca trebuia sa se intalneasca cu Meredith. Dar totusi, ea nu uitase de cadavrul din spatele ei nici nu uitase al cui era. Acea durere, pe care reusise s-o ignore in timpul conversatiei cu atragatorul rus, revenise si-o facea sa se simta…ciudat. O facea sa se simta ca naiba. Il auzi complimentand-o. Ii placea numele ei. In afara de Meredith, el era singura persoana care-i spusese asa ceva. Nimanui nu-i mai placea cum suna Isobel sau macar ce insemna el. Asa ca, doar ca sa para draguta sau poate ca din alt motiv, ea ii zambi chinuita. Si totusi, fu un zambet ce-i facu privirea lui Ivan sa sclipeasca delicat.

- Cu Meredith, da. Dar tu cine vei fi? Fiindca presupun ca stii si singur ca in lumea asta nu exista sclave, ii spuse tanara si clipi de cateva ori. Isi dadu seama ca trecusera involuntar de la stadiul de dusmani de moarte la stadiul de vanator si prada. Iar cum ea nu dorea sa devina hrana vanatorului, prefera sa-l asculte si sa faca cum spune el, decat sa fie…ei bine, ucisa.
- Iubitul tau! Acum hai sa te schimbi.
Cand il auzi, Isobel se uita lung si ciudat si…uimita si…in sute de feluri la el. Ea nu putea avea iubiti perfecti din punct din vedere fizic si mintal. Sigur nu putea. Sau poate ca avea cum, dar totusi. Meredith ar fi aflat prima daca asta s-ar fi intamplat, iar problema era ca nu se intamplase nimic.
- Mama mea e ucisa. Pana la urma, ce-o sa facem cu cadavrul ei? il intreba ea brusc, dand la o parte din minte toate gandurile despre dragoste si alte prostii de genul.
- O putem ingropa sau pot face trupul sa dispara. Desi s-o ingropam ne-ar lua ceva, ii spuse el calm si detasat, dar totusi se incrunta si isi subtie ganditor buzele, in timp ce privea peste umarul lui Isobel cadavrul.
- O vei face sa dispara, fiindca gandul ca mama mea e ingropata ca un caine, in curte, ma omoara. Asa ca mai bine ai face-o sa dispara cat eu ma incalt, ii spuse Isobel pe un ton usor tremurat.

Caci desi parea linistita, in interiorul ei era un razboi intreg. Nu stia ce sa-i spuna lui Mereidth, nu stia cum sa-i spuna si nici nu stia ce sa faca. Ar fi putut sa urle, sa loveasca, sa tipe si sa planga in hohote, dar n-o facea. Se gandea ca mai bine isi pastra fatada de tipa calma si nu de idioata disperata ce si-a pierdut mama, desi a doua varianta parea mai normala. Dar nimeni nu spusese ca ea, Isobel Death, e normala.
Isobel se incrunta. Isi dadu seama, cu stupoare, ca numele ei insemna multe. Poate prea multe. Ofta si clatina din cap, in timp ce trecea pe langa Ivan care tot ganditor ramasese. Oare la ce se gandea? Tanara satena era extrem de curioasa si dorea sa afle cu ardoare, dar nu spunea nimic si nici nu arata vreun semn ca ar parea interesata.

- Oh! Sa te dai cu fond de ten sau ceva de genul, esti cam palida! Sti, nu vreau ca iubita mea sa fie urata! ii spuse Ivan si chicoti rautacios, privind-o cu coada ochiului in timp ce Isobel isi dadu ochii peste cap.
- Intr-un sfert de ora plecam! murmura micuta satena incat tanarul sa auda si apoi intra in casa, rugandu-se intruna. Trebuia sa fie cineva acolo sus care s-o auda si s-o scape!
Trebuia.