20-02-2011, 01:56 PM
Salut... Am adus capitolul patru. Va multumesc enorm pentru comentarii, va sunt recunascatoare ca at avut timp sa treceti si pe la micul meu fic >:d<. Asa acum sper sa nu va suparati pe mine, dar din cauza orelor prea multe si a prea putinului timp liber capitolele vor veni din ce in ce mai greu. Daca imi v-a permite timpul poate voi mai face cate o exceptie, dar pana atunci...
Lectura placuta!
*Capitolul patru este povestit din perspectiva lui Lady
Se prabuseste pe spate. Acel mic aparat care o mai tinea in viata imi spune ca unica mea fiica a plecat. M-a parasit. Durerea pe care o simt este de nedescris. Lumea mea se spulbera. Chipul care imi lumina viata nu isi va mai deschide ochii niciodata. Zambetu-i firav i-a pierit de pe fata lasand in urma un chip serios... fara nici o expresie. Doar o ultima lacrima care a reusit sa se arate la lumina inainte de... moarte. Un copil atat de minunat langa care i-am fost alaturi putinii ani ai vietii, dar nu am reusit niciodata sa ii citesc tristetea sau fericirea pe care o purta in adancul sufletului. Inima mi se sfasie numai cand ma gandesc ca mica mea floare-de-colt a pierit. Doctorii au dat buzna in salon lund-o pe Ada si punand-o pe o targa.
- Nuuu! Ce ii face-ti fetei mele? Aduceti-mi-o inapoi. Incep sa strig si sa ma zbat, dar Duke m-a luat in brate tinandu-ma strans la pieptul sau.
Doctorii au plecat lund-o pe Ada cu ei. Duke nu ma lasa sa fug dupa ei. Cine stie ce ii fac florii mele de colt. Incet ma linstesc asezand-ma pe suprafata moale. Stau pe acest pat nenorocit de spital unde acum o ora, Ada si-a dat ultima suflare. Lacrimile se scurg pe suprafata alba a cearceafului imaculat.
Acum ca micul meu inger a plecat nu mai am de ce sa traiesc. Nu imi pot imagina o viata fara ea. Fara acel zambet pe care il vedeam tot mai rar, fara sa ii aud pasii pe hol, fara sa o mai vad intrand pe usa. Inima mea este spulberata. Imprastiata in mii si milioane de bucatele pe care nu le voi putea pune la o lalta. Am tratat-o ca pe o slujitoare, iar acum Dumnezeu mi-a luat-o. A chemat-o la El. Lasandu-ma pe mine fara un scop in viata, de acum totul v-a fi in alb-negru. Ea era esenta mea, o raza de soare in casa noastra unde domneste doar umbra, iar acum ca a plecat... singura pata de culoare s-a sters ramanand doar o bucata de panza alba. O amintire in viata mea. Lacrimile imi spala fata fara oprire. Curgand ca un jet de apa, udandu-i bluza lui Duke.
- Lasa-ma! Vreau sa ma duc la fata mea. Vreau sa o vad! Am inceput sa strig si sa lovesc cat de tare puteam in pieptul celui care mi-a fost alaturi timp de atatia ani. Cel care m-a facut fericita...
Lovesc cat ma tin fortele, nu reactioneaza. Lasandu-ma sa imi descarc nervii pe el. Dupa o serie de lovituri primite din partea mea, oboseala pune stapanire, iar picioarele ma lasa sa cad pe suprafata rece. Picaturi sarate curg din ochii mei oprindu-se pe suprafata rece a podelei. Aud cum usa se tranteste.
Duke a plecat de mult, lasandu-ma singura. Ce as fi putut face? Sa ma duc cu el prefacandu-ma ca nu s-a intamplat nimic? Cum as fi putut face asa ceva? Nu pot sa nu ma gandesc la fetita mea. Cum am putut sa o las sa plece? De ce Doamne? De ce? De ce inca mai sper ca se v-a intoarce inapoi la mine? Ca ii revedea din nou acel suras pe care l-am vazut inainte cu cateva secunde sa ma paraseasca. De acum trebuie sa ma resemnez. Ma ridic de pe pat usor, iar cand vreau sa ma las pe piciorul drept pentru a calca ma prabusesc. Capul meu face contact cu coltul patului, astfel fisurandu-se lasand sangele sa se scurga pe langa mine, iar eu sunt pur si simplu inconstienta pe podeaua rece. Nu mai vad nimic. Ochii imi sunt parca lipiti nelasandu-ma sa vad, imi simt mainile legate si imobilizate. Aud pasi, ceea ce ma panicheaza. O mana calda, aproape in flacari imi atinge crestetul capului, dandu-mi esarfa de la ochi lasandu-ma sa vad un negru intens. Acelasi negru intens pe care il simt in inima. Un corp se apropie mai mult de mine, o silueta supla imbracata-n alb...
- Ada...
P.S. capitolul este corectata, dar nu cred ca am vazut toate greselile so... sorry :D
Lectura placuta!
Capitolul patru – O durere de nedescris
*Capitolul patru este povestit din perspectiva lui Lady
Se prabuseste pe spate. Acel mic aparat care o mai tinea in viata imi spune ca unica mea fiica a plecat. M-a parasit. Durerea pe care o simt este de nedescris. Lumea mea se spulbera. Chipul care imi lumina viata nu isi va mai deschide ochii niciodata. Zambetu-i firav i-a pierit de pe fata lasand in urma un chip serios... fara nici o expresie. Doar o ultima lacrima care a reusit sa se arate la lumina inainte de... moarte. Un copil atat de minunat langa care i-am fost alaturi putinii ani ai vietii, dar nu am reusit niciodata sa ii citesc tristetea sau fericirea pe care o purta in adancul sufletului. Inima mi se sfasie numai cand ma gandesc ca mica mea floare-de-colt a pierit. Doctorii au dat buzna in salon lund-o pe Ada si punand-o pe o targa.
- Nuuu! Ce ii face-ti fetei mele? Aduceti-mi-o inapoi. Incep sa strig si sa ma zbat, dar Duke m-a luat in brate tinandu-ma strans la pieptul sau.
Doctorii au plecat lund-o pe Ada cu ei. Duke nu ma lasa sa fug dupa ei. Cine stie ce ii fac florii mele de colt. Incet ma linstesc asezand-ma pe suprafata moale. Stau pe acest pat nenorocit de spital unde acum o ora, Ada si-a dat ultima suflare. Lacrimile se scurg pe suprafata alba a cearceafului imaculat.
Acum ca micul meu inger a plecat nu mai am de ce sa traiesc. Nu imi pot imagina o viata fara ea. Fara acel zambet pe care il vedeam tot mai rar, fara sa ii aud pasii pe hol, fara sa o mai vad intrand pe usa. Inima mea este spulberata. Imprastiata in mii si milioane de bucatele pe care nu le voi putea pune la o lalta. Am tratat-o ca pe o slujitoare, iar acum Dumnezeu mi-a luat-o. A chemat-o la El. Lasandu-ma pe mine fara un scop in viata, de acum totul v-a fi in alb-negru. Ea era esenta mea, o raza de soare in casa noastra unde domneste doar umbra, iar acum ca a plecat... singura pata de culoare s-a sters ramanand doar o bucata de panza alba. O amintire in viata mea. Lacrimile imi spala fata fara oprire. Curgand ca un jet de apa, udandu-i bluza lui Duke.
- Lasa-ma! Vreau sa ma duc la fata mea. Vreau sa o vad! Am inceput sa strig si sa lovesc cat de tare puteam in pieptul celui care mi-a fost alaturi timp de atatia ani. Cel care m-a facut fericita...
Lovesc cat ma tin fortele, nu reactioneaza. Lasandu-ma sa imi descarc nervii pe el. Dupa o serie de lovituri primite din partea mea, oboseala pune stapanire, iar picioarele ma lasa sa cad pe suprafata rece. Picaturi sarate curg din ochii mei oprindu-se pe suprafata rece a podelei. Aud cum usa se tranteste.
Duke a plecat de mult, lasandu-ma singura. Ce as fi putut face? Sa ma duc cu el prefacandu-ma ca nu s-a intamplat nimic? Cum as fi putut face asa ceva? Nu pot sa nu ma gandesc la fetita mea. Cum am putut sa o las sa plece? De ce Doamne? De ce? De ce inca mai sper ca se v-a intoarce inapoi la mine? Ca ii revedea din nou acel suras pe care l-am vazut inainte cu cateva secunde sa ma paraseasca. De acum trebuie sa ma resemnez. Ma ridic de pe pat usor, iar cand vreau sa ma las pe piciorul drept pentru a calca ma prabusesc. Capul meu face contact cu coltul patului, astfel fisurandu-se lasand sangele sa se scurga pe langa mine, iar eu sunt pur si simplu inconstienta pe podeaua rece. Nu mai vad nimic. Ochii imi sunt parca lipiti nelasandu-ma sa vad, imi simt mainile legate si imobilizate. Aud pasi, ceea ce ma panicheaza. O mana calda, aproape in flacari imi atinge crestetul capului, dandu-mi esarfa de la ochi lasandu-ma sa vad un negru intens. Acelasi negru intens pe care il simt in inima. Un corp se apropie mai mult de mine, o silueta supla imbracata-n alb...
- Ada...
P.S. capitolul este corectata, dar nu cred ca am vazut toate greselile so... sorry :D
![[Imagine: 2rcpz12.jpg]](http://i53.tinypic.com/2rcpz12.jpg)
Cincizeci de minute ne despart privirile. Mă doare să te văd mereu atât de distant faţă de mine. Cu ea eşti simplu tu, cu mine de ce nu ai fi? Mă laşi să sper că într-o zi vei putea să-mi vorbeşti aşa cum şi eu încerc să îţi arăt că ţin la tine, dar eşti atât de orb încât nu vezi dincolo de această ceaţă densă pe care ai creat-o de unul singur. Flacăra ce trăieşte-n mine devine din ce-n ce mai puternică cu fiecare privire, cu fiecare literă pe care mi-o rosteşti, dar îmi este frică. Frică ca într-o bună zi această scânteie să se stingă în mometul în care te voi vedea de mână cu ea. Îţi cer un singur lucru, te implor nu mă lăsa în urmă. Nu mă lăsa să fiu doar o umbră a trecutului...