Fallen without sound

[Too Many Dreams.]

Bine, bine, nu ma mai stresati atat :grr: Luati next de aici bah =))

Enjoy

Cap. 2 – Ne reîntâlnim...

Întorc capul şi văd faţa şoferului, rămân cu gura căscata o secundă, sar îmi revin rapid. Îmi îndepărtez puţin ochelarii de pe ochi şi mă uit în ochii săi: fără îndoială, el era. Fratele meu mai mare, căruia îi dăduseră lacrimile acum câţiva ani văzându-mă că plec.
-Speed! Speed, tu eÅŸti?
-…Da… spune acesta ezitând. Ne cunoaştem?
Uit că aveam pe cap gluga şi ochelarii de soare pe nas. Îi dau ceva mai jos, ţinându-i cu mâna. Mă uit adânc în ochii săi de un albastru abisal, care îi întâlnesc pe ai mei şi mă cuprind rapid cu dragostea şi uimirea lor, recunoscând ochii mei şi zărind şuvitele mele rog iesind de sub glugă.
-Sakura! spune acesta şi mă ia în braţe. Ce ţi-a venit de ai mai trecut şi tu pe aici?
-Eh…doar leşinatul în timpul unui concert şi S.M.U.R.D.–ul care m-a cărat aici pentru analize. Şi eu credeam că Bucureştiul are tot ce ar trebui. Marog… Ce s-a întamplat? Şeful tau era băut sau drogat cu etnobotanice când te-a angajat?
-Speed… spun eu ironica.
-Aah, nu. îmi răspunde el amuzat. Doar că m-a plătit o grămadă ca să renunţ la cursele pe şosea noaptea.
-Serios?
-Nu. Am primit vreo cinci amenzi într-o lună şi mama m-a obligat să le plătesc singur.
La care eu bufnesc în râs.
-Ciar aşa. Îţi fac o bucurie: bagă iar o viteză de-a ta şi du-mă imediat acasă şi pe mine şi pe Naruto. Dacă iei amendă ţi-o plătesc eu.
-Aa? Era ÅŸi Naruto cu tine? Salut!
-Mdah…Salut. spune el iritat şi dau mâna.
Normal, am ajuns acasă în două minute. Că doar nu degeaba frate-miu are porecla Speed.
Acesta intră în casă şi o strigă pe mama.
-Mamă! Ţi-am adus cadoul de Crăciun! Chiar dacă deja a trecut şi de-abia dacă ninge.
-Serios? spune aceasta ironică din bucătărie şi îi aud paşii cum se îndreaptă spre noi.
-Surpriză!! şi fac o fază cu mâinile luată de la TV.
A rămas aceiaşi femeie cu părul roz, visătoare dar cu picioarele pe pământ. Ca întotdeauna îşi stergea cu un prosop mâinile: mereu o găseam spălând câte ceva.
Din mâinile sale, prosopul ajunsese pe jos. Fug la ea şi o iau în braţe. Era atât de emoţionată, încât nu a realizat prea uşor că sunt eu.
-Mamă, ce mult mi-ai lipsit! Îţi promit că nu voi mai pleca de lângă tine pentru aşa de mult timp! Promit!
-Sakura?! Sakura, tu eÅŸti? Ai crescut aÅŸa de mult!

Au trecut mai bine de trei ore de când eu, mama şi fratele meu ne povesteam întâmplările din timpul pe care eu l-am pentrecut despărţită de ei.
Abia am observat şi eu că Naruto era deja la familia lui. Mă simt puţin vinovată că eram aşa de absorbită în nerăbdarea mea şi nu i-am spus nici macar un “Salut.” Sau ceva de genul… Eu nu sunt genul celorlalte vedete: nu sunt arogantă. Sunt ca o fată obişnuită, dar familiarizată cu scena.

O mai strâng o dată pe mama în braţe şi ies la o plimbare prin sat.
Aparent, străduţele sunt liniştite, dar vin la mine câţiva copii cu pixuri cerându-mi autografe. Refuz, dar aceştia devin din ce în ce mai insistenţi iar eu mă îndepartez de ei, timp în care alţi oameni mă văd, şi iată cum ajung eu să fug prin străzile Konohăi urmărită de o grămadă de fani. Nu mai nimeresc nici o scurtatură, nimic, până ce îmi aduc aminte că nu sunt departe de locul unde eu şi cei mai buni prieteni ai mei ne strângeam şi făcem tot felul de tâmpenii, nu conta ce. Lanţurile de la pantalonii mei se izbeau violent de picioarele mele, mai ales la viteza pe care o băgasem. Iau brusc o curbă la stânga, alunecând pe puţin pietriş, moment în care mi-am julit destul de tare skaterii pe care îi purtam. Mă izbesc de o persoană, care după faţă îmi pare cunoscută.
-Ten-ten?
-Da, Sakura! Mi-a fost aÅŸa de dor de tine! Ce faci?
-Momentan, fug ne nişte nebuni. Mai este pe aici clădirea aia părăsită?
-Da, încă mai este. Urmează-mă.
Şi mergem nu prea mult la locul unde m-am sărutat cu un băiat pentru prima dată, deşi a fost un accident, căci Ten-ten mă împinsese către el, dar nu pot spune că nu mi-a plăcut. Pe atunci îmi plăcea (de Naruto), dar mi-am dat seama că îl iubesc ca pe un frate. Rămân o clipă lângă uşă pentru ca prietena mea să îmi facă “intrarea”. Aud tot ce se spune, datorită ecoului.
-Lume! Dacă vă arăt cine a venit, nu săriţi pe ea şi nu anunţaţi tot satul?
-Poate.
Răspunsul îl spune o voce care îmi taie respiraţia. S-a maturizat mult, dar tot îi recunosc răceala şi indiferenţa. S-a întors înapoi?
~Flashback~
Îl imploram disperată să nu plece de lânga cei din sat, care aveau nevoie de el şi el avea nevoie de ei. Satul: eram singura sa familie ramasă.
-Sasuke, nu! Te rog, nu pleca! Am nevoie de tine, Sasuke, pentru că… te iubesc.
-Sakura, mulţumesc! apare el rapid în spatele meu şi îmi şoptise la ureche.
Apoi pleacă liniştit, rece, fără să îi pese de nimic, lăsându-mă să plâng în continuare, începandu-mi singurătatea. Doar luna mai era lângă mine, făcăndu-mi lacrimile să strălucească asemănător diamantelor. Mă aşez pe o bancă pe care şi adorm, nemaiavând putere sa merg acasă.
~EndFlashback~
Fix în momentul în care m-am trezit din visare, Ten-ten mă trage de mână şi intrăm. Văd ca toţi prietenii mei se antrenau din greu, deci senseii devin tot mai duri, ori ei sunt din ce în ce mai ambiţioşi. Unul singur stătea şi lua o pauză sau terminase deja, el era. Părul său negru îi înconjura faţa cu câteva şuviţe, iar restul erau făcute ţepi la spate. A rămas acelaşi tip dur, dar care mă facea să salivez mereu: Sasuke Uchiha. Îl privesc din cap până în picioare. Tupeul lui s-a schimbat mult, se vede după haine: tricouri mulate, adidaşi de firmă, blugi cu lanţuri, căşti. Ok, deci văd că începem sa semănăm. Dar nu, cand m-am îndragostit de el, a fost o greşeala, o mare tâmpenie, pe care nu o voi repeta. Îl studiez atent, dar nu las asta să se vadă. cu o notă de plictiseală şi sarcasm în privire. Acesta îşi dă seama şi îşi îndreaptă ochii săi misterioşi către mine, la care eu fac o faţă gen: “Care-i treaba, fraiere?” şi îmi mut privirea către ceilalţi.
Apoi îi zăresc pe fraţii mei de cruce: Hinata şi Neji, care erau verişori. Ochii lila ai lui o îndrumau pe prietena mea cum sa facă să reuşească să îşi activeze Byakugan-ul, tehnică ce reprezenta clanul Hyūga. Merg la ei şi îi bat uşor pe umeri cu câte un deget. Aceştia îşi întorc privirile către mine, la care eu le fac din mână ca un copil.
-Salut!
Iar bruneta îşi dă din ochi şuviţele ei de păr negru cu reflexii mov-albăstrui şi îmi sare în braţe, odată cu obişnuita replică: “Ce dor mi-a fost de tine!” [8-|]
…Şi am luat în braţe fiecare fată de pe acolo, chiar şi pe Ino, uitând de fiecare dată când încerca să se dea la Sasuke pe când îmi plăcea de el ca să mă facă geloasă. Dar tot cheful meu a luat sfarşit când a apărut şi Temari, întrebându-mă multe chestii nebune…Pe care nu le bag în seamă.
Îl rog pe Neji să verifice cu Byakugan-ul său zona, să vadă dacă au plecat nebunii ăia. Minunat! Unul singur mai venea: Naruto. Plec rapid din clădire şi mă îndrept către casa. Aud paşi în spatele meu şi devin serioasă, gata oricând să îl castrez (sau cel putin sa îl învineţesc.).
-Spune-mi cine eşti sau trec la luptă!
-Eşti mai dură decât înainte, dar asta îmi place şi mai mult la tine. Sunt Sasuke. şi simt cum mă prinde de încheietură o mână puternică şi mă întoarce cu faţa la el.
-Te-ai drogat cumva? Ce ai păţit? Tu erai ăla căruia nu i-ar păsa de nimic! Dăăă!
-M-am mai schimbat între timp să ştii, şi cred cş de dorul tău.
Şi mă apucă de bărbie, sărutându-mă apăsat. Nu am timp să reacţionez, decât în timpul sărutului, trăgându-i o palmă peste faţă, mutându-i privirea.
-De parcă aş mai crede minciunile tale, Uchiha!
Şi plec de acolo cu pasul grăbit. Nu îi mai las şansa să mai comenteze ceva. Doar plec şi merg acasă, unde mă bag direct in duş, de unde ies cu un prosop pe mine. Şterg oglinda de aburi şi îmi privesc chipul. Eram frământată de amintirile mele cele mai recente. Mă simţeam vinovată de comportamentul meu faţă de el, dar nu voiam să îi arat ca încă…îl mai iubesc.
Merg în camera mea şi mă îmbrac cu o pijama grosuţă, afară fiind destul de frig. Nah, luna Decembrie. Mă bag în pat şi nu pot deloc să dorm, frământată de gânduri şi remuşcări. Ceea ce ştiam eu cu siguranţă era că sunt privită cu mult interes de el: dezavantajul ferestrelor înalte. Oare la ce se gândea? Probabil nu voi afla prea curând… Dar ştiu sigur că mi-am încalcat cuvântul: să nu fac iar greşeala de a mă îndrăgosti de el…Nu am idee cum, dar îi simţeam uşor prezenţa. Mă facea să îl doresc mai aproape de mine, dar nu. Îmi voi înfrunta dorinţele mele greşite şi voi încerca sa fiu altă Sakura.
-O, nu! Chackra! ÅŸi ferestrele de la camera mea se deschid brutal.
Fac Tehnica de Teleportare învaţată la şcoală înainte să plec din sat şi ajung lângă patul meu privind cum o persoană se apropie de mine. Silueta sa era brazdata de umbră, nu îi puteam vedea chipul, doar formele. Se apropia cu precizie de mine. Deşi nu îi zăream chipul, ştiam că era el, dar mă făceam că nu mi-am dat seama cine e.
-Zi-mi cine eşti şi ce vrei, sau s-ar putea să nu se termine cu “Happy-End”.
-Credeam că m-ai recunoscut. Dură, dar cu picioarele pe pământ. Asta mă face să te doresc din ce în ce mai mult.
-Nu, nu voi mai face aceleaşi greşeli din nou. Continuă să visezi! şi sar pe geam şi încep să fug disperată către pădure unde mă ascund de el, într-un fel.

Sasuke:

Oare voi mai afla ceva despre ea? Merg de nebun prin camera ei şi caut ceva care să îmi dea vreun indiciu despre ea, dar nimic. Caut cu atenţie să nu derajez ceva, cine ştie cât de atentă o fi ea la detalii.
Doare, înca mă mai doare. De ce se comportă cu mine aşa? Ce nu înţelege că mi-o doresc lângă mine? Oare comportamentul meu o îndepartează? Stai. Ce este asta? Un caiet, dar nu e pentru şcoală. Pot recunoaşte asta doar după copertă: este plină de semnături şi litere scrise într-un mod ciudat, una mai mare, alta mai mică…
Semnăturile sunt pe spate, iar pe faţa sunt două mesaje, alăturate titlului “CrƷaTioNs”: “WanNa BƷ FrƷe” şi “AnoThƷr staR Has FallƷN, WiThoUT SoUnD…”. Înconjurate de steluţe făcute cu marker-ul. Mă uit printre desene şi cam totul este normal, în afară de ceva ca un mesaj: “NoT AnYmOrƷ”.
Eu am facut asta? Se pare că nu e chiar aşa de dură şi la interior. Găsesc o pagină din acel caiet cu un desene. Rămân uluit de cât de bine desena acum trei ani. Mai ales pe mine. Pagina e destul de veche, dar încă se mai văd sutele de lacrimi curse pe ea. Mă înduioşez prea tare şi merg să o caut. Ştiu că a mers în pădure, aşa că îmi activez Sharingan-ul să o pot găsi mai uşor. O depistez rapid, mă miră că nu stă ascunsă. Apar lânga ea dintr-un nor de fum, iar ea mă surprinde că nici măcar nu se uită la mine, ci îmi aruncă nişte cuvinte reci, care nu pot să cred, dar mă taie ca un cuţit pe suflet.
-Ce cauţi aici? Mă mir ca te-ar mai interesa de mine acum. Daca nu te deranjează, poţi să pleci, nu am chef de tine acum.
-Nu, nu voi pleca. îi spun eu calm, dar cu o notă de insistenţă.
-Şi ce te impiedică? Îţi spun sigur că eu nu, nu iar. Fă ce vrei şi lasă-mă pe mine în pace. Pentru totdeanua. si ii pot distinge tristetea din voce.
-Vreau să vorbim doar. Apoi te voi lăsa în pace.
-Spune mai repede, nu sunt în toane bune. spune ea ironică.
Chiar şi cu răceala asta în voce mă face să mă topesc după ea.
-Eu doar voiam să ştii…

~ Va urma! ~

Sper ca v-a placut >:D< Astept pareri ;) poop :*