29-08-2011, 10:29 PM
@Sosetuta', mă bucur tare, tare mult că-ţi place - i mean, ne bucurăm :]] - şi te mai aşteptăm pe aici.
@Roxuleţ, merciii de comm şi sper să mai treci pe aici. Sperăm, pardon :))
@Miru, ştii ce mă bucur că-ţi place ? Ştii, ştii ? Oh, enorm ! * hugs *
Eniuei, după ceva mai multe zile, am adus capitolul. Îl am scris de ceva vreme, dar am avut probleme cu netul şi cu sănătatea, bla, bla, whatever, acum sunt aici. Personal nu-s mulţumită de ce a ieşit, dar nu vreau să ştiu ce reacţie are să aibă Metal dacă şetrg again. * Ceva-n gen " MĂ OMORI ! " :)) *
[center]Capitolul 8[/center]
Îi udam geaca, dar pur şi simplu nu-mi păsa; ştiam numai că vreau să rămână aici, cu mine, nepăsându-mi cât de mult rău îi făceam. Eram egoistă ! Da, eram, dar şi el era, gândindu-se că doar eu îi fac lui rău, neştiind cât de mult rău îmi face el mie. Mâinile mele îi înconjurau trupul, ţinându-l strâns, lipit de mine, dăndu-mi ocazia să-i simt parfumul atât de familiar şi de special. Nu ştiu cât am stat aşa … zece minute, poate douăzeci, chiar nu conta, îmi plăcea să-l simt aproape, să-l ştiu al meu.
La un moment dat s-a întors, dându-mi ocazia să-i văd faţa destul de posomorâtă:
- Dia, nu te poţi juca aşa cu oamenii, înţelegi ? Nu poţi să respingi o persoană, iar cincisprezece minute mai târziu s-o rogi să rămână cu tine. Chiar nu poţi ! mi-a spus destul de rece.
Avea dreptate. Chiar avea. Şi mă durea nespus, dar nu era nimic de făcut acum. Îmi venea să plâng, să zbier, să ţip, să urlu, să sparg, dar m-am rezumat doar la a-i da drumul lui Mika. M-am întors pe călcâie şi-am plecat, plângând – cât de încet puteam în acel moment –, în dormitor. Am închis uşa, apoi am încuiat-o şi m-am trântit în pat dând drumul la muzică şi începând să plâng din tot sufletul meu. Simţeam că o să mă urc pe pereţi de durere, mă sfâşia pe dinăuntru, mă distrugea. Toată fericirea mea era acum ascunsă undeva … undeva în buzunarul lui Mika care părăsise apartamentul meu şi plecase să se întâlnească cu cine ştie ce panaramă. Lacrimile-mi curgeau şiroaie pe obraji, eram udă pe gât şi pe pijama, dar nu-mi păsa, sincer, deloc. Acum câteva ore el era aici, în pat, lângă mine, sărutându-mă, iar apoi eu l-am respins, însă n-a fost o respingere din aceea, de care credea el că este, din contră chiar ! Era o respingere trupească, că nu vreau încă să fiu a lui – chiar dacă sunt deja, teoretic -, nu mă simt pregătită să fac pasul acesta şi-mi pare sincer rău că el nu înţelege. M-am ridicat din pat, cu greu, de parcă eram de plumb şi m-am îndreptat spre baie, dorind cu disperare un duş călduţ – sau poate chiar rece ? – care să mă trezească la realitate şi să mă oprească din plâns. Stropii de apă se loveau de trupul meu, iar mie mi se păreau atât de grei … Am lăsat apa să-mi pătrundă în ochi, să-i răcorească, căci eu simţeam că-mi ard, de parcă cineva voia să mă ardă pe rug. Am oprit curând apa şi mi-am înfăşurat corpul într-un prosop alb, pufos. Am ieşit aşa din baie, îndreptându-mă spre cameră şi deschizând dulapul pentru a-mi lua nişte haine de acolo. Nişte skinny jeans negri, un tricou alb, simplu şi un hanorac oarecare aveau să-mi alcătuiască azi ţinuta. Le-am îmbrăcat în linişte, cu mişcări lente, leneşe şi apoi m-am privit în oglindă: aveam ochii roşii, părul ciufulit, dar ce mai conta atunci ? Nimic. Mi-am aranjat cât de cât părul şi am folosit puţin creionul dermatograf şi rimelul, apoi m-am trântit în pat, ca un bolovan, şi am sunat-o pe Silvia, o prietenă destul de apropiată. Ştiam că aveam vocea spartă, aşa că mi-am dres-o, încercând s-o fac să sune cât mai normal şi mai natural posibil şi am chemat-o pe afară. A zis că în zece minute e la mine şi, într-adevăr, a fost. Am părăsit apartamentul şi-am plecat să ne plimbăm; tot drumul mi-a vorbit despre iubitul ei, Mark, care ni s-a alăturat destul de curând. Erau fericiţi şi cu toate că erau de mult timp împreună, părea că nu se mai satură unul de altul. S-au sărutat, iar eu am înghiţit în sec, aducându-mi aminte de scena de dimineaţă, în care eu şi Mika eram personajele principale. S-au oprit, Mark a luat-o de mână pe Silvia, m-a salutat şi-am plecat toţi trei mai departe, discutând verzi şi uscate.
- Dia, se organizează nişte antrenamente de basket, ar trebui să vii, ce zici ?
Când am auzit „basket†mi s-a ridicat moralul – nu prea mult, dar destul cât să nu izbucnesc în lacrimi stând lângă ei doi -.
- Sigur, când începe ?
- Astă seară, la şapte şi deja e şase şi un sfert.
- Hai către blocul meu să-mi iau cele necesare şi mergem.
Adoram basketul din tot sufletul meu, era sportul care mă făcea să mă simt bine, să mă simt împlinită, chiar dacă nu câştigam mereu. Îmi concentram deseori furia asupra mingii, iar asta mă ajuta în anumite cazuri.
- Te aşteptăm aici, la colţ. Hai, fugi !, mi-a spus Mark, iar eu am făcut întocmai.
Cu paşi repezi, aproape în fugă, am ajuns în faţa blocului, pregătită fiind să scot cheia de la interfon din buzunar, iar când am văzut cine era în scară, am amuţit. Cerul se prăbuşise peste mine, simţeam că rămân fără aer, că mă sufoc; tot universul meu se spărsese în mii şi mii de bucăţele care nu se mai puteau repara niciodată, cu nimic ! Am deschis, în fine, uşa şi am intrat, trecând pe lângă Mika şi curva pe care o îmbrăţişa cu atâta dragoste şi urcând scările pentru a ajunge acasă. Mi-am luat nişte pantaloni de trening, albi, scurţi şi un tricou tot alb, simplu plus o prinzătoare de păr, un prosop şi gelul de duş; aveam nevoie de un antrenament ca lumea. Am fugit apoi către Mark şi Silvia, ignorând din nou cele două persoane din scara blocului. Am luat un taxi, pentru a nu întârzia şi, când am ajuns şi am văzut sala de sport, am rămas înmărmurită. Avea să fie magnific !
M-am schimbat în cea mai mare grabă şi am păşit pe teren. Erau o mulţime de fete şi băieţi şi câteva persoane mai în vârsta. Nu prea pricepeam care e treaba, dar nu-mi păsa, atâta timp cât aveam să jucăm. Ne-a repartizat în patru echipe, eu fiind în echipa numărul doi. Deci aveam să joc acum, cu echipa numărul unu. Eram mai mult decât pregătită; eram supărată, furioasă, dezamăgită, frustrată, nostalgică, toate acele sentimente erau atât de profunde, le simţeam într-un mod în care nu le mai simţisem până atunci. Curând s-a auzit fluierul, iar noi am început să jucăm. Am marcat un coş, apoi încă unul şi încă unul, loveam mingea cu violenţă şi jucam aşa cum nimeni de pe teren n-o mai făcea. Puneam atâta suflet, aşa cum fac cu tot … După multă muncă de echipă şi pase, am bătut echipa adversă cu scorul 51 – 18. Mă simţeam în sfârşit bună la ceva, utilă şi alte cele. După ce echipele numărul trei şi numărul patru au jucat, noi am jucat cu echipa numărul patru, adică echipa câştigătoare. Şi i-am bătut, la fel ca pe ceilalţi ! Era atât de bine.
- Eşti chiar bună ! mi-a spus un tip dintr-o echipă adversă, zâmbind.
- Mersi ! i-am răspuns zâmbindu-i înapoi.
Toţi erau cam de vârsta mea şi părea la fel de pasionaţi de basket ca mine; aveam ceva în comun cu ei la fel cum aveam pasiunea pentru skateboard cu Mika.
Oh, Mika, de ce oare m-am gândit la el ?
- Următorul antrenament este mâine, la ora cincisprezece, a spus un om destul de cărunt. La antrenament se vor prezenta doar cei care-au făcut parte din echipa câştigătoare. Ne vedem mâine, o seară plăcută ! a adăugat, după care s-a îndreptat spre ieşire.
M-am dus în vestiar cu gândul de a mă schimba, mai erau fete acolo, dar nu aveam, sincer, niciun chef de a lega azi noi prietenii.
- Tu eşti tipa aia, Dia, nu ? m-a întrebat o blondă spălăcită din mulţime.
- Da, i-am răspuns uşor absentă.
- ÃŽÅ£i ador iubitul !
- Pardon ? am întrebat uimită. Care iubit ?
- Cum care ? Michael ! a răspuns entuziasmată.
- El, ăhm, nu este iubitul meu, am spus zâmbind amar, gustul acela acaparându-mi întreaga gură şi simţimd o nevoie ciudată de a mânca o pătrăţică de ciocolată.
Am fost gata îmbrăcată imediat şi-am ieşit val-vârtej de acolo; adevărul este că-mi era teamă ! Teamă că blonda mi-ar fii cerut numărul lui Mika şi, ah, indiferent de cât de nemernic era, era nemernicul meu, iar … Pe cine încerc eu să mint aici ?
Te rog, Dia, trezeşte-te ! Mika are o prietenă, încetează să te mai gândeşti la el în modul acesta, gândeşte clar, Diana: Mika e cu ea, ea e cu Mika.
Sună atât de urât, oricare altă ea – care nu sunt eu, desigur – sună urât, foarte urât, nu se încadrează-n peisaj.
Îmi aminteam cu respiraţia întretaiată că-l văzusem în scară cu tipa aia şi, deşi îmi venea să plâng, ştiam că va veni o vreme în care simplul fapt de a-l zări avea să-mi fie foarte greu, iar cel mai rău este că timpul acela a venit. Mă îndreptam cu paşi mărunţi către Silvia şi Mark, mă bucurasem, oarecum, să văd că mă aşteptau acolo; m-au întrebat cum a decurs antrenamentul şi le-am povestit totul cu lux de amănunte, iar ei m-au felicitat şi m-au îndemnat să fac asta şi mâine, atâta timp cât mă făcea să mă simt mai bine.
- Uite, ştiu că nu eşti ok, se vede pe tine. Nu poţi desena un zâmbet pe chipul tău, Dia, înţelegi ? Oricât de mult ai vrea, uneori nu reuşeşti singură… Uneori este nevoie de cineva care să vină şi să-ţi deseneze zâmbetul pe chip.
- Silvia, zău c-are să-mi treacă, te rog, nu-ţi face probleme. Dacă mâine sunt la fel, promit că vin la tine şi mă confesez, dar acum … Acum dacă vorbesc despre asta am să plâng ca o disperată, doar, te rog, las-o baltă azi.
M-am bucurat să văd că n-au mai insistat, din contră chiar, aproape că m-au ignorat şi s-au alintat şi sărutat într-una – oh, le mulţumesc pentru „ajutor†! -, dar am apreciat că m-au condus până acasă. I-am salutat, le-am urat distracţie plăcută şi-am urcat scările, intrând în aparatament şi făcând un duş pe care simţeam eu că-l merit. M-am îmbrăcat apoi şi-am ieşit iar. Ciudat că nu simţeam nevoia să mănânc, nu pusesem în gură aproape nimic în ziua aceea – exceptând clătitele mâncate-n scârbă de dimineaţă -, dar nu conta; simţeam nevoia să mă dau cu skate-ul, să mă simt mai aproape de nemernicul care, poate, acum era în pat cu alta. Am încuiat uşa şi-am ieşit, urcându-mă pe placă şi mergând destul de repede; recunosc, era cât pe ce să mă lovească câteva maşini, dar nici de asta nu-mi păsa. Găseam că devenisem tare nepăsătoare în ultimul timp – ultima zi, de fapt.
Am ajuns curând în skate park şi-am făcut câteva ture, apoi m-am aşezat pe-un petic de iarbă, lângă lac. Mi-am scos telefonul şi i-am trimis un mesaj lui Mika, simţeam nevoia să vorbesc cu el, nu puteam lăsa lucrurile în stadiul în care erau.
[center]Vino în skate park, te rog, în locul în care-ţi pierdeai timpul cu James. Trebuie să vorbim.
Dia.[/center]
Răsuflasem uşurată acum că ştiam că avea să vină, da ! Da ! Eram aşa de sigură că avea să vină curând şi că totul avea să se rezolve, pentru că mă iubea ! Mă iubea, nu-i aşa ? Trebuie să fie aşa ! Stăteam destul de relaxată când am auzit paşi în spatele meu, dar i-am ignorat total; adevărul e că-mi părea destul de dubios că parcul era gol, dar am hotărât să nu bag asta în seamă, însă în secundă următoare am văzut pe cineva aşezându-se lângă mine. Era un băiat, cu un chip comun, pe care însă nu-l mai văzusem până atunci; mă gândeam că poate vrea doar să ia un loc, aşa că nici măcar nu l-am mai privit după aceea, însă după vreun minut s-a băgat în seamă, iritându-mă:
- Tu eÅŸti Dia, nu ?
- Da … am spus privindu-l ciudat.
Mi se pare mie sau toată lumea are ceva cu mine azi ? Cu mine ? Ah, Dia, micuţă ipocrită, pariez că e iar vorba despre Mika.
- Fii atentă, te sfătuiesc să stai departe de amicul acesta al tău, Michael …
- Mă scuzi ? l-am întrebat aruncându-i o privire superioară, acidă.
Am observat că trecusem rapid de la starea de mor-de-supărare la starea de am-să-te-dau-dracu’-chiar-acum.
- Sora mea e însărcinată cu el, mi-a spus tipul degajat.
- Sora ta este ce ? Cred că nu a interpretat bine testul de sarcină, avea, probabil, întrebări prea grele, am spus pe-un ton batjocoritor şi zâmbind superior.
Am observat că s-a încruntat şi s-a apropiat de mine, scoţând un cuţitaş din buzunar. Brusc, bătăile inimii mele s-au accelerat, mă speriasem grozav, nebunul acesta avea să mă omoare dacă nu făceam ce-mi zicea ?
- Uite, dragule, nu mă las intimidată de-un nebun şi de sora sa, o curvă, care şi-a tras-o cu Mika, pentru că, ei bine, nu-mi pasă de ce spui tu şi nici de cuţitul din mâna ta, pricepi ? Vrei să mă omori ? Oh, dar chiar te rog, nu ai decât ! am spus plină de încredere, hotărâre şi, din nefericire pentru mine, pe-un ton ironic.
Vena de la gât îi pulsa tare de tot şi se umflase, în timp ce el şi-a îndreptat cuţitul spre gâtul meu, crestându-l uşor. Cred că m-a durut, nu sunt sigură, însă simţeam cum un firişor de sânge se scurgea uşor pe gâtul meu alb. Oficial, eram speriată.
- Uite cum stă treaba, Albă-ca-Zăpada, mi-a spus el rânjind ca un criminal, eu nu glumesc, pricepi ? Ori te retragi, ori mori !
@Roxuleţ, merciii de comm şi sper să mai treci pe aici. Sperăm, pardon :))
@Miru, ştii ce mă bucur că-ţi place ? Ştii, ştii ? Oh, enorm ! * hugs *
Eniuei, după ceva mai multe zile, am adus capitolul. Îl am scris de ceva vreme, dar am avut probleme cu netul şi cu sănătatea, bla, bla, whatever, acum sunt aici. Personal nu-s mulţumită de ce a ieşit, dar nu vreau să ştiu ce reacţie are să aibă Metal dacă şetrg again. * Ceva-n gen " MĂ OMORI ! " :)) *
[center]Capitolul 8[/center]
Îi udam geaca, dar pur şi simplu nu-mi păsa; ştiam numai că vreau să rămână aici, cu mine, nepăsându-mi cât de mult rău îi făceam. Eram egoistă ! Da, eram, dar şi el era, gândindu-se că doar eu îi fac lui rău, neştiind cât de mult rău îmi face el mie. Mâinile mele îi înconjurau trupul, ţinându-l strâns, lipit de mine, dăndu-mi ocazia să-i simt parfumul atât de familiar şi de special. Nu ştiu cât am stat aşa … zece minute, poate douăzeci, chiar nu conta, îmi plăcea să-l simt aproape, să-l ştiu al meu.
La un moment dat s-a întors, dându-mi ocazia să-i văd faţa destul de posomorâtă:
- Dia, nu te poţi juca aşa cu oamenii, înţelegi ? Nu poţi să respingi o persoană, iar cincisprezece minute mai târziu s-o rogi să rămână cu tine. Chiar nu poţi ! mi-a spus destul de rece.
Avea dreptate. Chiar avea. Şi mă durea nespus, dar nu era nimic de făcut acum. Îmi venea să plâng, să zbier, să ţip, să urlu, să sparg, dar m-am rezumat doar la a-i da drumul lui Mika. M-am întors pe călcâie şi-am plecat, plângând – cât de încet puteam în acel moment –, în dormitor. Am închis uşa, apoi am încuiat-o şi m-am trântit în pat dând drumul la muzică şi începând să plâng din tot sufletul meu. Simţeam că o să mă urc pe pereţi de durere, mă sfâşia pe dinăuntru, mă distrugea. Toată fericirea mea era acum ascunsă undeva … undeva în buzunarul lui Mika care părăsise apartamentul meu şi plecase să se întâlnească cu cine ştie ce panaramă. Lacrimile-mi curgeau şiroaie pe obraji, eram udă pe gât şi pe pijama, dar nu-mi păsa, sincer, deloc. Acum câteva ore el era aici, în pat, lângă mine, sărutându-mă, iar apoi eu l-am respins, însă n-a fost o respingere din aceea, de care credea el că este, din contră chiar ! Era o respingere trupească, că nu vreau încă să fiu a lui – chiar dacă sunt deja, teoretic -, nu mă simt pregătită să fac pasul acesta şi-mi pare sincer rău că el nu înţelege. M-am ridicat din pat, cu greu, de parcă eram de plumb şi m-am îndreptat spre baie, dorind cu disperare un duş călduţ – sau poate chiar rece ? – care să mă trezească la realitate şi să mă oprească din plâns. Stropii de apă se loveau de trupul meu, iar mie mi se păreau atât de grei … Am lăsat apa să-mi pătrundă în ochi, să-i răcorească, căci eu simţeam că-mi ard, de parcă cineva voia să mă ardă pe rug. Am oprit curând apa şi mi-am înfăşurat corpul într-un prosop alb, pufos. Am ieşit aşa din baie, îndreptându-mă spre cameră şi deschizând dulapul pentru a-mi lua nişte haine de acolo. Nişte skinny jeans negri, un tricou alb, simplu şi un hanorac oarecare aveau să-mi alcătuiască azi ţinuta. Le-am îmbrăcat în linişte, cu mişcări lente, leneşe şi apoi m-am privit în oglindă: aveam ochii roşii, părul ciufulit, dar ce mai conta atunci ? Nimic. Mi-am aranjat cât de cât părul şi am folosit puţin creionul dermatograf şi rimelul, apoi m-am trântit în pat, ca un bolovan, şi am sunat-o pe Silvia, o prietenă destul de apropiată. Ştiam că aveam vocea spartă, aşa că mi-am dres-o, încercând s-o fac să sune cât mai normal şi mai natural posibil şi am chemat-o pe afară. A zis că în zece minute e la mine şi, într-adevăr, a fost. Am părăsit apartamentul şi-am plecat să ne plimbăm; tot drumul mi-a vorbit despre iubitul ei, Mark, care ni s-a alăturat destul de curând. Erau fericiţi şi cu toate că erau de mult timp împreună, părea că nu se mai satură unul de altul. S-au sărutat, iar eu am înghiţit în sec, aducându-mi aminte de scena de dimineaţă, în care eu şi Mika eram personajele principale. S-au oprit, Mark a luat-o de mână pe Silvia, m-a salutat şi-am plecat toţi trei mai departe, discutând verzi şi uscate.
- Dia, se organizează nişte antrenamente de basket, ar trebui să vii, ce zici ?
Când am auzit „basket†mi s-a ridicat moralul – nu prea mult, dar destul cât să nu izbucnesc în lacrimi stând lângă ei doi -.
- Sigur, când începe ?
- Astă seară, la şapte şi deja e şase şi un sfert.
- Hai către blocul meu să-mi iau cele necesare şi mergem.
Adoram basketul din tot sufletul meu, era sportul care mă făcea să mă simt bine, să mă simt împlinită, chiar dacă nu câştigam mereu. Îmi concentram deseori furia asupra mingii, iar asta mă ajuta în anumite cazuri.
- Te aşteptăm aici, la colţ. Hai, fugi !, mi-a spus Mark, iar eu am făcut întocmai.
Cu paşi repezi, aproape în fugă, am ajuns în faţa blocului, pregătită fiind să scot cheia de la interfon din buzunar, iar când am văzut cine era în scară, am amuţit. Cerul se prăbuşise peste mine, simţeam că rămân fără aer, că mă sufoc; tot universul meu se spărsese în mii şi mii de bucăţele care nu se mai puteau repara niciodată, cu nimic ! Am deschis, în fine, uşa şi am intrat, trecând pe lângă Mika şi curva pe care o îmbrăţişa cu atâta dragoste şi urcând scările pentru a ajunge acasă. Mi-am luat nişte pantaloni de trening, albi, scurţi şi un tricou tot alb, simplu plus o prinzătoare de păr, un prosop şi gelul de duş; aveam nevoie de un antrenament ca lumea. Am fugit apoi către Mark şi Silvia, ignorând din nou cele două persoane din scara blocului. Am luat un taxi, pentru a nu întârzia şi, când am ajuns şi am văzut sala de sport, am rămas înmărmurită. Avea să fie magnific !
M-am schimbat în cea mai mare grabă şi am păşit pe teren. Erau o mulţime de fete şi băieţi şi câteva persoane mai în vârsta. Nu prea pricepeam care e treaba, dar nu-mi păsa, atâta timp cât aveam să jucăm. Ne-a repartizat în patru echipe, eu fiind în echipa numărul doi. Deci aveam să joc acum, cu echipa numărul unu. Eram mai mult decât pregătită; eram supărată, furioasă, dezamăgită, frustrată, nostalgică, toate acele sentimente erau atât de profunde, le simţeam într-un mod în care nu le mai simţisem până atunci. Curând s-a auzit fluierul, iar noi am început să jucăm. Am marcat un coş, apoi încă unul şi încă unul, loveam mingea cu violenţă şi jucam aşa cum nimeni de pe teren n-o mai făcea. Puneam atâta suflet, aşa cum fac cu tot … După multă muncă de echipă şi pase, am bătut echipa adversă cu scorul 51 – 18. Mă simţeam în sfârşit bună la ceva, utilă şi alte cele. După ce echipele numărul trei şi numărul patru au jucat, noi am jucat cu echipa numărul patru, adică echipa câştigătoare. Şi i-am bătut, la fel ca pe ceilalţi ! Era atât de bine.
- Eşti chiar bună ! mi-a spus un tip dintr-o echipă adversă, zâmbind.
- Mersi ! i-am răspuns zâmbindu-i înapoi.
Toţi erau cam de vârsta mea şi părea la fel de pasionaţi de basket ca mine; aveam ceva în comun cu ei la fel cum aveam pasiunea pentru skateboard cu Mika.
Oh, Mika, de ce oare m-am gândit la el ?
- Următorul antrenament este mâine, la ora cincisprezece, a spus un om destul de cărunt. La antrenament se vor prezenta doar cei care-au făcut parte din echipa câştigătoare. Ne vedem mâine, o seară plăcută ! a adăugat, după care s-a îndreptat spre ieşire.
M-am dus în vestiar cu gândul de a mă schimba, mai erau fete acolo, dar nu aveam, sincer, niciun chef de a lega azi noi prietenii.
- Tu eşti tipa aia, Dia, nu ? m-a întrebat o blondă spălăcită din mulţime.
- Da, i-am răspuns uşor absentă.
- ÃŽÅ£i ador iubitul !
- Pardon ? am întrebat uimită. Care iubit ?
- Cum care ? Michael ! a răspuns entuziasmată.
- El, ăhm, nu este iubitul meu, am spus zâmbind amar, gustul acela acaparându-mi întreaga gură şi simţimd o nevoie ciudată de a mânca o pătrăţică de ciocolată.
Am fost gata îmbrăcată imediat şi-am ieşit val-vârtej de acolo; adevărul este că-mi era teamă ! Teamă că blonda mi-ar fii cerut numărul lui Mika şi, ah, indiferent de cât de nemernic era, era nemernicul meu, iar … Pe cine încerc eu să mint aici ?
Te rog, Dia, trezeşte-te ! Mika are o prietenă, încetează să te mai gândeşti la el în modul acesta, gândeşte clar, Diana: Mika e cu ea, ea e cu Mika.
Sună atât de urât, oricare altă ea – care nu sunt eu, desigur – sună urât, foarte urât, nu se încadrează-n peisaj.
Îmi aminteam cu respiraţia întretaiată că-l văzusem în scară cu tipa aia şi, deşi îmi venea să plâng, ştiam că va veni o vreme în care simplul fapt de a-l zări avea să-mi fie foarte greu, iar cel mai rău este că timpul acela a venit. Mă îndreptam cu paşi mărunţi către Silvia şi Mark, mă bucurasem, oarecum, să văd că mă aşteptau acolo; m-au întrebat cum a decurs antrenamentul şi le-am povestit totul cu lux de amănunte, iar ei m-au felicitat şi m-au îndemnat să fac asta şi mâine, atâta timp cât mă făcea să mă simt mai bine.
- Uite, ştiu că nu eşti ok, se vede pe tine. Nu poţi desena un zâmbet pe chipul tău, Dia, înţelegi ? Oricât de mult ai vrea, uneori nu reuşeşti singură… Uneori este nevoie de cineva care să vină şi să-ţi deseneze zâmbetul pe chip.
- Silvia, zău c-are să-mi treacă, te rog, nu-ţi face probleme. Dacă mâine sunt la fel, promit că vin la tine şi mă confesez, dar acum … Acum dacă vorbesc despre asta am să plâng ca o disperată, doar, te rog, las-o baltă azi.
M-am bucurat să văd că n-au mai insistat, din contră chiar, aproape că m-au ignorat şi s-au alintat şi sărutat într-una – oh, le mulţumesc pentru „ajutor†! -, dar am apreciat că m-au condus până acasă. I-am salutat, le-am urat distracţie plăcută şi-am urcat scările, intrând în aparatament şi făcând un duş pe care simţeam eu că-l merit. M-am îmbrăcat apoi şi-am ieşit iar. Ciudat că nu simţeam nevoia să mănânc, nu pusesem în gură aproape nimic în ziua aceea – exceptând clătitele mâncate-n scârbă de dimineaţă -, dar nu conta; simţeam nevoia să mă dau cu skate-ul, să mă simt mai aproape de nemernicul care, poate, acum era în pat cu alta. Am încuiat uşa şi-am ieşit, urcându-mă pe placă şi mergând destul de repede; recunosc, era cât pe ce să mă lovească câteva maşini, dar nici de asta nu-mi păsa. Găseam că devenisem tare nepăsătoare în ultimul timp – ultima zi, de fapt.
Am ajuns curând în skate park şi-am făcut câteva ture, apoi m-am aşezat pe-un petic de iarbă, lângă lac. Mi-am scos telefonul şi i-am trimis un mesaj lui Mika, simţeam nevoia să vorbesc cu el, nu puteam lăsa lucrurile în stadiul în care erau.
[center]Vino în skate park, te rog, în locul în care-ţi pierdeai timpul cu James. Trebuie să vorbim.
Dia.[/center]
Răsuflasem uşurată acum că ştiam că avea să vină, da ! Da ! Eram aşa de sigură că avea să vină curând şi că totul avea să se rezolve, pentru că mă iubea ! Mă iubea, nu-i aşa ? Trebuie să fie aşa ! Stăteam destul de relaxată când am auzit paşi în spatele meu, dar i-am ignorat total; adevărul e că-mi părea destul de dubios că parcul era gol, dar am hotărât să nu bag asta în seamă, însă în secundă următoare am văzut pe cineva aşezându-se lângă mine. Era un băiat, cu un chip comun, pe care însă nu-l mai văzusem până atunci; mă gândeam că poate vrea doar să ia un loc, aşa că nici măcar nu l-am mai privit după aceea, însă după vreun minut s-a băgat în seamă, iritându-mă:
- Tu eÅŸti Dia, nu ?
- Da … am spus privindu-l ciudat.
Mi se pare mie sau toată lumea are ceva cu mine azi ? Cu mine ? Ah, Dia, micuţă ipocrită, pariez că e iar vorba despre Mika.
- Fii atentă, te sfătuiesc să stai departe de amicul acesta al tău, Michael …
- Mă scuzi ? l-am întrebat aruncându-i o privire superioară, acidă.
Am observat că trecusem rapid de la starea de mor-de-supărare la starea de am-să-te-dau-dracu’-chiar-acum.
- Sora mea e însărcinată cu el, mi-a spus tipul degajat.
- Sora ta este ce ? Cred că nu a interpretat bine testul de sarcină, avea, probabil, întrebări prea grele, am spus pe-un ton batjocoritor şi zâmbind superior.
Am observat că s-a încruntat şi s-a apropiat de mine, scoţând un cuţitaş din buzunar. Brusc, bătăile inimii mele s-au accelerat, mă speriasem grozav, nebunul acesta avea să mă omoare dacă nu făceam ce-mi zicea ?
- Uite, dragule, nu mă las intimidată de-un nebun şi de sora sa, o curvă, care şi-a tras-o cu Mika, pentru că, ei bine, nu-mi pasă de ce spui tu şi nici de cuţitul din mâna ta, pricepi ? Vrei să mă omori ? Oh, dar chiar te rog, nu ai decât ! am spus plină de încredere, hotărâre şi, din nefericire pentru mine, pe-un ton ironic.
Vena de la gât îi pulsa tare de tot şi se umflase, în timp ce el şi-a îndreptat cuţitul spre gâtul meu, crestându-l uşor. Cred că m-a durut, nu sunt sigură, însă simţeam cum un firişor de sânge se scurgea uşor pe gâtul meu alb. Oficial, eram speriată.
- Uite cum stă treaba, Albă-ca-Zăpada, mi-a spus el rânjind ca un criminal, eu nu glumesc, pricepi ? Ori te retragi, ori mori !
![[Imagine: adp075.jpg]](http://oi42.tinypic.com/adp075.jpg)