10-09-2010, 11:44 PM
Am terminat si eeeu! Dupa ce m-am chinuit o jumatate de ora sa asez poezia din final (voiam sa pun imagine initial, dar "Imaginea e prea mare", asa caaa...), m-am enervat si am schimbat font-ul; problema rezolvata.
Aveam un intreg discurs, dar am uitat tot ce voiam sa spun... Nu mai conteaza. Sper sa vad o votare sincera, detaliata si dreapta - intrucat avem stiluri atat de diferite. Well, here we are. Succes, Ramonel! Succes si mie, Marioara... Multumesc, alter ego...
Si, pentru ca era sa uit (damn, mereu am vrut sa fac asta)... START VOT!
~
Iubite,
Mă simt ca într-un roman scris de Marquez; un roman de dragoste vechi, siropos, paradoxal ÅŸi masochistic… Dar asta doar din când în când. Åži asta pentru că mă mai gândesc la tine… Din când în când. ÃŽn toate formele posibile în care mi te pot înfăţiÅŸa. Nu ÅŸtiu cât de multă este dragostea mea, ÅŸi nici cât pot iubi nu ÅŸtiu, dar cred că voi rămâne la stadiul de „infinitâ€. DeÅŸi mă gândesc că nu e o situaÅ£ie favorabilă aceea de a dărui cuiva un infinit. Nici măcar Å£ie…
Ideea e, dragul meu, că nici măcar mie nu îmi vine să cred… Dar simt un imens respect faţă de tine. O imensă recunoştinţă şi un sentiment dubios de eliberare amestecată cu un regret etern. Sunt stupidă că îţi recunosc asta, dar…
Nu, nu sunt stupidă deloc! Ai grijă de tine, de integritatea ta şi de tot ceea ce ţine de persoana ta; eu nu am reuşit să fac asta. Cred că atât voiam să îţi spun…
Nenorocitule.
De ce aş face asta? De ce ţi-aş dori tot binele din lume într-un moment ca acesta? Îmi vine să plâng, să urlu, să îmi smulg pielea şi să fug undeva, departe de lumea asta obsedantă, departe de mine şi de tine, departe de orice mi-ar putea aminti de realitate şi de cenuşiul vâscos în care mă afund zilnic, făra incetare…
Da, tu. Nu trece zi în care să nu mă gândesc la tine. Aşa cum mi-ai spus acum ceva vreme, sunt într-o stare continuă în care m-aş îndrăgosti de oricine… Din fericire asta nu te include pe tine. Din fericire pentru amândoi… Nu te mai include pe tine. Totuşi, dragul meu, trebuie să fii un om tare singur – şi eu mă întristez tare rău când aflu despre oameni singuri. Ca un lup solitar… Nu mai eşti genul de om cu care mi-ar fi plăcut să stau la o ciocolată caldă, să povestim de câte în Lună şi în stele, să râdem mult şi tare, ca doi copii proşti… Să copleşim pe toată lumea cu râsul nostru, atât de plin de tinereţe.
Nu, dragul meu… Tu nu mai eşti acelaşi. Eşti un străin. Nici măcar eu nu mai sunt aceeaşi.
CÂND ŢI-AM SPUS SĂ MĂ IUBEŞTI TREBUIA SA O IEI CA PE O OBLIGAŢIE, NU CA PE O OPŢIUNE!
E frig. Mi-au îngheţat degetele de la picioare şi aş vrea să fiu acasă. Da, acasă! Acolo unde îmi pot întâlni patul, acolo unde îmi pot întâlni odihna şi, poate, luciditatea. Dar nu pot… Stau încă în aceeaşi încăpere de sanatoriu rece, încercând să nu mor… De frig… Sau poate de singurătate… Un “brr!†este singurul lucru coerent pe care îl pot scoate de câteva zile încoace. Cât o fi ceasul? O fi seară, o fi dimineaţă?... Nici nu mai ştiu. Este beznă, iar eu scriu la lumina lunii. Minunat, nu-i aşa, dragule? Ştiu cât îţi place noaptea… Nu îmi pot vedea nici măcar răsuflarea, care acum câteva ore mă amuza atât de tare prin opacitatea ei. Dar acum câteva ore eram alta… Probabil… Eram un “eu†stăpânit de o chestie al cărui nume nu l-am reţinut. Medicamentul meu zilnic. Uite ce am ajuns… Nu pot reţine nici măcar numele pastilelor pe care trebuie să le iau… Camera nu este goală; mai este o persoană lângă mine, în celula noastră colectivă, dar se află într-o stare mult mai rea decât a mea. Sau, cel puţin, aşa cred eu. Nu o văd, dar îi aud respiraţia hârşâită. Nici măcar nu cred că există. Am halucinaţii. Îmi pipăi faţa… Cât timp a trecut, oare, de când m-ai abandonat aici? Îmi bag chipul în fularul care deja nu îmi mai ţine niciun pic de căldură şi îmi închid ochii, fără a fi aptă de a face o singură mişcare. Îmi ating colega, zâmbesc şi încerc să spun ceva printre buzele amorţite. Nu reuşesc.
Ştii ce e cel mai ciudat?... Că până şi acum, în liniştea deplină a nopţii, aud melodia noastră, melodia pe care mi-o cântai încetişor, la ureche, zilnic. E ca o cheie versul acela de început – deschide o întreagă galerie de amintiri care mai de care mai dureroase. De la ochii tăi cenuşii ca cerul de octombrie până la serile interminabile petrecute împreună. Cel mai rău îmi pare că voi pierde plimbările pe strada cu un singur sens, înţesată de bănci goale. Bănci pe care s-a aşezat praful de atâta amar de timp în care nu au fost folosite. Ce ironie… Veeezi, iubite? Nu eşti singurul care a uitat să iubească; mai sunt mulţi ca tine.
Nenorocitule. Mori.
Nici nu mai ÅŸtiu în ce direcÅ£ie merg pe strada asta nenorocită… Vreau să merg în sens invers; poate ar avea un efect de “rewindâ€. Să dau timpul înapoi ÅŸi să nu fiu nevoită să mă îndrăgostesc de tine.
Aveam din mâini crescute gesture tandre, atingerile ce-ţi stârneau roşeaţa. Căci eu eram vie, chiar dacă nu păream mereu… Strâng în mine tăcută şi timidă viaţa pe care tu mi-ai luat-o. Tu ştiai frigul, tu ştiai depărtarea, tu îmi cunoşteai inima ascunsă în sânge – metafizic vorbind… Aveam în mine fiorul şi uitarea. Acum nu le mai am. Dar îmi ştiai bine dorul ce m-apăsa in vise şi îmi cunoşteai frica şi răceala moartă… Îmi ştiai chiar şi frica ascunsă între pleoape! Nici măcar eu nu o ştiam, iubite…
Noi suntem reci precum pietrele. Iubirea noastră, convenabilă de acum, e un reziduu calm a ceea ce obişnuiam să ne spunem cand respiram la unison. Dar noi nu mai facem asta de mult timp…
You were always on my mind… Eram, dragul meu?
De ce îmi pierd luciditatea? Mie îmi place de mine lucidă…
Am fost ucisă. De astăzi… Nu mai exist. Fii mândru de tine, iubite. Noapte bună…
Aveam un intreg discurs, dar am uitat tot ce voiam sa spun... Nu mai conteaza. Sper sa vad o votare sincera, detaliata si dreapta - intrucat avem stiluri atat de diferite. Well, here we are. Succes, Ramonel! Succes si mie, Marioara... Multumesc, alter ego...
Si, pentru ca era sa uit (damn, mereu am vrut sa fac asta)... START VOT!
~
Iubite,
Mă simt ca într-un roman scris de Marquez; un roman de dragoste vechi, siropos, paradoxal ÅŸi masochistic… Dar asta doar din când în când. Åži asta pentru că mă mai gândesc la tine… Din când în când. ÃŽn toate formele posibile în care mi te pot înfăţiÅŸa. Nu ÅŸtiu cât de multă este dragostea mea, ÅŸi nici cât pot iubi nu ÅŸtiu, dar cred că voi rămâne la stadiul de „infinitâ€. DeÅŸi mă gândesc că nu e o situaÅ£ie favorabilă aceea de a dărui cuiva un infinit. Nici măcar Å£ie…
Ideea e, dragul meu, că nici măcar mie nu îmi vine să cred… Dar simt un imens respect faţă de tine. O imensă recunoştinţă şi un sentiment dubios de eliberare amestecată cu un regret etern. Sunt stupidă că îţi recunosc asta, dar…
Nu, nu sunt stupidă deloc! Ai grijă de tine, de integritatea ta şi de tot ceea ce ţine de persoana ta; eu nu am reuşit să fac asta. Cred că atât voiam să îţi spun…
Nenorocitule.
De ce aş face asta? De ce ţi-aş dori tot binele din lume într-un moment ca acesta? Îmi vine să plâng, să urlu, să îmi smulg pielea şi să fug undeva, departe de lumea asta obsedantă, departe de mine şi de tine, departe de orice mi-ar putea aminti de realitate şi de cenuşiul vâscos în care mă afund zilnic, făra incetare…
Da, tu. Nu trece zi în care să nu mă gândesc la tine. Aşa cum mi-ai spus acum ceva vreme, sunt într-o stare continuă în care m-aş îndrăgosti de oricine… Din fericire asta nu te include pe tine. Din fericire pentru amândoi… Nu te mai include pe tine. Totuşi, dragul meu, trebuie să fii un om tare singur – şi eu mă întristez tare rău când aflu despre oameni singuri. Ca un lup solitar… Nu mai eşti genul de om cu care mi-ar fi plăcut să stau la o ciocolată caldă, să povestim de câte în Lună şi în stele, să râdem mult şi tare, ca doi copii proşti… Să copleşim pe toată lumea cu râsul nostru, atât de plin de tinereţe.
Nu, dragul meu… Tu nu mai eşti acelaşi. Eşti un străin. Nici măcar eu nu mai sunt aceeaşi.
CÂND ŢI-AM SPUS SĂ MĂ IUBEŞTI TREBUIA SA O IEI CA PE O OBLIGAŢIE, NU CA PE O OPŢIUNE!
E frig. Mi-au îngheţat degetele de la picioare şi aş vrea să fiu acasă. Da, acasă! Acolo unde îmi pot întâlni patul, acolo unde îmi pot întâlni odihna şi, poate, luciditatea. Dar nu pot… Stau încă în aceeaşi încăpere de sanatoriu rece, încercând să nu mor… De frig… Sau poate de singurătate… Un “brr!†este singurul lucru coerent pe care îl pot scoate de câteva zile încoace. Cât o fi ceasul? O fi seară, o fi dimineaţă?... Nici nu mai ştiu. Este beznă, iar eu scriu la lumina lunii. Minunat, nu-i aşa, dragule? Ştiu cât îţi place noaptea… Nu îmi pot vedea nici măcar răsuflarea, care acum câteva ore mă amuza atât de tare prin opacitatea ei. Dar acum câteva ore eram alta… Probabil… Eram un “eu†stăpânit de o chestie al cărui nume nu l-am reţinut. Medicamentul meu zilnic. Uite ce am ajuns… Nu pot reţine nici măcar numele pastilelor pe care trebuie să le iau… Camera nu este goală; mai este o persoană lângă mine, în celula noastră colectivă, dar se află într-o stare mult mai rea decât a mea. Sau, cel puţin, aşa cred eu. Nu o văd, dar îi aud respiraţia hârşâită. Nici măcar nu cred că există. Am halucinaţii. Îmi pipăi faţa… Cât timp a trecut, oare, de când m-ai abandonat aici? Îmi bag chipul în fularul care deja nu îmi mai ţine niciun pic de căldură şi îmi închid ochii, fără a fi aptă de a face o singură mişcare. Îmi ating colega, zâmbesc şi încerc să spun ceva printre buzele amorţite. Nu reuşesc.
Ştii ce e cel mai ciudat?... Că până şi acum, în liniştea deplină a nopţii, aud melodia noastră, melodia pe care mi-o cântai încetişor, la ureche, zilnic. E ca o cheie versul acela de început – deschide o întreagă galerie de amintiri care mai de care mai dureroase. De la ochii tăi cenuşii ca cerul de octombrie până la serile interminabile petrecute împreună. Cel mai rău îmi pare că voi pierde plimbările pe strada cu un singur sens, înţesată de bănci goale. Bănci pe care s-a aşezat praful de atâta amar de timp în care nu au fost folosite. Ce ironie… Veeezi, iubite? Nu eşti singurul care a uitat să iubească; mai sunt mulţi ca tine.
Nenorocitule. Mori.
Nici nu mai ÅŸtiu în ce direcÅ£ie merg pe strada asta nenorocită… Vreau să merg în sens invers; poate ar avea un efect de “rewindâ€. Să dau timpul înapoi ÅŸi să nu fiu nevoită să mă îndrăgostesc de tine.
Aveam din mâini crescute gesture tandre, atingerile ce-ţi stârneau roşeaţa. Căci eu eram vie, chiar dacă nu păream mereu… Strâng în mine tăcută şi timidă viaţa pe care tu mi-ai luat-o. Tu ştiai frigul, tu ştiai depărtarea, tu îmi cunoşteai inima ascunsă în sânge – metafizic vorbind… Aveam în mine fiorul şi uitarea. Acum nu le mai am. Dar îmi ştiai bine dorul ce m-apăsa in vise şi îmi cunoşteai frica şi răceala moartă… Îmi ştiai chiar şi frica ascunsă între pleoape! Nici măcar eu nu o ştiam, iubite…
Noi suntem reci precum pietrele. Iubirea noastră, convenabilă de acum, e un reziduu calm a ceea ce obişnuiam să ne spunem cand respiram la unison. Dar noi nu mai facem asta de mult timp…
You were always on my mind… Eram, dragul meu?
este frig de tot
regina se plimbă pe faleza minţilor pierdute de mult timp
cerÅŸind o amintire sau alta
se avântă
şi miroase a zăpadă
scursă parcă din
propria-i inimă
dar inima ei nu are nimic.
regina se plimbă pe faleza minţilor pierdute de mult timp
cerÅŸind o amintire sau alta
se avântă
şi miroase a zăpadă
scursă parcă din
propria-i inimă
dar inima ei nu are nimic.
De ce îmi pierd luciditatea? Mie îmi place de mine lucidă…
Am fost ucisă. De astăzi… Nu mai exist. Fii mândru de tine, iubite. Noapte bună…
![[Imagine: trexwalkn.gif]](http://img843.imageshack.us/img843/5985/trexwalkn.gif)