Dorinte periculoase

[Me†al.]

@Mandylion - Multumesc pentru comentariu si pentru critica si, desigur pentru lauda! Ma bucur ca-ti place si te mai astept pe aici! >:D<

@Kidutza Miaw - De fapt, sunt vreo 50 si ceva de randuri :)) . Nu stiu cum ai numarat tu, dar nu sunt 38 :p . Te mai astept p'aci ! Presimt ca chapu asta o sa-ti placa ca-i mai lungut, cred.

@Hanako - Ficul meu de pe Animax? Nu mai stiu sigur care era ala, dar ma bucur ca am evoluat. Ma bucur ca m-ai laudat caci eu ador laudele [ leu . . na . . narcisist si tot pachetul :)) ] . Te mai astept pe aici !

Asa, capitolul asta e ceva mai lung pentru ca plec acasa [ in Londra ] si timp de vreo 10 zile nu voi putea sa intru pe net ca am o problema la internet acolo.

Capitolul 7

Frica. Frica este cel mai mare dusman al oamenilor. Frica ii face vulnerabili, ea si poate distruge. Cand se tem de ceva, gandurile le sunt blocate, iar membrele nu li se mai pot misca. Precum niste statui. Si atunci este momentul sa ii distrugi. Si totusi, teama este unul dintre lucrurile ce-i face diferiti de roboti. Frica naste dorinta de a trai mai mult, de a-si dori sa repari greselile facute in trecut. Dar ce poti face cand esti intr-o situatie cand esti la un pas de moarte si nimeni nu te mai poate ajuta? Incerci sa scapi sau te lasi in valurile mortii?

*

Stand acolo, privind coltii stralucitori si lungi ai Mirandei, respiratia mi s-a intretaiat. Nu mai gandeam rational, nu mai facea nimic. Doar stateam si o priveam temator. Sangele mi-a inghetat in vene si privirea ei manioasa imi dadea fiori pe sirea spinarii. Perfect, singura fata care imi placea cu adevarat era un vampir ce dorea sa ma ucida. Totusi, nu doream sa mor. Nu inca. Am tras aer in piept, probabil pentru ultima data, si am incercat sa-mi revin. Trebuia sa fac ceva. Nu puteam sa stau precum un prost si sa vad cum avea sa ma muste si sa ma ucida. Puteam sa fac ceva.
-Miranda... stai, m-am balbait eu.
M-a privit ciudat si s-a ridicat de pe mine, trantindu-se pe podeaua prafuita. Privirea manioasa parea mai blanda, dar nu m-a scapat din ochi nici o secunda. Amandoi asteptam ca cineva sa spuna ceva, dar n-am zis niciunul nimic. Stateam si ne priveam in ochi. Eram asa de tacuti amandoi sau, poate, socati. Ea nu se astepta sa ma vada pe mine aici si eu nu ma asteptam sa vad asa ceva. Dupa minute intregi de tacere, Miranda si-a dres glasul si a deschis gura. Ce dinti albi avea! Erau cu mult mai albi decat cei ale vedetelor de televiziune ce-si faceau tratamente de albire lunar. Poate ca asta era un lucru bun cant erai vampir.
-Acum sti, Alexander. Nu ma asteptam sa te gasesc aici, urmarindu-ma. O sa trebuiasca din nou sa ma transfer la alta scoala. Nu pot sa risc, a zis incet, pe un ton neutru.
Ce m-a inspaimantat cand mi-a pronuntat intregul nume. Eram obisnuit cu Alex, nu cu Alexander. M-am simtit asa de ciudat cand am auzit ca trebuia sa se transfere. De ce? Poate ca trebuia sa o intreb, caci altfel ea ar fi plecat si eu as fi ramas aici fara a sti nimic. Am intrebat-o, iar ea si-a ridicat usor colturile gurii, aproape intr-un zambet.
-Nu pot sa risc. De unde pot sti daca o sa pastrezi secretul? Nu vreau ca intr-o zi sa incepi sa urli prin campus Miranda e vampir! Nu trebuie sa afle nimeni caci, altfel, as ajunge intr-un laborator, in cel mai bun caz, sau arsa pe rug. Nu sunt precum vampirii din vechime, dar oamenii cand aud despre o creatura magica se sperie si spun ca e diabolica.
-Nu, n-o sa te tradez. Nu vreau sa pleci de aici, sa iesi din viata mea precum n-ai fi existat caci o sa ne fie tuturor dor de tine... Si mie, Ioanei, lui Razvan... Multora. Pot sa pastrez secrete, pe bune! Ai incredere in mine. Dar... si parintii tai sunt asa? Si cum ai devenit vampir? Bei sange de oameni? Am spus, sprijinindu-mi capul de perete.
Folosisem una din replicile date in filme ( ai incredere in mine ) cand fata se increde in baiat si ea sfarseste tradata de el si, uneori, moarta. Stiam ca eu nu aveam sa fac asa ceva, nu Mirandei. Daca era o promisiune fata de un coleg insuportabil, poate ca l-as fi tradat intr-un moment de nervozitate totala. Miranda a lasat capul in jos, inchizand ochii, aparent ganditoare. As fi vrut sa-i mai spun inca o data ca putea sa se increada in mine, dar mi-era frica ca aveam sa intrec mult prea mult limita. Dupa cateva minute in care am asteptat raspunsul ei, Miranda si-a ridicat capul, privindu-ma in ochi. In ochi parca-i ardeau flacari, un fior trecandu-mi pe sirea spinarii. Se putea vedea atata intensitate in privirea ei, parea hotarata sa-si spuna hotararea. Oare avea sa accepte? Avea sa ma muste? Ori va pleca pentru totdeaua, ca si cum n-ar fi existat niciodata in viata mea? Nu stiam inca, dar imi doream cu nerabdare sa aflu ce a hotarat.
-Alex, sa sti ca am incredere in tine, nu pe deplin, dar am. Parintii mei, ei bine, si ei sunt vampiri. Din vechime, cei din familia mea au avut aceasta gena care s-a transmis de la generatie la generatie. Tata, cand s-a casatorit cu mama, i-a transmis si ei gena familiei mele. De fapt, ea se transmite prin muscatura sau printr-un ritual magic. Toti stramosii mei le-au transmis celor cu care aveau sa fie pe vesnicie gena, e un fel de traditie. Deasemenea, daca doi vampiri adulti, precum mama si tata, fac un copil, acesta va fi automat vampir. Deci, m-am nascut asa si nu pot sa schimb deloc asta. Desi uneori nu este placut sa fi atat de diferit de ceilalti si sa porti un secret atat de infiorator s-a intristat putin, din cate am observat. Cat despre sange, nu il iau de la oameni caci este impotriva principiilor mele si il beau de la animale, desi uneori tanjesc dupa cel de om. In fiecare noapte trebuie sa ma duc sa vanez caci, altfel, as putea sa atac sau sa omor vreun elev de aici. Trebuie sa ma stapanesc...
Am ascultat povestea ei cu un interes foarte mare. Tot timpul m-au pasionat creaturile magice care credeam ca nu exista; pana astazi. Imi imaginez cat de greu ii era sa tina un secret asa de mare departe de ceilalti oameni si sa iti fie frica tot timpul ca cineva ar putea sa descopere secretul. Ii era foarte greu, fara-ndoiala. M-am apropiat de ea si am imbratisat-o. Imi parea rau pentru cate lucruri avea de ascuns si pentru ca nu putea sa fie o adolescenta normala in limita posibilului caci toti erau ciudati intr-o anumita masura.
-Mie nu mi-e frica de tine deloc. Miranda, stiu ca ti-e greu sa porti un asemenea secret, dar promit ca nu o sa-l divulg nimanui. Acum, haide, ingrijitorul o sa vina curand si nu cred ca ar fi bine pentru noi daca ar vedea dezastrul de aici, am spus zambind si aratand catre cutiile daramate.
A aprobat, ridicandu-se, si am iesit amandoi din sala de sport. Mai era jumatate de ora pana la inceperea orelor, asa ca ne-am asezat pe o banca, incepand sa vorbim. Si-a cerut de nenumarate ori scuze pentru ca m-a speriat in sala de sport, dar stiam ca si eu as fi reactionat la fel. La inceput, mi-a povestit despre nenumaratele scoli unde s-a mutat. Dupa o luna la o scoala, se muta la alta. Cred ca era insuportabila ideea ca iti faceai un amic si apoi, imediat, trebuia sa te muti si sa o iei de la capat. Apoi, a zis ca era foarte posibil sa ramana mai mult de o luna la aceasta scoala daca nu aveam sa ii divulg secretul.
-Ah, Alex, se pare ca avem toate orele impreuna, a spus cercetand foile pe care era scris orarul.
Mi s-a parut cum toate zidurile creeate de ea au disparut odata cu aflarea secretului. Nu mai era distanta fata de mine, nu ma mai ignora si vorbeam ca si cum am fi cei mai buni prieteni. Si totusi, inca mai cred ca era putin distanta fata de mine caci simteam un fel de stanjeneala in vocea ei. Oricum, era ceva ciudat. Nu ma interesa atat de tare caci, in ciuda faptului ca se simtea ciudat, vorbeam. Un cantec rock a inceput sa se auda, iar Miranda s-a scotocit in buzunarele pantalonilor sai scurti, mov inchis cu mov deschis, in patratele “ ce ii stateau foarte bine “ si a scos un telefon de un negru mat. Melodia pe care am recunoscut-o cand am auzit refrenul era Nickelback - Sometimes. Imi placea melodia aia, de fapt adoram trupa. Cand m-am uitat la chipul ei, intrebandu-ma de ce nu raspundea, am vazut ca era alba ca varul, chiar mai palida ca inainte. Parca-i era frica sa raspunda la tefelon. Am vazut cum a inceput sa-i tremure usor mana in care tinea micul aparat, asa ca am intrebat sfios:
-Ce ai patit?
Chiar eram putin ingrijorat pentru comportamentul sau. Unde era fata dura, impasibila, nepasatoare si neinfricata de mai devreme? Nu intelegeam ce putea sa fie asa de periculos la telefonul ala, dar n-am mai zis nimic, vazand ca deschise gura ca sa-mi raspunda la intrebare.