Fericire si Tristete

[Bad Blood.]

Capitolul 1:Inceputul sfarsitului

Mereu la fel.Nu stiu daca in cei 16 ani ai mei am avut vreodata parte de ceva incitant.Mereu aceleasi lucruri ridicole considerate de parintii mei ca fiind grozave.
Dar eu nu eram ca ei,eu eram o fire destul de diferita,cam singuratica.Imi placea mai mult sa stau sa citesc o carte decat sa ma duc printr-un club.
Incredibil!Aveam 16 ani si nici sa sarut nu stiam.Poate pentru ceilalti colegi ai mei acest lucru era ceva obisnuit,dar nu si pentru mine,iar ca sa pot face acest lucrutrebuia sa iubesc cu adevarat acea persoanasi acest lucru nu mi se mai intamplase,lucru care era o usurare.Fetele care se indragosteau peste masura de un baiat mi se pareau prostute si fara creieras.
Poate destinul meu era sa nu iubesc niciodata si sa nu stiu ce simti cand iubesti sau saruti pe cineva.Se spunea prin liceu ca sunt destul de
frumusica,dar foarte ciudata si acest lucru era total adevarat.Niciodata n-am vrut sa fiu placuta de cineva sau sa atrag prea mult atentia.Tot
ce vroiam era sa fiu o fata obisnuita si cam atat.
Mama spunea mereu ca intr-o zi voi ajunge o adevarata stea,dar niciodata nu o credeam.
Ce ridicol!Eu o stea...
Fizic aratam destul de "bine",dupa parerea mamei mele.Ochi caprui,parulblon,1.72 metrii,ceva care ma avantaja destul de mult,dar tenul era cel mare imi scotea cel mai mult in evidenta trasaturile frumoase.
Eu nu credeam ca sunt frumoasa,ci doar o fata obisnuita ca celelalte fete.
Parintii mei erau,pur si simplu perfecti.Mereu plini de viata,mult mai in varsta decat pareau.In familie mai mult eu eram parintii decat ei si cred ca de asta mi se pareau asa de perfecti.Cred ca orice copil si-ar fi dorit sa parinti,sa-i lase sa faca ce vor.
Chiar daca se certau foarte des stiam ca se iubesc cu adevarat.
In timp ce eram patrunsa de ganduri si amintiri am auzit niste zgomote.Cu fiecare pas cu care ma apropiam se auzeau tot mai bine
zgomotele si imi dadusem seama ca sunt facute de parintii mei.
Se certau din nou,din nimicuri si ca de obicei eu trebuia sa apar ca sa opresc cearta.
Am intrat intr-o incapere mare,cu o mobila de culoare maronie,iar in mijlocul camerei era un pat mare.Era camera lor.
-Mama,tata ce se intampla?Iar va certati?
-Din nou,Anabelle,iar de data asta am luat o decizie.Mai bine te-ai aseza.
Simteam cum,cu fiecare secunda,respiram tot ,mai greu,fiindu-mi frica de ce ar putea sa-mi zica.
-Anabelle,iti multumim ca esti fiica noastra si sper ca vei intelege.
-Ce sa inteleg?Ce se intampla?
-Eu si mama ta ne-am hotarat sa stam despartiti pentru o vreme.
-Dar...cum...ce...de ce?
Simteam ca se invarte camera cu mine.
-Pentru ca sunt prea multe certuri,neintelegeri.Credem ca asa ar fi cel mai bine pentru amandoi si am decis ca tu sa te duci cu mama ta.Asa e cel mai bine.
-Dar...dar eu vreau sa stau cu amadoi,am murmurat.
-Deja am decis.O sa te muti cu mama ta la Londra,unde o sa stati cu bunica ta.
-O sa-mi fie tare dor de tine.
Lacrimile au inceput sa se prelinga pe obrazul fierbinte
-Si mie,si mie,dar nu avem ce face.Mai bine ti-ai face bagajele.Veti pleca maine la ora 12 ca la ora 13 decoleaza avionul.
-Dar trebuie sa-mi iau la revedere de la colegii mei...
-Nu este timp.
-Bine.Ma duc sa-mi impachetez lucrurile.Pa!
Toata noaptea n-am putut dormi.Nu-mi puteam scoate din minte cuvintele lor.Vroiam sa ma prefac ca totul este o gluma si ca vom fi iar o
familie,dar nu era asa.Chiar vorbeau serios.Maine voi pleca impreuna cu mama mea la Londra.Eram socata.
Noaptea atrecut mai repede decat de obicei si odata cu venirea diminetii ma apropiam tot mai mult de despartirea inevitabila.
Imi va fi dor de camera mea,imi va fi dor de calcura,dar cel mai mult imi va fi dor de tatal meu.
-Este timpul sa plecam,imi spune mama si ma si trezeste din somn.
-Da mama.Nu-mi venea sa cred.Familia mea nu mai exista.
A trebuit sa ma urc pentru ultima oara in masina aceea pe care o stiam de cand eram mica,masina aceea incapatoare cu care ma duceam din cand in cand la scoala si anume masina tatalui meu.
Locurile unde am copilarit,colegii...toate s-au dus.Nu o sa le mai vad niciodata.
-Am ajuns.
Cu fiecare secunda eram tot mai aproape de acea despartire pe care o uram.
-Orice se va intampla voi ramane tatal tau si te voi iubi mereu.Sa nu uiti asta niciodata.Christine,ai grija de ea,te rog.
-Voi avea,Alexander.
-Adio!...
-Adio!...
Acestea au fost ultimele cuvinte ale tatalui meu si ultima imiagine cu care am ramas.