Vampire Blood!

[MisS.sAdiStic]

Of of of, nici nu-mi aduc aminte când am postat ultima dată un capitol la acest fic.
Deşi mulţi dintre voi cred că s-au gândit că l-am abandonat sau că am uitat de el, eh, nu e aşa. Am avut o perioadă grea, ce nu mi-a oferit libertatea de a exprima lucruri câtuşi de puţin reale şi care m-a închis într-o cuşcă fără portiţă de ieşire. Am fost compleeet neajutorată.
Până într-o zi, când mi-am găsit puterea de a distruge acea cuşcă.
Oricum, un capitol nou, o provocare nouă şi o dezlănţuire a situaţiei.
Sper să vă placă; Lectura plăcută.


Capitolul XXIV -> "Sunt aici pentru ea!"

La moartea ta
O cruce va cădea
Iar pe mormântul tău
Sânge va fi vărsat
Sufletul îţi va fi înghiţit
De crucea ce reprezintă un infinit.

- Ce vrei de la mine? Mă hotărăsc eu să vorbesc într-un sfârşit.

***
Îşi întoarce capul, dorind să-şi ascundă expresia amuzată ce luă fiinţă pe chipul lui nemărginit.
Arăt aşa comic?
Desigur că teama nu dispăru, scoţând la iveală starea mea în continuă alarmă, dar nu văd cum acest lucru poate să i se pară amuzant.
Încerc pe cât posibil să mă controlez, să arăt ceea ce el deja cunoaşte. Că sunt purtătoarea sângelui ce-i permite lui să se afle acum în faţa mea. Nu ştiu cât de mult funcţionează acest lucru, dar nu pot pierde în faţa unuia ca el.
Tăcerea devine apăsătoare, creându-mi îndoieli. Ajung să-mi pun a cincea oară întrebarea, ce vrea de la mine?
- Nu eÅŸti deloc aÅŸa cum m-am aÅŸteptat. ÃŽmi adresa cu un ton politicos.
- Şi cum te aşteptai să fiu? Mă încumet eu să vorbesc sfidătoare.
Acesta îmi zâmbeşte, clar mulţumit. Mi s-a părut că a schiţat şi un gest cu capul, dar nu sunt foarte sigură. Oricum, nu puteam să las garda jos, ceva mă ţinea într-o continuă alarma.
- Nu mă aşteptam să mă consideri aşa periculos, dar se pare că eşti un eşec. Dezamăgitor!
Un val de furie îmi trecu prin tot corpul, îndemnându-mă să atac ca o fiară. Era greu să opun rezistentă dar m-am forţat să mă stăpânesc. Nu voiam să pierd de două ori în faţa lui. Era de nesuportat gândul că mintea mea îi este deschisă într-un aşa fel, dar să-i şi ofer ceea ce el se aştepta să fac, era chinuitor. Deja îmi pierdusem orice fel de raţiune, mintea mea parcă devenind teritoriul lui. Mă tortura!
- Să înţeleg că e trei la zero? Mă intrebă rânjind satisfăcător, ca un copil ce tocmai câştigase un pariu.
- Nu te flata singur, încă nu ştiu ce vrei de la mine.
Spuneam asta fără să-i acord prea multă atenţie, concentrându-mă pe un mod de a-mi închide mintea în faţa lui. Sigură că pot face acest lucru, dar confuză în ce priveşte modul de funcţionare. E o putere ce trebuie trezită, sau totul ţine de rezistenţă, opunere? Nu găseam nici un răspuns, dar am continuat să caut.
- Nu te mai strădui, e în zadar. Deja încep să mă îndoiesc în privinţa a ceea ce eşti. Imi spune pe un ton serios.
Furia se născu iarăşi, de această dată mai puternică. Ochii au început să mă ardă, dinţii încleştaţi doreau să sfâşie iar corpul îmi devenii o stâncă. Am observat cum o lumină argintie îmi trasează conturul întregului corp, devenind parcă un scut. Nu i-am dat atenţie.
Singurul lucru ce mă împiedica să-l atac pe cel dinaintea mea fiind raţiunea, gândul că nu ştiam dacă îmi era duşman sau doar un vampir ce căuta să-şi cunoască creatorul.
Spune-mi ce vrei! Îi spun eu folosindu-mă de gânduri, părându-mi mai uşor.
Alejandro nu reacţionă, părând şi el tulburat de ceva anume. Îl privesc, dându-i de înţeles că aştept răspunsul. Acesta nu schiţează nici un gest, doar fixându-mă concentrat.
- Care e problema ta? Îl întreb furioasă. Ţi-am pus o întrebare, răspunde!
Au trecut câteva secunde până să se mişte, iar ale câteva secunde până să perceapă replica mea. Înclină capul într-o parte, privindu-mă suspicios.
- Ai pus?
Atunci am înţeles. Nu mai îmi putea citi gândurile. O bucurie stranie puse stăpânire pe mine, găsind confruntarea noastră un fel de joc de poker. Îmi intrasem în mână.
- trei-unu? Îl întreb cu acelaşi rânjet pe care îl afişase şi el când întrebase.
Acesta scânci sfidător, dar rămânând pe poziţie.
Îi observăm frustrarea, deşi trebuie să recunosc, mi-a fost greu să o recunosc.
- Deci, ca să repet întrebarea, ce vrei de la mine?
- Sunt aici pentru tine, îmi spuse recăpătându-şi tonul politicos. Te caut de ceva vreme, şi am sperat din toată fiinţa mea că te voi întâlni. Am căutat prin toate locurile, secole întregi, fără să-mi pierd speranţa. Iar acum, uite-mă în faţa ta. Fiindu-ţi la dispoziţie, loial şi gata să te protezez oricând.
Zâmbi, cu o expresie inocentă. Răspunsul lui m-a surprins, nu e chiar ceea ce mă asteptam să aud, dar nici ceva ce bănuiam că va spune. Atunci ce era? Ce era acest sentiment ce numi dădea pace?
Fără să pot continua, o altă prezenţă apăru, de această dată cunoscută.
Leon? Nu, nu era el.
Atunci cine?
Cu o agilitate cu care mă obişnuisem şi cu o rapiditatea ce nu mă mai surprindea încerca să se arunce în spatele meu dar eu mă feresc gata să atac.
Vladimir.
Mă opresc la timp, rămânând uimită că nici nu a încercat să se apere.
- Prinţeso, dar ştiu că te-ai antrenat. Imi spune sarcastic.
Dintr-un motiv necunoscut m-am bucurat să-l ştiu lângă mine. Aproape îmi venea să-i sar în braţe, dar ar fi fost prea exagerat. L-am privit, bucuria observându-se pe chip.
Cu coada ochiului l-am observat pe Alejandro, părea iritat de prezenţa brunetului, iar furia i se citea în ochi.
Vladimir îşi retrase zâmbetul, fiind acum serios. Îl privea pe Alejandro cu dispreţ, parcă ameninţându-l din priviri.
- Să înţeleg că te-ai întors printre noi? Îl întrebă Vladimir.
- Nu chiar, îi răspunde acesta, dispărându-i orice formă a politeţei. Sunt aici pentru ea. Îşi îndreptă privirea spre mine.
- Cu siguranţă. Îi aruncă brunetul cu ură.
Conversaţia lor era plină de replici reci şi controlate de ură. Un dispreţ ce nu putea fi şters de pe chipurile lor se îndrepta unul către celălalt. Nu le puteam înţelege motivul furiei, era ca un lac îngheţat în care eu încercam să intru.
Seara era pe sfârşite.
- Cred că a fost de-ajuns. Kimm, să mergem. Îl aud pe Vladimir ca într-un vis spunându-mi.
Acesta mă lua de mână şi începu să alerge într-o direcţie ce pentru mine reprezenta un necunoscut. Simţeam cum vântul aprig al ierni îmi loveşte fata, încercând să treacă prin ea. Era plăcut!
Culorile iernii ce se învârteau pline de spontaneitatea înaintea priviri mele erau ca un joc ce mă făceau să zâmbesc. Spiritul sărbătorilor, deşi eram conştientă că era acolo, prezent şi acaparând sufletele oamenilor, pentru mine nu mai însemna nimic. Dorinţa de a petrece momente speciale împreună cu prieteni, familie sau pur şi simplu de a face nişte străini fericiţi dispăru. Atmosfera ce contura viaţa oamenilor în această perioadă şi care le dădea puterea să continue, pentru mine nu mai exista.
Eu nu mai eram om.