Vampire Blood!

[MisS.sAdiStic]

Stiu ca a durat ceva dar au fost tezele. Eh, nu vreau sa sune ca o scuza.
Edit: Oke, acesta ar putea fi numit un capitol special. Nu are nici un pic de sange in el si poate, pentru un moment, veti uita ca este cu vampiri. Acest capitol este romantic ~ sper! chiar m-am chinuit sa aibe infatisarea de romance~ si va fi bazat pe relatia dintre Leon si Kimm.
Sper sa va placa si multumesc celor care citesc, chiar ma ajutati. Acum:

Lectura placuta!

Clar de luna!

- Leon, ce spui de o plimbare?

M-a privit puţin surprins, dar luă imediat o expresie îngândurată. Probabil dorea să-mi citească gândurile aşa că am încercat pe cât posibil să nu mă gândesc la lucrurile pe care chiar voiam să i le ascund.
Nu e corect să-mi citeşti gândurile fără aprobarea mea!
Acesta tresări, devenind mai apoi încordat, dar totuşi cu o urmă vizibilă de regret. Ştiu că poate am fost egoistă, deşi am încercat să spun acea replică pe un ton drăguţ, ştiind sigur că mă auzise. El mi-a oferit întotdeauna sprijin, protecţie, atenţie şi toată dragostea ce mi-o poartă nu a încercat nici o clipă să o ascundă. Eu? Mă întreb ce i-am oferit... Dureri de cap, egoism şi dorinţe ca el să-mi rezolve toate problemele. Nu! Asta cu siguranţă nu mai poate continua. Doresc să fiu pe propriile picioare, doresc să încep să-mi rezolv singură problemele. În plus, e lupta mea! Iar cel mai important, doresc să-i ofer lui Leon măcar un lucru pe care să nu-l regret, libertate!
Îl privesc, încă aşteptând un răspuns. Expresia de regret de pe faţa lui nu dispăru, ceea ce-mi provoacă un sentiment de vinovăţie. Ştiu că-l rănisem, având în minte toate părerile şi aşteptările pe care brunetul le posedă în privinţa relaţiei noastre.
Iartă-mă...
Să spun în gând mi s-a părut mai profund decât dacă l-aş fi rostit cu voce tare. Mai intim şi cu un accent ce sigur ar fi transmis exact ceea ce simţeam. Acesta reacţionă, redevenind aşa cum îl cunoscusem, având acea privire ce parcă numai mie mi-o putea denota.
- Sigur, mi-ar face plăcere. Îmi răspunde el zâmbind.
Nu voiam să arăt, dar după acele cuvinte rostite m-a cuprinse un val de bucurie neobişnuit. M-am apropiat de el, acesta înţelegând imediat că voiam să plecăm. Se întoarse şi urcă în urma mea scările, însă îi puteam simţii curiozitatea. Zâmbesc. Cunoscându-i şi latura cu adevărat vampireasca, acest Leon mi se pare comic. Poseda trăsături omeneşti, ceea ce la mine nu mai puteam recunoaşte. Gândindu-mă la asta am început să fac o comparaţie între eu cea de acum şi eu cea din trecut. Nu am fost deloc surprinsă când am realizat uriaşa deosebire.
Ieşind în stradă am pornit pe drumul spre parc. Chiar şi seara, acela rămâne locul cel mai potrivit pentru o plimbare, având încă un farmec ce te linişteşte. Leon părea mai liniştit, ceea ce-i accentuă laturile omeneşti. Ochii sclipindu-i la fiecare rază de lumină, faţa având un aspect moale şi plin de viaţă iar mişcările păreau mult prea comune cu cele ale unui muritor. Mă fascina! Mă făcea să-mi pară rău pentru ceea ce eram acum, tânjind după cea eu din trecut.
- Cum ţi se pare sicriul? mă întreabă el dintr-o dată.
Înţeleg imediat ce are la bază întrebarea. Nu este pusă din simpla dorinţă de a distruge acea linişte sau doar din simplul fapt de a-mi afla părerea. Cu siguranţă ştia cât mă încântă sicriul, citindu-mi în minte, dar voia să nu mă mai gândesc la ceea ce am pierdut.
- E minunat, chiar nu am cuvinte să spun cât de mult mă încântă. Spun eu plină de entuziasm.
Acesta zâmbi, probabil din cauza răspunsului meu sau poate din cauză că reuşise să-mi distragă atenţia, aşa cum plănuise.
Observând că am ajuns la intrarea în parc mă opresc, determinându-l pe brunet să facă asemeni mie. De cum vom păşi pe cărarea de ciment a acestuia toată atmosfera se va schimba, fiind provocată şi de discuţia pe care o voi purta eu cu Leon. Îmi ridic privirea spre cer, devenind confuză în privinţa sentimentul ce mă cuprinse când o amintire se trezi.
- Leon, mai ţi minte ce mi-ai spus când m-ai întâlnit pe banca din parc? Îl întreb eu fără să-mi desprind privirea de cer.
Nu puteam să-i observ expresia, deşi puteam bănui. Nu ştiu dacă îmi citeşte gândurile ca să înţeleagă la ce mă refer sau dacă încercă să înţeleagă singur, dar nu-mi pasă.
- Frumoasă seară, nu-i aşa?
Cu coada ochiului am remarcat cum îşi ridică capul pentru a se uita la cer. Nici când a rostit el iarăşi acele cuvinte, tot nu am putut înţelege ce sentiment e cel ce mă îneacă.
Mi-am lăsat capul în jos, privind hotărâtă în faţă. L-am luat de mână şi am trecut împreună de poarta ce reprezenta intrarea. Aici trebuia să se termine totul!
***
Sincer, am crezut că îmi va fi uşor să abordez subiectul ca apoi să merg pe o linie dreaptă spre punctul ce avea să rezulte separarea noastră. Dar ceva mă împiedică, ceva nu mă lasă să-l îndepărtez pe Leon. Aveam îndoieli în privinţa a ceea ce făceam, dacă ce urma să înfăptui este corect sau nu. În minte mi-au venit toate momentele petrecute cu Leon, toate acele clipe care, traite cu brunetul, îmi ofereau mie mai multă încredere. Ah, cât de chinuitor. De ce a trebuit să se ajungă la asta?
Mă întorc către entitatea ce merge odată cu mine, ce este la fel de atent şi grijuliu cum îl ştiu de luni întregi. Pare aşa inocent, atât de atractiv, chiar nu mai ştiu ce să fac. Am înţeles imediat că tăcerea lui este menită să-mi ofere mie libertatea de a vorbii. Am tras aer în piept, relaxându-mă. Acest lucru trebuia să înceteze.
- Leon, cred că şti de ce am vrut să ieşim, nu?
- Este doar dorinţa ta. Îmi răspunse el afişând un zâmbet plin de amărăciune.
Din nou raţiunea îmi este chinuită de îndoieli. Credeam că este bine să mergem pe drumuri diferite, că nu o să mai trebuiască să aibe grijă de mine. De când l-am întâlnit m-am gândit numai la mine, ignorând ceea ce-şi dorea el cu adevărat. Ştiu sigur că aflase ce motiv are această plimbare, ce urmări va avea. Atunci de ce nu se bucură? De ce îi simt durerea, tristeţea până în măduva oaselor? Credeam că va fi fericit să scape de mine, că va putea…
- Încetează! Strigă acesta oprindu-se din mers.
Îl privesc încurcată, de ce această discuţie nu merge conform statisticilor mele. De ce totul se întâmplă diferit?
Leon îşi reluă mersul, eu făcând la fel. Aş vrea să ştiu ce gândeşte, să ştiu ce-l deranjează, de ce hotărârea pe care eu am luat-o lui nu-i convine. Doar totul este pentru el, vreau să-l ştiu fericit.
- De ce nu m-ai omorât atunci, cum de te-ai ataşat de mine? Îl întreb eu puţin indiferentă.
- Nu meritai soarta aceea, puritatea ta ar putea şterge cele mai năsilnice păcate.
Mărturia lui m-a uimit, dar totuşi am zâmbit. Era un răspuns tipic lui, mereu atât de desăvârşit, de neasteptat. Am continuat.
- Ai ştiut din totdeauna ce gândesc, chiar şi când îţi ascundeam lucruri. Cum de nu te deranja acest lucru?
- Aveai mereu un motiv întemeiat. Erai ca o floare ce făcându-şi cunoscută povestea era destinată distrugerii.
- Dar când am găsit acel jurnal, nu ţi-am spus. Totuşi tu ştiai deja astfel l-ai ascuns de mine. Ce ai gândit atunci?
- Îmi era teamă că îmi vei afla secretul, dar citindu-ţi mintea am observat că nu bănuieşti nimic. Am trecut cu vederea micul incident dar am ascuns jurnalul pentru a nu-ţi oferi şansa să descoperi.
Am începu să râd. Probabil nu am aflat atunci, dar sunt aici, devenită una asemeni lui şi celui din jurnal. Oare numai mie mi se pare asta o ironie a sorţii? Probabil că nu, dar merita să mă gândesc la asta. Astfel l-am putut auzi pentru prima dată, după mult timp, pe Leon chicotind. Se pare că şi lui i s-a părut amuzant.
- În plus, continuă el, măiestria cu care încercai să-mi ascunzi acele lucruri era în majoritatea timpului adorabilă. Cu inocenţa ta unică reuşeai să spui poate în neştire tot adevărul în gând, ca şi cum ţi l-ai divulga ţie însăţi.
- E adevărat! Spun eu încă râzând.
Totul mi se părea minunat, avându-l pe Leon lângă mine şi plimbându-ne împreună părea că redevenisem o muritoare plină de aspiraţii. Peisajul era şi acesta minunat, cu luna ce ne veghea dându-le tuturor lucrurilor ce ne înconjurau un aspect visător. Mi-am închis ochi şi preţ de câteva secunde am putut să mă văd eu cea din trecut, eram aşa o naivă.
- Inocentă poate, dar niciodată naivă. Spuse el zâmbindu-mi.
Am început să râd, pur şi simplu adoram totul la cel de lângă mine. Atunci de ce voiam să-l îndepărtez? Această întrebare elimină toată buna dispoziţie, creând una de neplăcere şi tensiune.
- Leon, nu crezi că ţi-ar fi mai bine fără mine? Fără să trebuiască să ai mereu pe cineva în grijă, să-l…
- De ce continui cu aşta? De ce te minţi singură pentru a găsi motive să mă îndepărtezi? Încerci să te convingi că dragostea mea pentru tine nu e adevărată, că eşti o povară pentru mine. Spune-mi, ce te face să crezi asta?
Acesta se opri pentru a doua oară din mers, privindu-mă serios. Nu-i recunoşteam această latură, niciodată nu mi-a făcut-o cunoscută. Cu ce greşesc? Eu vreau să-i ofer libertate, de ce pentru el ceea ce fac este greşit?
- Leon… nu vreau să te reţin din nimic. Dar stiindu-mă lângă tine, chiar dacă nu fizic, psihic simt că te ţin legat. Ştiu că mă iubeşti, dar poate această iubire e falsă, doar pentru că sunt lângă tine, tu eşti obligat să-mi porţi aceste sentimente. Spune-mi tu cu ce greşesc, doar pentru că-ţi doresc libertate? Vreau doar să te ştiu fericit.
Fără să-mi dau seama începusem să plâng. Mici picături de sânge îmi curgeau pe obraji, ca apoi să se facă nevăzute. Ce risipă, dar mă încântă ca acele lacrimi sunt sincere. Îl privesc, ignorând lacrimile ce nu doreau să înceteze. Îi simt tristeţea, regretul. De ce era afectat de tot ce spuneam eu, ce eram eu pt el?
- Tu eşti fericirea mea! Nu îmi pasă ce crezi, dar ştiu că dragostea mea pentru tine e adevărată. Din clipa în care te-am văzut lângă mine, am simţit dorinţa să-mi aparţii.
- Dar poate…
- Nu înţeleg de ce ai conchide că mă ţi legat, mă întrerupse el, când adevărul este ca tu eşti cea legată. Poate nu vezi, dar eu sunt cel egoist, eu sunt cel care nu poate renunţa la tine. Nu eşti o povară, nu stai în calea fericirii mele, nu mă privezi de libertate, ci din contră, lângă tine am tot ce îmi doresc.
Nu aveam cuvinte pentru a-i mai adresa ceva. Tot ce spusese el era atât de evident şi totuşi, eu continuam să mă mint. De ce făcusem oare asta? Eram conştientă de sentimentele pe care i le purtam, dar totul se întâmplă prea brusc. Îl văd cum se apropie de mine, nu ştiu de ce, dar am simţit nevoie să închid ochii. Atunci i-am simţit mâna cum mă prinde de talie iar cealaltă strecurându-se prin păr ca mai apoi, buzele lui să le întâlnească pe ale mele. Inima îmi bătea atât de tare încât îmi era teamă să nu o audă, cum de altfel şi timiditatea mea începea să se facă observată. În minte mi-a venit primul meu sărut, acela cu Masaki. Fusese unul violent şi am simţit imediat greaţă, încercând din răsputeri să scap mai repede. Dar sărutul lui Leon este diferit. Este tandru şi plăcut, ca şi cum mă eliberează de un coşmar. Toate temerile îmi sunt eliminate de acele buze moi şi catifelate.