[Yaoi] Impresarul mortii

[Lexxu]

Capitolul 18.


- Ce faci? il intrebase de indata ce se eliberase din stransoarea dulceaga ce i-o oferise.
Pentru un moment se gandise la intensitatea sentimentelor sale, ura, atractia si caldura bratelor lui. Caldura ce reusise sa-i trezeasca fiori pe sirea spinarii, fiori reci care cereau focul din oceanele albastre. Focul sau scanteia. Nici el nu era sigur de asta.
- Ce se vede, ii raspunse barbatul, prinzandu-i o suvita neagra intre degete mai apoi sarutand-o usor. Ce se vede, dragul meu Dean, reptase pe un ton scazut.
Tremura din toate incheieturile. Tremurase si tremura in continuare la vocea melodioasa a barbatului ce-l ghida prin intuneric. Ce-l ghida spre lumina mult dorita...
- Cum te mai simti? intrebase dandu-se un pas in spate.
De cum auzise intrebarea revenise cu picioarele pe pamant. Asa era. Nu trebuia sub nici un chip sa se lase prada sentimentelor trecatoare ce-l incercau. Nu! sub nici o forma nu. Avea o razbunare de indeplinit. O razbunare pe care-o va gusta din plin, urmand refugierea sa.
- Nu te intereseaza pe tine, ii spuse zambind smecher, daca ma vrei sti ce ai de facut.
Un zambet rece se asternu pe fata adultului. Un zambet ce putea cutremura orice om de pe pamant.
- Stiu, raspunse cautandu-se prin buzunarele pantalonilor, dar m-am cam saturat sa astept.
Isi aprinse o tigara tragand din ea cu putere, apoi expirand fumul cenusiu ce se imprastia prin tot holul. Era un barbat puternic, frumos, nerabdator si... il putea avea oricand pe adolescent, insa nu miscase nici un deget in privinta aceasta. De ce? din cauza unei femei irascibile, furioase, de neinduplecat pe care-o salvase mai demult. Da. O femeie incredibil de convingatoare ce detinea si niste informati vitale pentru o afacere importanta de a sa. Si totusi, nu din cauza ei nu-l atinsese pe tanar. Nu in totalitate. Avea o onoare! Un barbat adevarat nu ar obliga "printesa" la nimic, ci ar cuceri-o.
- Ghinion, caine!
- Cum adica "ghinion"? intreba acesta arcuindu-si o spranceana.
Brunetul se intoarse cu spatele.
- Cum ai auzit.
Pisicul si-a scos ghearele, gandi Dante, urmarindu-l cum se indeparteaza.

***

Noaptea se apropie cu pasi repezi, invelind intreaga lume in functie de fusul orar. Dean se inchisese in propria cusca pentru restul zilei, lenevind. Uimitor, insa in afara de lenevit nu facuse mai nimic. Parea ca si gandurile il parasisera imprastiindu-se in lume.
Ofta.
Plictiseala se instala in corpu-i micut decorat cu muschi lungi, discreti, provocandu-i buzele sa se intredeschida usor de pe ele sarind in gol oftat dupa oftat. Se ridicase cu greu in sezut, parasind asternuturile moi si calde cu tragere de inima. Vroia sa priveasca cerul negru, stelele stralucitoare, luna... sa simta adierea vantului pe chipul sau, sa i se infioare pielea alba precum laptele la atingerea acestuia, sa se convinga ca nu este singur. Si exact asta facuse. Cu miscari lente deschise geamul sprijinindu-se de pervazul lui. Era liniste, ceasul batand ora 12 pm.
Frunzele copacilor se miscau in ritmul pe care vantul le-o oferea, neavand stare deloc. Nu aveau "somn" la fel ca el. Ele nu se odihneau, ele nu dormeau niciodata, ceea ce ii adusese aminte de o melodie tampita pe care-o auzise la radio.
"Eu vara nu dorm". Sa mori tu?!
Comentase o gramada pe seama piesei cat si a cantaretului. De indata ce revenise cu picioarele pe pamant, isi lasase privirea rosiatica sa cada pe peisajul dinaintea ochilor sai. Era frumos. Stateau la casa, deoarece Dante insistase sa ramana la casa. Da. Pentru prima oara i se paruse ca idiotul avusese dreptate in privinta asta. Era mult mai frumos decat la bloc, chiar daca nu locuise niciodata in vreunul. Era frumos... incredibil chiar. Fara sa-si dea seama, se lasase jos... tot mai jos... pana ajunsese sa isi sprijine capul de pervaz, lasandu-si pleoapele sa cada. Adormise acolo fara nici un advertisment.

***

Peste cateva minute se trezise in acelasi loc, mai mult fortat. Fortat din cauza unui obiect micut si solid ce facuse contact cu capul sau. Banuia ca idiotul de Dante se tinea de glume, ca-l palise din lipsa de ocupatie ca sa se razbune pentru faza cu supa, chiar daca trecuse ceva timp de atunci, insa nu. Nimeni nu se afla prin curte. Absolut nimeni. Cascase, zicandu-si ca este un accident dand sa se indeparteze.
- Hei, pustiule, auzi o soapta joasa din tufis.
- Da? intreba apropiindu-se.
- Locuieste vreo Agnes prin zona?
Intrebarea i se paru putin ciudata, neobisnuita, chiar daca nu era asa, insa gandindu-se ca era vreun posibil admirator ii raspunsese afirmativ.
- Ok
Nu era nimic rau nu? Somnoros se indeparta din nou, asezandu-se in asternuturile moi, verzi, adormind fara nici o grija. In fond, nici nu-si imagina ca defapt o trimisese pe propria sa mama la moarte fara sa vrea.