Inselati de aparente

[Miss M]

Varsta minima: -
Gen: school life
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: -
Tipul de comentariu solicitat: simplu/avansat, cum doriti

Cand totul este dat peste cap


Capitolul I
(Michael)

“Bun venit in casa groazei” mi-am spus plictisit, intrand pe poarta liceului, gata pentru un nou an de tortura in acest loc ingrozitor ascuns in spatele unei cladiri vechi si prafuite. Toamna isi lasase amprenta peste intregul oras, colorandu-l in nuante de portocaliu. Am privit curtea plina de elevi gandindu-ma plictisit la ceea ce urma. Inca un an de monotonie. Niciodata nu se intampla nimic iesit din comun aici, asa ca nu imi faceam prea mari sperante ca lucrurile sa se schimbe.
- Hei!
Greutatea pe care o simteam in spate nu putea insemna decat un singur lucru. Samantha. Am zambit lasandu-ma putin in fata si determinand-o sa coboare de pe mine. Urmatorul lucru pe care il stiu este ca am cazut amandoi, atragand atentia celor din jur care ne priveau cu simpatie. Eram sigur ca ei credeau vesnica poveste cu “tineri si indragostiti”. Adevarul era, bineinteles, altul. Nu imi placea cand lumea o considera mai mult decat o prietena pentru mine. Era adevarat ca nu se intampla prea des sa vezi o fata si un baiat prieteni si nimic mai mult, dar sa recunoastem: nu era imposibil. Asa ca imi parea nejustificata eticheta de indragostiti pe care o primeam automat cand mergeam impreuna undeva.
Am asteptat rabdator sa se dezmeticeasca si sa se ridice de pe mine, desi simteam cum toate oasele imi trosneau. Nu era prea grea, dar ma dezobisnuisem sa o sustin dupa o vara intreaga petrecuta departe de ea.
- Buna si tie, Sam, i-am raspuns intr-un final, incercand sa ma curat de praful ce-mi invaluise sacoul. S-a zis cu tinuta mea perfecta.
Mi-a zambit in felul ei unic, dezvelindu-si dintii de un alb orbitor. Era ceva aparte la acel zambet. Poate faptul ca parea strengaresc in ciuda feminitatii pe care o denota? Probabil. Oricum, nu era momentul oportun sa filozofez despre cat de ciudata este fiinta din fata mea. N-o mai vazusem de o vara si trebuia sa recunosc ca i-am dus dorul.
- Deci… ti-am lipsit? ma intreba brusc, tuguindu-si buzele trandafirii, semn ca era curioasa de raspuns. Nu-i statea in fire sa puna astfel de intrebari. Parea “o babuta nostalgica”, dupa cum ii placea sa afirme de fiecare data cand, fara sa vrea, spunea ceva mai dulce sau profund.
Era ca si cum mi-ar fi citit gandurile. M-am codit sa ii raspund, fiind putin rusinat de faptul ca unii elevi continuau sa ne priveasca. O cunosteam de la gradinita, dar lucrurile ca acesta erau in continuare greu de spus si nu puteam intelege de ce. Era totusi ciudat sa ai drept cel mai bun prieten o fata. Un baiat nu ar fi intrebat niciodata asa ceva. Dar niciodata nu te-ai putea sfatui cu un baiat pe anumite teme…
Se parea ca prieteniile de acest fel aveau avantaje si dezavantaje. Ma obisnuisem cu cele din urma, ajutat fiind de faptul ca in Sam nu vedeam feminitatea absoluta caracteristica oricarei fete. Ea era… altfel.
- Mhm, am mormait intr-un final, trezindu-i inca un zambet fermecator.
Un “Liniste” pitigaiat ne-a intrerupt din ceea ce se voia a fi o conversatie.
- Incepe cuvantarea, mi-a soptit amuzata aceasta, muscadu-si buzele pentru a nu izbucni in ras.
Directoarea era o persoana amuzanta prin simpla ei existenta. O femeie la vreo saizeci de ani, cu parul vopsit in negru, cu ochelarii vesnic cazuti pe nas si cu servieta cenusie care o facuse celebra. Nu pleca nicaieri fara geanta aia imensa datorita careia statea mai mereu aplecata spre stanga. Si se mai enerva ca toata lumea o priveste ciudat…
Am remarcat destul de tarziu faptul ca Sam isi lasase capul pe umarul meu, prefacandu-se adormita. Parul ciocolatiu ii incadra fata, alunecand in bucle pana aproape de talia-i subtire, inconjurata de vesnica curea neagra cu tinte. Avea gusturi ciudate in materie de imbracaminte, combinand cizmele cu tricourile largi si bocancii cu rochiile lungi de bal, pe care le purta din an in Paste.
Dupa patruzeci de minute de agonie pura directoarea si-a incheiat discursul cu amenintarea ca daca facem ceva ce ar putea oferi un renume prost liceului vom plati cu varf si indesat. De parca nu ne cunostea deja… O mana de copii de bani gata, plini de figuri si pusi mai mereu pe sotii. Cel putin noi, clasa a unsprezecea, eram o adevarata trupa de soc, fiind vestiti in tot liceul pentru boacanele pe care le faceam.
- S-a terminat deja? Exact cand devenea interesant, constata cu o falsa tristete Sam care isi retinuse un cascat somnoros. Am zambit, dandu-mi seama ca nu auzise nici macar doua vorbe din ceea ce a zis batranica, fiind pierduta printre gandurile ei.
Ne-am indreptat in liniste spre clasa. In mod normal as fi intrebat-o cate ceva despre cum si-a petrecut vacanta, dar stiam deja raspunsul: a patinat trei luni, in fiecare zi, cate sapte-opt ore. O admiram pentru ca avea aceasta pasiune, desi nu fusesem niciodata sa o vad. Motivul? Mi-ar fi parut o alta fata, nu Sam pe care o stiu eu. Oricat de ciudat ar parea, in viata de zi cu zi era o fire mai baietoasa, cu miscari smucite si cu un echilibru precar. Sau cel putin asa imi parea mie, care nu o vazusem vreodata pe gheata. Eram sigur ca acolo se transforma, nemaifiind prietena mea de la gradinita, ci o tanara gratioasa cu miscari elegante si precise.
Am intrat in clasa aruncand o privire scurta asupra noii sali. Arata cam ca cea veche, vopsita in alb, cu bancile de doua persoane colorate intr-un maroniu monoton. Singura diferenta era ca aceasta noua clasa era ordonata, totul aratand impecabil. Imi era mila de imaginea ei la sfarsitul anului, stiind ca urma sa indure transformari nu tocmai placute.
Grupul de baieti se reunise chiar la banca noastra, asteptandu-ma. Le-am zambit putin fortat, stiind ca urma o avalansa de intrebari. Dupa mai multe saluturi si strangeri de mana am reusit sa imi ocup locul in banca, trantindu-ma in scaunul crem din lemn de stejar.
Cercetam cu atentie incaperea, incercand sa ma familiarizez cu noua atmosfera. Vara isi pusese amprenta pe toata lumea. Unde te intorceai, vedeai doar fete triste ca vacanta s-a sfarsit. Nu ma asteptam sa zaresc vreun chip luminat de un zambet, pentru ca stiam ca nimeni nu se bucura. Inca noua luni grele, pline de teste si de lectii care nu ne vor ajuta la nimic in viata. Eram totusi entuziasmat de ideea noilor strengarii pe care urma sa le facem. Ma intrebam ce vor mai inventa de data aceasta baietii. Probabil ca vor incerca sa faca niste glume mai nevinovate, dat fiind faptul ca nu doreau sa para imaturi. Dar erau. Erau cei mai imaturi oameni pe care ii cunosteam, amuzandu-se din orice si suparandu-se ca niste copii din tot felul de nimicuri.
- Buna ziua, taraturi minuscule, ne-a salutat dirigintele cu obisnuita-i prietenie, mijindu-si ochii din spatele fundurilor de borcan numite lentile. Ne-am ridicat plictisiti, reasezandu-ne imediat. Nu aveam de gand sa asteptam sa ne faca semn sa luam loc. Oricum n-ar fi facut-o. Dupa el, o ora perfecta se petrecea in picioare, cu multe note de patru si o liniste mormantala intrerupta doar de tipetele lui agasante daca cineva indraznea sa-si miste un deget.
A deschis catalogul cu o miscare rapida a mainii, incat ma temeam ca l-ar putea rupe si apoi sa dea vina pe noi. Toate numele rostite in timp ce facea prezenta mi se pareau necunoscute. Nici acum, dupa doi ani de convietuire, nu ma obisnuisem cu numele de familie ale colegilor, iar unii imi erau necunoscuti cu totul. Nu dadeam atentie oricui, preferand sa raman in grupul meu restrans. Adica cine ar fi vrut sa aiba de a face cu tipele fitoase din primele banci sau cu cei doi tocilari din randul de mijloc? Nu eu, in orice caz.
Imi plimbam ochii prin clasa, cautand ceva ce m-ar putea tine ocupat cat timp babacul ne insira obisnuitele amenintari. Oare le-a retinut pe de rost? Privirea mi s-a oprit pe o fata a carui chip nu-mi parea cunoscut. De un singur lucru eram sigur: era frumoasa. Parul drept si roscat ii incadra fata ovala, oprindu-se in dreptul umerilor. Bretonul atragea atentia asupra ochilor de un verde crud si patrunzator, in timp ce genele ii fluturau incet de fiecare data cand clipea. Nu o mai vazusem inainte, eram sigur. As fi remarcat asa ceva printre toti elevii plictisitori din locul asta.
- Hei, Sam, am soptit tragandu-mi colega de banca de maneca. Ochii ei intunecati imi aminteau de felul in care obisnuiam sa privesc stelele noaptea asta vara. M-am trezit totusi din lumea mea de amintiri si, ignorand privirea compatimitoare a satenei, am intrebat-o cine e eleva cea noua.
Rasul ei zgomots a umplut incaperea, facand pe toata lumea sa ne priveasca. Ce n-ar fi dat si ei sa rada atunci… Sam si-a acoperit gura cu ambele maini, maraind o scuza in dreptul dirigintelui care a ignorat-o complet, continuandu-si discursul.
- Ce te-a apucat? am intrebat-o putin nervos. Nici macar nu-mi raspunsese la intrebarea anterioara, de ce ma asteptam sa primesc ceva de data asta?
- Rachel nu e noua. Rachel e colega cu noi din clasa a noua, mi-a soptit aceasta privindu-ma cu ochii intredeschisi, straduindu-se probabil sa nu rada din nou.
Colega dintr-a noua? Cum era posibil asa ceva? Stiam ca sunt cam aerian, dar cred ca as fi remarcat o asemenea frumusete! In fond, eram baiat. Trebuia sa am ochiul format pentru a depista asemenea specimene rare in multimea anosta a elevilor acestui sfant liceu. Adevarul e ca eram bulversat de lipsa mea de atentie. Dar timpul nu era pierdut, asa ca inca aveam o sansa de a o cunoaste mai bine pe aceasta Rachel. Planurile mele de cucerire au fost intrerupte de fosila de la catedra.
- Trebuie sa alegeti seful clasei, ne anunta batranul scotand un suierat straniu, in timp ce ochii sai mici ne fixau pe fiecare in parte. Astept propuneri, adauga plictisit, batand cu degetele in lemn de parca ar fi vrut sa spuna ca ii irosim timpul.
Mi-am dat ochii peste cap cand i-am intalnit zambetul lui Sam. Era previzibil ce urma sa se intample.
- Il propun pe Michael Stone, se ridica aceasta cu mana stanga fluturandu-i in aer. Am zambit in timp ce alti colegi se ridicau, sustinandu-i propunerea.
Dupa doua minute, doar cinci elevi, printre care si Rachel, ramasesera jos, asa ca dirigintele a fost obligat sa admita ca, pentru inca un an, eu voi conduce “armata de barbari”, cum ne alinta ei. Ma simteam flatat sa fiu reales sef, desi stiam perfect motivul: eu eram intotdeauna creierul boacanelor din clasa, cel care stia cum s-o dreaga cu profesorii si, mai ales, cu directoarea. In mod ciudat toti cei ce se perindau la catedra ma simpatizau, in ciuda notelor mele deloc de invidiat.
Inainte ca totul sa devina oficial, stiam ca urmeaza vesnica intrebare.
- Are cineva vreo obiectie?intreba batranul apasat, rugandu-se parca sa auda o nemultumire. Incepusem sa inteleg ce urma sa faca. Daca asta nu era infricosator, atunci ce?
Niciodata nu s-a intamplat ca cineva sa obiecteze. Presupun ca le placea ideea sa-si faca de cap lasandu-ma pe mine sa-i scot din belele. Iar mie imi placea sa cresc in ochii lor ajutandu-i de fiecare data cand o dadeau in bara. Ce relatie frumoasa, nu-i asa? Din fericire sotiile lor nu produceau pagube materiale decat foarte rar, asa ca problemele erau usor de rezolvat. Nu ma indoiam ca anul acesta va fi la fel. Cateva glume in ore, la o ocazie speciala poate chiar un profesor avea sa fie lipit de scaun, dar nimic mai mult.
Ceea ce nu stiam era ca totul avea sa se schimbe.