Parfum de artă trecătoare

[Mad Hatter]

Parfum de artă trecătoare

Capitolul unu

Mereu îşi dorise să i-a parte la un concert susţinut la opera din Paris şi cu ajutorul Hannei şi al mamei ei, îi îndeplinise dorinţa şi bineînţeles, Sophie - o simplă , dar bună amică - o însoţise. Le zărise pe Veera şi Yvonne, dar nu se dusese să le salute şi Sophie, după prima melodie, se făcuse dispărută, iar bruneta noastră rămăsese singură între scumpii ei francezi.
Aşa că, după ce concertul luase sfârşit, Alice stătea neînsoţită de nimeni în parcul pustiu Buttes-Chaumont, unul din lcourile ei favorite din Paris. Rochia exagerat de lungă valsa pe acordurile vântului, făcând-o să arate ca o fantomă rătăcită în celebrul foişor. Se rezemase de una dintre coloane, ţinând cu mare grijă în mâna dreaptă sticla de vin roşu, dulce şi pe jumătate goală. Luna plină, pe care o fixa cu privirea, se oglindea în ochii ei sticloşi ca de pisică, în timp ce vioara - împrumutată -zăcea inertă pe asfaltul rece.
Aude paşi apăsaţi, fermi la un moment dat şi-şi întoarce încet capul, buclele întunecate mişcându-i-se uşor. Mai i-a o gură din vinul foarte dulce, privind cu ochii mijiţi noua apariţie. Credea, de fapt, era sigură că nimeni nu-şi mai ducea veacul la ora aceasta prin parc.
Domnul, un necunoscut şi un Jude Law în adevăratul sens al cuvântului, brunet şi cu o prezenţă „sălbatică” , mai bine zis ieşită din comun, o priveşte pe bruneta ce deşi se simţea "analizată", nu-şi mută privirea total inexpresivă de la lună.

- Eşti bine? aude glasul lui cald şi blând atunci şi se încruntă. De la un timp încoace, toţi îi puneau întrebarea asta şi deja începuse să o enerveze lucrul ăsta.
- De ce toată lumea mă întreabă asta? Arăt chiar aşa de jalnic? lasă sticla jos, hotărându'se să îi răspundă misteriosului şi chiar îşi întoarce privirea spre el. Schiţează un zâmbet palid când acesta se apropie mai mult de ea, se gândea de la ce pornise de fapt întrebarea, ce motiv îi făcuseră pe cei din jurul ei să i-o adreseze. Şi când îşi aduce vag aminte, tipul îşi drege clasul. Probabil că spusese ceva şi ea nu-l auzise...
Alice îl priveşte atentă cu ochii ei de un albastru hipnotizant, se pune pe picioară şi ridică o sprânceană, întrebându-l mai mult din gesturi dacă zisese ceva.
- Am spus că da, chiar arăţi jalnic!
- Merci, dar de data asta chiar mă simt bine! Şi să ştii, răspunsul corect era : „Arăţi minunat!” .

Chiar se simţea bine. Nu era fericită, nu ştia să definească fericirea nici măcar prin momentele din viaţa ei, dar era sigură că era mulţumită de ceea ce se întâmplase în ultimele două zile şi că, spre vaga ei plăcere şi fericire, nu fusese dezamăgită din nou.

- Atunci arăţi splendid ! îi aruncă un zâmbet sclipitor, privind-o atent în ochii, stând drept şi dezvelindu-şi dantura perfectă.
- Nu suport complimentele, spune sec, strâmbându-se în sinea ei când îi vede zâmbetul. Ce zici dacă am face cunoştiinţă înainte de alte discuţii...?
- Măcar eu am fost sincer şi ţi-am spus ce-ai vrut să auzi ! Marcus-David, domnişioară...
- Dearhart! Alice Dearhart, se prezintă la rândul ei pe un ton netru, lăsându-l să îi sărute mâna gentil.
- Jurnalista, aşa-i ? o întreabă, Alice aprobând printr-o mişcare simplă a capului.
- De ce toată lumea ştie cu ce mă ocup...? murmură, luându-şi sticla de vin şi mai i-a o gură.
- Toţi te cunosc, din cauza articolelor tale răutăcioase ! îi răspunde acest David-Marcus, zâmbiind finuţ şi la fel de cuceritor.
- Aha, aprobă renunţând la orice comentariu pentru că nu voia să distrugă o altă seară.

„Articole răutăcioase” era puţin spus, poate dureroase şi crude suna mai bine. Le chinuia psihic pe bietele vedete de pretutindeni, avea uneori grijă uneori să nu lase o fărâmă de demnitate în ele. Nu fiindcă ar fi avut ceva contra lor, ci fiindcă asta îi cerea revista, slujba ei însemna torturarea actriţelor sau actorilor ce nu jucau bine.

- Chiar aşa de afectată eşti ? se aşează enervantul -frumos -şi prea -direct- îi găsise deja un apelativ - lângă ea şi-o priveşte, iar Alice începe să legăne uşor sticla de vin.
- Nu sunt deloc afectată, cum spuneam mă simt chiar foarte bine, dar am obiceiul ăsta foarte deranjant de a face comentarii acide pe orice temă, îi răspunde pe acelaşi ton neutru.

Şi totuşi, de ce să fie „afectată”? Ei bine, dacă vă gândiţi la vreo despărţire sau dezamăgire în dragoste, nu e aşa. Şi nu, nu îi murise nimeni în familie. Se întâmplase doar ca o frumuşică şi nouă - şi tânără puştoaică - actriţă să răspundă unui articol de-al ei şi uite aşa, toată presa ajunsese pe capul lui Alice. Demisionase, nu reuşise să ajungă la vreo altă revistă şi până la urmă, după un an de la acest incident - din cauza căruia toţi ajunseseră să o cunoască drept „femeia fără pic de milă” - reuşise să-şi revină şi îşi reîncepuse obişnuita muncă la o altă revistă mondenă. Deci, probabil că şi domnul de faţă ştia povestea.

- Şi atunci de ce bei? aruncă brunetul o scurtă privire sticlei de vin, iar un surâs subtil se aşează pe chipul de porţelan al fetei.
- Pentru că îmi place. Dacă nu aş bea, aş face altceva, suma viciilor e constantă. Şi în plus, nu sunt alcoolică, pot să trăiesc foarte bine şi fără băutură!
- Da, dar când bei într-un moment de cumpănă, atunci lucrurile stau altfel, iar tu nu eşti sută la sută bine!

Avea dreptate. Da, Alice părea că trecuse peste tot. Da, Alice se bucura de toate, în felul ei. Da, Alice părea "fericită". Da, rănile brunetei încă nu se vindecaseră şi nu, nu o făcuse să ajungă aici doar un incident de genul, ci şi alte lucruri mai urâte ce ţineau tot de presă şi de familie, de altfel, îi agravseră rănile. Şi în acest moment, se vedeau clar, poate că de asta acest David-Marcus intrase în vorbă cu ea.

- Nu am fost niciodată sută la sută bine şi tot timpul am băut, mai mult sau mai puţin ! răspunde, având din nou acelaşi ton perfect neutru.
Tipul misterios tace, îşi aprinde o ţigară, iar Alice îl priveşte cu coada ochiului. Ce-i drept, o rodea curiozitatea, chiar se întreba de ce o băgase în seamă, tocmai pe ea...o străină totală lui !
- Pot să te întreb ce făceai aici? lasă sticla lângă ea şi nu-şi mută privirea spre altceva.
Ezită. Nu îi răspunde. Alice ridică din sprâncene, aşteptând răbdătoare.
- Am avut o întâlnire cu câţiva jurnalişti, îi răspunde apoi repede pe un ton ferm. Dar tu? Ce caută o femeie ca tine, singură în locul acesta?
- Linişte. Şi nu îmi este teamă să îmi petrec serile de una singură.
- Da, dar o femeie trebuia întotdeauna însoţită! suflă elegant fumul de ţigară şi Alice priveşte de această dată în altă parte, spre cer.
- Nu sunt de acord! Uneori, singurătatea e necesară şi benefică...
- Doar uneori, bine-zis! mai suflă încă o dată fumul, privind-o pe brunetă atent.
Alice urmăreşte, în tăcere, fumul cu privirea şi preferă să nu mai spună ceva.

***

Trecuseră doar două luni de la întâlnirea cu David-Marcus şi de atunci, nu-l mai văzuse şi chiar îl uitase, probabil că fusese beată sau poate că nu-i dăduse destulă importanţă.
Cert e că acum, cu nervii la pământ, Alice îl înjura pe necunoscut de mama focului, fumând şi privind pierdută pe fereastra de la apartamentul ei din New York maşinile, lumea, totul.
- O să mă răzbun eu, cândva...şopteşte şi lasă firul de fum să i se strecoare printre buzele sângerii.
Se întoarce pe călcâie brusc, ţine ţigara între buze şi i-a revista aruncată pe podea, la doi paşi de ea. Cu litere mari, numele ei şi un titlu perfect să îi strice cariera: Alice Dearhart, criticul mult-iubit de întreagul Hollywood, îşi petrece seara alături de David-Marcus!

Cine fusese de fapt acest domn misterios? Spionul puştoaicei. În seara aceea, şi de la băutură şi de la oboseală, o făcuse să scoată orice pe gură. Şi de fapt, nu fusese un oarecare „spion”, lucra la o revistă ce o putea distruge imediat pe brunetă şi chiar asta se întâmpla.
Pufneşte şi suflă fumul, căzând în scaun. Se uită iar pe fereastră şi soneria sună, Alice închide ochii, iar scrumul atinge lent podeaua din lemn de trandafir.

______
Dadada, nou fic ÅŸi blablabla.
Accept critici/sfaturi/păreri, dar vă rog, fără idk, "cât de bine scrii". ^^" Vreau să-mi revin, că am fost cam leneşă în ultimul timp...
Lectură plăcută celor care aruncă un ochi pe aici!

EDIT Daria: știu că și eu am folosit termenul ăsta, dar acum că punem Zup pe picioare vă rog pe toți să terminați cu limbajul ăsta, cuvântul de „pupincurist” nu-i prea bine-venit, i think, pe aici. Unii ar putea să se simtă cu musca pe căciulă, key?

P.S.: o să trec mâine pe aici.

Edit: gata, am editat cuvântul =3 srry.