Elena ÅŸi Ordinul Negru

[Ayu.Lore]

Este o idee mai ciudată, despre un grup e copii cu puteri neobişnuite.
Aştept să văd ce părere aveţi.

Unu

*****

Chiar dacă sunet este vag îl pot auzi, undeva departe cineva ţipă. Încerc să deschid ochii, dar pleoapele parcă îmi sunt de plumb.
"Trezeşte-te, trebuie să trezeşti. Acum!”
Vocea s-a stins şi am deschis ochii larg, vedeam un cer albastru închis. Ceva greu îmi apăsa pieptul şi atunci am înţeles. Am simţit cum panica îmi întunecă mintea, eram prinsă acolo, pierdeam sânge şi dacă nu se grăbeau puteam muri. Am vrut să ţip, aveam nevoie de ajutor, cine, ori şi cine. Mi-am ridicat pentru o secundă capul şi am simţit cum o iau complet razna.
„ Taci, ei cred că eşti moartă. Dacă află că de fapt trăieşti, sigur va fi pentru puţin timp.”
Priveam cum mama mea zăcea inconştientă, iar cealaltă femeie ridica un cuţit de măcelărie. Pentru un moment am zărit o maşină care se oprise la marginea şoselei, şoferul era destul de bătrân.
- Ce mai stai? Ucide-o o dată, nu vreau ca cineva să se apropie.
Lama cuţitului cădea cu repeziciune „ E un vis, e un vis”. Chiar dacă îmi impuneam asta ştiam că nu este adevărat, acum probabil că mama este moartă. Ţineam ochii strânşi, iar lacrimile doreau să iasă la iveală.
„ Nu, nu-i poţi lăsa să te descopere. Nu uita, voi fi mereu lângă tine, răsfăţato.”
Am deschis ochii, Ştefan era aplecat deasupra mea. Ochii lui ciocolatii erau plini de tristeţe, o tristeţe care avea legătură cu mine. Era palid şi părul şaten îi era ciufului. În schimb buzele lui erau roşi, sau mai bine spus sângeri. Am întins mâna pentru al atinge, dar a trecut pur şi simplu prin el.
- EÅŸti mort?
Nu mi-a răspuns doar mi-a făcut semn să tac şi mi-a cerut să închid ochii. Atunci am simţit cum mi se opreşte respiraţia, inima a încetat din a mai bate, dar era totuşi vie. Nu ştiam ce se întâmplă, dar eram sigură ca Ştefan nu va lasă pe cineva să-mi facă rău.
Auzeam paşi apropiindu-se, tot mai aproape, mai aproape. O mână caldă, extrem de caldă îmi verifica pulsul.
- E moartă, supravegherea a luat sfârşit. Subiectul numărul 15 a decedat, experimentul aluat sfârşit. Mama acesteia a fost o victimă fără voie.
„ Nu deschide ochii, te va ucide dacă va afla că trăieşti”.
Am auzit cum paşi se îndepărtau. După ce a pornit motorul şi maşina s-a îndepărtat cu viteză am deschis ochii. Ştefan era aşezat lângă mine şi privea pierdut cerul. O stea a căzut şi fără să vrea am scos un mormăit trist:
- Mama…
„ Dacă steaua ei sa prăbuşit înseamnă că a trecut dincolo, dar nu pot garanta că este vorba de Rai sau Infern.”
- Infern. Nu era perfectă, dar nici groaznică. Ştiu că nu are nici o şansă să ajungă în Rai pentru că la ucis pe tatăl meu biologic.
„ Ştiu. Totul se întâmplă cu un scop. Acum tu trebuie să trăieşti, iar toţii cei care nu aparţin lumii tale să moară.”
Un nor întunecat parcă se abătuse asupra chipului său. Oare cum pot să spun că arată, viu sau mort?
- EÅŸti mort?
„ Nu.”
- Eu sunt moartă?
„ Nu. Trebuie să plec. Ai grijă, Ordinul Negru e pe urmele tale. Trebuie să supravieţuieşti, mai ai trei luni, rezistă. ”
Am început să tremur de frig. Încă o maşina apăru pe şosea. Ochii mi sau închis, dar puteam auzi sirenele, sunt salvată.
Auzeam paÅŸi care veneau tot mai aproape, apoi vocea unei femei a spart liniÅŸtea.
- E vie. Aduce-Å£i repede targa.

*****

M-am ridicat în capul oaselor, tatăl mau vitreg era lângă mine şi mă ţinea de mână. Ochii lui roşii şi părul în toate direcţiile parcă mi-a confirmat că nu era doar un vis. Era prima dată când îl vedem neras, era complet distrus, mă avea doar pe mine acum.
Privirea îi eram îndreptată spre fereastră, parcă aştepta să se întâmple ceva rău. Îi cer să-mi dea drumul la mână în timp ce el nici măcar nu mă asculta.
„ Trebuie să pleci cât mai repede. Ai încredere în mine, dacă nu te grăbeşti Ordinul va ajunge la tine.”
Ştefan stătea rezemat de tocul uşi, era la fel de palid ca noaptea trecută, purta un tricou negru si o pereche de blugi închişi la culoare. Părea atât de trist încât simţeam un impuls de a merge la el şi al îmbrăţişa.
„ Ce mai stai pe gânduri, spune-i că trebuie să mergi la baie sau ceva”
Vocea lui era puternică, dar Cristian, tatăl meu vitreg, nici măcar nu îl auzea. Încă o dată mă întrebam dacă nu cumva era mort, dar eu nu vreau să cred asta, e absurd.
„ Nu mai sta pe gânduri, trebuie să ajungi cât mai repede acasă.”
Privesc speriată în jur şi realizez că mă aflu în camera mea, sau o copie perfectă. De ce m-ar minţi Cristian, el m-a considerat mereu fata lui.
- Unde suntem?
Întrebarea era pentru Ştefan, dar cel care a venit primul cu răspunsul a fost Cristian.
- Eşti acasă, totul va fi bine. Merg să-ţi aduc ceva de mâncare.
Îl priveam cum iese din cameră şi am început să caut indici care să arate că nu era camera mea. Pereţi aveau aceiaşi nuanţă de verde închis, lângă uşă era biroul şi pe el îmi era aşezat laptop-ul şi colecţia de CD-uri. Dulapul era deschis exact cum l-am lăsat eu ieri, iar hainele erau la fel de neordonate ca de obicei.
„ Ai încredere în mine, trebuie să pleci cât mai repede.”
Acum nu mai ştiam ce să cred, eram acasă sau nu, aveam încredere în Ştefan sau nu? Aveam, ştiam că nu mi-ar face nici o dată rău, dar poate că el este cel care greşeşte, iar eu sunt acasă. Poate că nici mama nu este moartă, poate că totul este un vis, un vis care încă nu s-a sfârşit. M-am ridicat din pat, eram îmbrăcată în pijamalele mele negre cu cranii colorate, şi m-am dus la perete. Am înghiţit nodul pe care îl am în gât şi mi-am repetat că este un vis, apoi am dat cu capul de perete.
„ Dă mai tare ca să te audă şi Dr. Cristian.”
- Au! Chiar nu visez.
Îl privesc lung pe Ştefan, sau spiritul lui, fantoma spectrul, ce o fi. Dacă nu e un vis, dacă el are dreptate, dacă Cristian vrea să scape de mine, atunci ce mă fac?
Mă îndepărtez de perete cu paşi mici si apăsaţi până la dulap. Înşfac repede un tricou kaki şi o pereche de blugi negri.
- Ieşi din cameră.
Mă uit spre locul în care acum câteva momente era Ştefan şi văd că a plecat. Îmi arunc hainele pe jos şi mă pun să arunc câteva lucruri într-un rucsac. Deschid biroul şi rup posterul lipit pe uşă, lăsând o sumă destul de mare de banii să cadă pe covorul verde. Mai scotocesc după caietul cu schiţe. Împachetez repede acele lucruri mărunte apoi mă îmbrac în grabă. Vreau să ies, dar nu pot pleca pe străzi având pe mine doar un tricou. Înşfac un hanorac albastru închis de pe umeraş şi îl chem pe Ştefan.
- Sper să ai o explicaţie bună, pentru că eu acum fug de acasă.
El nu face decât să aprobe din cap şi îmi spune să cobor în linişte scările. Nu prea ştiu despre ce scări vorbeşte pentru că camera mea este la parter, sau era. Ies pe hol şi abia atunci îmi dau seama că chiar nu eram acasă.
Holul era alb plin de uşi exact ca a mea. Una dintre uşi se deschise şi din spatele ei ieşi o fată puţin mai mare ca mine, dar extrem de ciudată. Nu că eu aşi putea fi numită normală. Am doar 1,65 şi 58 de kilograme. Poate asta nu vi se pare ciudat, dar nu port decât haine închise şi combinate nu negru, ceea ce mă face mai palida decât de obicei. Părul meu este blond cu şuviţe verzi. Ochii mei se schimbă după anotimp: toamna căprui, iarna albaştri, primăvara verzi, iar vara negri. Atunci când mă enervez ochii mei devin vişini, poate că asta a speriato pe profesoara de fizică. Acum să o descriu pe fata din faţa mea, este înaltă şi slăbănoagă, are o freză emo, părul brunet cu şuviţe vişini. Tricoul de pe ea este negru cu un cap de mort pe spate, iar pantaloni sunt în carouri. Nu purta nimic în picioare şi avea o ojă neagră luată pe alocuri.
- Dacă vrei ceva poţi să-mi spui. Ce ţi se pare aşa ciudat la înfăţişarea mea?
Vocea îi era rece, nu era supărată pentru modul în care am numito, era doar plictisită şi distantă.
- Îm-îmi pare rău. Nu am vrut să o spun într-un mod urât. Eram sigură că asta gândesc.
- Eşti nouă. Ordinul nu a mai adus pe nimeni aici în ultimul timp.
- Unde suntem?
- Internatul Negru. Plin de ciudaţi care nu îşi găsesc locul, aici îţi faci prieteni şi alte chesti, dar nu-oi adevărat. Am văzut că Dr. Cristian a fost la tine în cameră. Mă analiza puţin şi privirea i se opri pe rucsacul meu. Nu poţi pleca. Apropo eu sunt Diana.
- Elena. Care e numele tău de familie?
- Nu am, nimeni de aici nu are nume de familie, sau familie.
- Cristian e familia mea, este tatăl meu vitreg.
Fata m-a privit suspicioasă câteva secunde după care a plecat. Nu mai ştiam ce pot să fac, Ştefan vrea să plec cu el, dar acum nu mai pot face asta. Am fost văzută şi probabil că fata asta va spune celorlalţi că vreau să plec.
- Diana, nu fata asta. Poţi încerca şi tu să fugi, dar nu are rost, suntem păziţi 24 din 24. crezi că eu nu am încercat. Intrat în cameră şi mi-a făcut semn să o urmez. Era o cameră decorată cu bun gust. Era un pat mare în mijlocul camerei - pe care stătea un laptop - , pereţi erau albi cu pete mari vişinii, iar patul avea aşternuturi gri deschis. La capul patului era un raft plin de cărţi, unele vechi altele noi. Opus uşi erau aşezate două uşi din sticlă care ducea spre un balcon cu două fotolii şi o măsuţă. Dulapurile ei era gri şi simple. Covorul erau pictat in colori închise: negru, albastru, verde, mov, gri, vişini.
- Sora mea m-a ajutat să o decorez când locuiam împreună.
Scoase un caiet mare cu copertă de carton şi diverse cuvinte notate pe el. Mi-a arătat o pagină pe care erau notate mai multe nume şi data în care a încercat fiecare să evadeze. Următoarea listă era cu alte nume, destul de puţine, armat de o dată, data morţii.
- Fiecare persoană care a încercat să evadeze şi a fost prinsă a murit într-un mod ciudat, un accident.
„ Ai încredere în mine, te voi scoate de aici şi nu vei păţi nimic, răsfăţato.”
- Cine e aici? Te aud să ştii. Ştefan? Te-ai întors? Alexa este moartă!
Fată părea scoasă din minţi mde focea şatenului. În clipa în care a rostit acele cuvinte chipul băiatului a devenit mai aspru, dur şi rece. Mi-a atins obrazul,şi pot să jur că am simţit ceva rece în acel loc, apoi s-a făcut nevăzut.
- Era Ştefan nu? Mă privea furioasă de data asta, iar răceala din ochii ei era cât se poate de evidentă. Se pare că nu ai de gând să-mi răspunzi la întrebare. Poftim, ia caietul şi grăbeşte-te că vine Dr. Cristian.