Când fulgerul loveşte

[Me�al.]

Helău. Cred că sunteţi obişnuiţi cu prezenţa mea aici şi, după cum vă aşteptaţi, am venit cu o nouă poveste ce sper să vă placă.
Această poveste, de fapt, se bazează pe o idee mai veche de-a mea, pe care am găsit-o notată într-un carneţel - yap, e de pe vremea când eram obsedat de acest sport.
Asupra genului nu sunt, însă, foarte hotărât. I mean, dacă să fie şi fantasy sau nu, deşi vreau ca acest gen să lipsească din actuala creaţie. Hehe, depinde cum o să-mi treacă prin cap.
Pozele nu cred că o să fie, o să mă hotărăsc până când o să vin cu capitolul doi. Aş vrea, totuşi, să vă imaginaţi personajele aşa cum vreţi voi şi de aceea mă gândesc să nu pun. O să văd : - ? .
Într-un final, aş vrea să îi mulţumesc lui Abbeh pentru... ştie ea ce şi, ca să nu fiu rău ( deşi îmi place ) , capitolul acesta este dedicat ei.
Fără alte introduceri, vă aştept comentariile - dure, vă rog!
Lectură plăcută!
EDIIT: O să scriu din perspectiva ambelor personaje - când o să fie rândul lui Kyle, am să vă anunţ.

Când fulgerul loveşte






Prolog



În viaţă lucrurile nu sunt aşa cum vrem noi niciodată. Totul se întâmplă cu un scop şi nimeni nu ne întreabă dacă ne convine sau nu ce are loc. De fapt, ce de am fi întrebaţi?
Oamenii se schimbă: ne iubesc, ne părăsesc. Dragostea se schimbă: se înfiripă, dispare. Întunericul se naşte din cea mai pură lumină...
Într-un final, te simţi pierdut, ca şi cum te-ai fi abătut de la poteca vieţii şi ai fi pierdut-o. Nu ştii ce să faci, destinul de pândeşte, întunericul te doreşte, iar lumina este prea slabă ca să te poată avea.
Însă întotdeauna să continui să speri. Speranţa e singurul lucru avut de oameni în momentele grele, fiecare gândindu-se că după fiecare hop apar şi lucruri bune. Tot timpul sperăm, chiar şi când totul merge bine. E natura noastră umană să facem acest lucru.
Şi, cine ştie, prin speranţă, viaţa va fi mai frumoasă, se va îndrepta. Niciodată nu trebuie să spunem că totul s-a terminat, să capitulăm fără luptă. Niciodată. Fiindcă nimai tu îţi controlezi destinul.
Chiar dacă nu realizăm, singurul lucru ce ne-a salvat, singurul lucru ce ne ţine în viaţă este un cuvânt atât de simplu, dar atât de greu de definit. Un sentiment atât de pur încât nu poate fi simţit de toţi, unul ce ne poate călăuzi oriunde, chiar şi prin abis. Un sentiment ce ne deschide inimile, ne face fericiţi şi ne aminteşte de clipele bune, de amintiri, de tot ce avem noi mai de preţ. Un sentiment ce ne face inimile să bată încontinuu pentru cineva, care nu poate fi dominat de nimic altceva. Ceva atât de frumos încât este dureros. Însă nimeni nu poate trăi fără el fiindcă acest sentiment este flacăra ce arde înăntrul nostru, este flacăra ce ne-a creat şi care ne va distruge.
Dragostea.

I

Când mi-am deschis ochii, mă aflam în aceeaşi încăpere plictisitoare, anostă. În faţa mea stătea acelaşi bărbat bătrân, cu părul cărunt şi cu ochii lipsiţi de culoare. Îmi spunea pentru a mia oară regulamentul, de parcă mi-ar fi păsat. Mă întrebam când avea să tacă din gură şi să mă lase să plec. Am privit plictisită încăperea, ochii mei verzi analizând fiecare detaliu minor. Pereţii albăstrui erau plini de trofee şi diferite distincţii oferite şcolii. În spatele biroului, pe perete, se distingea simbolul colegiului – un vultur ce înghite un fulger.

- Acestea fiind spuse, bine ai venit la Colegiul Aran’gar, domişoară Mayer. Sper ca, cu dumneata în echipă, să câştigăm şi campionatul de anul acesta, mi-a spus directorul.

Nu a trebuit mult ca să-mi dau seama că era obsedat. Voia să câştige tot şi, oricât de nepăsător voia să pară, orice cuvânt scos de el arăta clar cât de mult îşi dorea să învingem. Însă nu îmi păsa mai deloc fiindcă eu nu mi-am dorit niciodată să ajung la şcoala asta. Părinţii mei mă aruncaseră aici fiindcă, după părerea lor, era foarte bine pentru mine. Sportul este sănătos, îmi spuneau de atâtea ori încât mă şi săturasem să-i aud. Niciodată nu crezusem că o astfel de şcoală era soluţia perfectă pentru a scăpa de mine, însă nu aveam ce face, decât să tac şi să înghit. Ca de obicei. Însă preferam acest loc mult mai mult decât să merg şi să călătoresc tot timpul cu ei. Mult mai mult.
Colegiul Aran’gar era o fostă şcoală militară ce a devenit şcoală de corecţie, iar acum o şcoală pentru băieţi şi fete, specializată pe basket. Aici veneau toţi cei ce erau pasionaţi de acest sport fiindcă oferea şi un internat şi condiţii relativ bune. Deşi toţi spuneau şi credeau că era o şcoală model, nu era aşa după părerea mea. Rămânea tot un fel de colegiu militar fiindcă programul era foarte dur. Aşa spuseseră unii elevi ce nu au mai suportat să stea aici şi s-au transferat. Înţelegeam şi eu acest lucru fiindcă o singură ieşire pe an cu părinţii mi se părea prea exagerat şi, în rest, trezirea era la şase dimineaţa. Oribil.

- O să începi antrenamentele de astăzi, Mayer. O să vină un elev, şeful primei echipe, să te instruiască. Apoi vei fi repartizat la una dintre ele, a spus directorul plictisit, privind ceasul ce indica ora şase şi ceva seara.

Colegiul ăsta avea treisprezece echipe de basket, dar încă nu erau destule pentru toţi elevii – majoritatea băieţi. De aceea, eu speram să nu fiu cumva o rezervă. Îmi plăcea basketul şi chiar eram pricepută la acest lucru. Probabil că din acest motiv părinţii mei au ales Aran’gar – deşi îi detestam fiindcă m-au despărţit de prietena mea cea mai bună. În fosta mea şcoală, eu fusesem cea mai bună la acest sport şi plănuiam ca şi aici să fiu. Trebuia.
Puţin mai târziu, în birou a intrat un băiat înalt, bine făcut, cu părul său şaten tuns periuţă. M-a privit şi a zâmbit, abţinându-se să nu râdă. Probabil că se aştepta să vadă un băiat, nu o fată. Ştiam de mult timp că sexul opus considera femeile nişte persoane incapabile. După băieţi, fetele nu puteau face nimic, doar să stea în casă şi să gătească. Stând şi privindu-l atentă şi impasibilă, am realizat că acest tip era un pămpălău – sau doar îmi dădea această impresie.

- Domnule, căpitanul nu a putut ajunge din cauza unei probleme cu un nemernic din treisprezece. Vă cere multiple scuze şi o aşteaptă la el pe tipa cea nouă în douăzeci de minute. La el în cameră, adăugă.

Am putut sesiza cu câtă scârbă a pronunţat cuvântul „nemernic”, de parcă nu ar fi fost un coleg de-al său şi cu cât respect a spus „căpitanul”. Se vedea că era ca un fel de zeu în acest colegiu şi deja mi-l imaginam ca pe un tip înalt, plin de muşchi şi cu o privire ce te putea face să mori când dorea el. O autoritate mai mare decât directorul. Însă pe mine nu mă speria deloc. Aveam să îi ţin piept acestui „Căpitan” sau ce ar trebui să fie. Nu înţelegeam de ce trebuia să mă duc la el în cameră, dar nici nu îmi păsa. Voiam doar să văd cum arăta acest tip ce era atât de bine cotat în şcoală. Bătrânul a dat din cap, înţelegător şi mi-a aruncat o uniformă neagră. Mi-a ordonat să mă schimb. Când am întrebat unde era baia, tipul mare a început să râdă, aşteptându-se să mă dezbrac în faţa lor. Ar vrea el!
Am primit explicaţiile rapid şi m-am dus în baia directorului. Era uriaşă, ce-i drept. Faianţa de pe pereţi şi podea era albă, cu flori negre, iar într-un colţ era o cadă uriaşă. Într-o parte, am văzut şi un cuier unde erau puse prosoapele. M-am apropiat de el, aşezând uniforma acolo pentru a o putea privi. Era o combinaţie între negru, alb şi roşu. Mi-am pus cămaşa albă şi apoi am încercat să fac un nod cravatei roşii, dar a ieşit ceva destul de chinuit. Mi-am pus apoi fusta neagră, până mai sus de genunchi şi, la final, sacoul închis la culoare cu dungi albe în anumite locuri. M-am uitat în oglindă, analizându-mă şi am observat că arătam perfect. Fusta îmi stătea minunat, precum şi sacoul ce era mulat, scoţându-mi în evidenţă toate formele accentuate.

- Mergem? a întrebat Muşchiulosul, trăgându-mă din baie cu putere.
- Dar mai lasă-mă naibii în pace, tipule! Mă scoţi din sărite! Nu am nevoie ca tu să mă dădăceşti şi să ştii că eşti prost la asta. Se pare că mintea ta lipseşte şi compensează muşchii, am spus enervată şi i-am dat o palmă.

Nu am pus foarte multă putere în lovitură, dar am reuşit să îl dezechilibrez. M-a săgetat cu privirea şi m-a prins de braţ, ieşind din birou. Holurile erau lungi şi anoste şi semănau extrem de mult cu cele ale unei şcoli de detenţie. Însă pozele cu sportivi ce apăreau din când în când pe pereţii mucegăiţi făceau totul puţin mai... drăguţ. În timp ce mergeam, băiatul mă ţinea strâns de braţ, iar eu am scrâşnit din dinţi când durerea s-a amplificat. El doar a surâs, trăgându-mă în urma sa. Treceam pe lângă elevii colegiului, iar ei mă priveau toţi cu ochii mari, atenţi. Toţi şuşoteau. Am observat că majoritatea elevilor erau băieţi – lucru de aşteptat – dar mai apăreau şi fete – puţine, totuşi. Când m-a strâns şi mai tare de braţ, am izbucnit:

- Tâmpitule, aşa ţi-a spus mama ta că se tratează o fată? Aşa te-a ţinut şi ea şi te-a scăpat în cap? Se vede că chestia aia pe care o numeşti căpăţână e goală. Te rog, pentru binele tău, să nu-ţi mai pui labele alea murdare pe mine! Măcar dacă e să mă murdăresc, o fac singură. Nu am nevoie de ajutorul unui cap sec, am spus, încruntându-mă. Iar voi, am continuat, întorcându-mă către elevi, nu vă mai holbaţi aşa la mine. Parcă vedeţi o maşină străină şi sunteţi chiar nepoliticoşi şi enervanţi şi mă abţin că v-aş lua pe toţi la bătaie.

Când au auzit, elevii au tăcut şi nu m-au mai privit, iar Cap Sec şi-a luat laba aia plină de cerneală de pe braţul meu. Am început să mergem, iar de această dată am surprins frică în ochii elevilor, iar în cei ai lui Cap Sec doar furie. Probabil că nimeni nu îl mai pusese la punct în ultimul timp.

- Pe aici e cantina, a spus rece, arătând spre o uşă din metal. Fiecare cameră are un duş şi în acea încăpere stau toţi membrii unei echipe, cu excepţia căpitanului. Fiecare căpitan are o cameră proprie la al doilea etaj al căminului. O să vezi când o să ajungem. Însă nu ştiu ce o să faci tu cu nu ştiu câţi băieţi în cameră. De asemenea, trezirea este la şase fix şi urmează tot felul de exerciţii de putere până la opt când este masa. Apoi, începeţi antrenamentul la basket. Seara stingerea e la zece, a spus băiatul.
- Nu îţi mai face tu griji false pentru mine şi continuă să pălăvrăgeşti sin...

Însă nu am reuşit să termin fiindcă şi-a pus palma peste gura mea, iar eu l-am privit urât. Avea o expresie enervată pe chip şi mi-am dat seama că dacă continuam avea să mă rupă în bucăţi. Dar nu îmi păsa. Doar nu mă punea la punct Cap Sec. I-am tras mâna de pe gura mea şi m-am şters, apoi i-am dat o altă palmă peste faţă. Avea deja obrajii de o culoare aprinsă.
Am ajuns într-o parte mai goală a campusului, lipsită de elevi. S-a oprit în faţa unei uşi de lemn, neagră, şi a bătut, deschizând-o mai apoi. Nu a intrat, doar mi-a dat un brânci. M-am împiedicat intrând înăuntru, iar uşa s-a trântit în urma mea. Am dorit să comentez, să îi fac scandal, dar plecase. Camera era spaţioasă şi nu foarte luminată. Am păşit înainte, sprijinindu-mă de peretele alb şi l-am privit pe băiatul ce şedea pe pat. Avea părul precum tăciunele, ochii de un verde unic, iar un zâmbet de vulpoi îi şedea pe chip. Mă privea cu superioritate şi asta m-a enervat la culme.

- Am auzit că i-ai făcut probleme Vice-Căpitanului. Te-a adus cam greu aici, Melissa Brooke Mayer, s-a auzit vocea calmă a băiatului.

Avea un timbru vocal unic, ce m-a făcut să înţepenesc şi să-l analizesc. Însă el a părut mult prea fericit că am tăcut. Mă enerva la culme.

- Da, şi care-i problema? Dacă aveţi Vice-căpitani proşti nu e vina mea. Adică, Cap Sec? Cred că îţi baţi joc de mine! Asta înseamnă că şi tu eşti la fel de incapabil ca el, am spus, zâmbind ironic.

S-a încruntat, privindu-mă printre genele lui incredibil de lungi. În momentul de faţă avea ochii de un verde întunecat şi am ştiut clar că replica mea nu l-a făcut deloc bucuros. S-a ridicat de pe pat, afişând un zâmbet ciudat şi s-a apropiat de mine. Avea un mers de felină – sau aşa mi se părea mie. Cu cât se apropia mai mult de mine, eu mă dădeam mai în spate. Într-un final, m-am lovit de perete şi am tresărit. Nu ştiam ce să fac; nu puteam să mă mişc. În acel moment, când el şi-a pus mâna lângă capul meu şi m-a privit urât, am împietrit. Nu îmi mai puteam mişca deloc trupul. Am încurcat-o. Mă va omorî, am gândit, închizându-mi un ochi. Însă el nu îmi făcu nimic, doar mi-a analizat faţa şi trupul şi s-a depărtat de mine, rânjind. Parcă voise să îmi dovedească că sunt atât de slabă în faţa sa. Pentru un moment, chiar mă intimidase şi îmi fusese cu adevărat frică, dar acum începusem din nou să devin eu însumi. I-am tras o palmă peste obraz tipului. Era clar că nu se aşteptase fiindcă nu a reacţionat în niciun fel.

- Idiotule! Toţi din şcoala asta sunt nişte idioţi! am ţipat, încruntându-mă şi lăsându-mi mâna pe lângă corp, strângându-mi degetele în pumn. Sunt de mii de ori mai bună la orice decât voi toţi la un loc, am exclamat.
- Nu mai spune! Ce te face să te crezi atât de... nemaipomenită? Uită-te în oglindă şi ai să vezi că nu mă vei putea învinge niciodată.
- Cumva mă provoci? Vrei să ne batem sau luptăm? Haide, tipule-fără-nume, să te văd, am spus, relativ bucuroasă că aveam un nou rival.
- Peste un sfert de oră ai o probă fizică, să vedem în ce echipă te băgăm, a oftat tipul, deviind de la subiect. Te voi conduce la vestiarele de la sala de sport. Probabil că tribunele sunt pline, a continuat, îndreptându-se spre uşă.

L-am urmat tăcută, neştiind ce aş mai putea spune. Se părea că acest tip mă ignora total şi caracterul său calm nu era deloc influenţat de personalitatea mea explozivă. Într-un fel mă enerva, deşi dacă băiatul ăsta ar fi nervos, nu ştiu ce ar putea face. Mergeam pe holurile goale, paşii noştri auzindu-se când călcam pe marmura rece. Îi priveam spatele băiatului şi puteam observa cum uniforma aceea neagră îi stătea perfect. Avea trupul zvelt, slab, dar totodată bine făcut. Era o combinaţie foarte ciudată. Era, probabil, foarte puternic, dar nu era un pachet de muşchi. Pe ceafa sa am văzut un mic tatuaj, acoperit de firele sale brunete de păr. Am vrut să îl analizez mai atentă, însă el s-a întors puţin în timp ce mergea. I-am putut vedea profilul şi cum mă privea cu ochii săi pătrunzători.

- Kyle D’Angers, a spus.

Pentru o secundă, am avut impulsul tâmpit de a-l întreba ce era cu numele ăla, dar apoi am realizat că aşa se numea. Puteam să mă fac de râs în faţa sa atât de rapid. Am oftat. Mi-aş fi dat pumni fiindcă mă enervam pe mine însumi. Însă am rămas calmă, privind înainte şi spunând un fel de „aha” scurt. Am ieşit din clădire, ajungând în curtea interioară. Nu mai merseserăm pe un astfel de drum cu tipul tuns scurt, însă îl preferam pe acesta. Când am ieşit afară, soarele m-a făcut să mă strâmb, chiar dacă era după-amiază. Aici, în America, era mai puternic decât mă aşteptasem. Şi totuşi, colegiul se afla într-o pădure. Am păşit pe o alee din piatră cubică şi am privit curtea goală. Gazonul era bine întreţinut şi arăta superb, iar, pe alocuri, erau puse diferite flori. În faţa mea, am putut observa o clădire imensă, circulară, cu partea de sus din sticlă. Semăna cu un stadion şi am înghiţit în sec, realizând că mulţi oameni erau strânşi în faţa lui. M-am uitat înspre Kyle, care mergea liniştit, nebăgând în seamă nimic.

- Acolo o să fie? am întrebat, uşor temătoare, deşi n-am arătat asta.
- Da. De ce, ţi-e frică, pisicuţo? a început a râde de mine, ciufulindu-mi părul. O să fie împotriva mea.
- Mda, şi? Ce, te crezi regele tuturor? Te rog, pentru binele amândurora, nu îţi mai da atâtea aere în faţa mea, am oftat, privindu-l încruntată.

Nu m-a mai băgat în seamă, doar a ridicat din umeri. Probabil că eram bună de ignorat, lucru ce mă enerva extrem de mult. Mi-am dat ochii peste cap, observând că ajunsesem în faţa clădirii şi elevii se holbau la noi. Mă deranja asta mult prea tare, iar Kyle văzu acest lucru fiindcă se uită urât la „public” şi toţi şi-au reluat activităţile iniţiale. Nu ştiam de ce a făcut un astfel de gest pentru mine, dar îi eram recunoscătoare. M-a condus spre o uşă dublă, cu geamuri negre şi am intrat amândoi pe ea. Înăuntru pereţii erau albi, văruiţi de curând şi pe ei erau poze cu sportivi, medalii, diplome şi trofee. Această sală de sport arăta mult mai bine decât însăşi şcoala. Un lucru cam ciudat, de altfel. Am văzut o uşă albastră pe care scria cu litere negre, îngroşate: Vestiar. Kyle a intrat înaintea mea pe ea, iar eu l-am urmat îndeaproape. Înăuntru erau numeroase rânduri de dulapuri, între ele fiind aşezate bănci lungi, din lemn. În partea stângă erau două uşi – una care ducea la toaletă şi una la duşuri. Kyle şi-a scos sacoul, cravata şi cămaşa imediat, băgându-le într-un dulăpior. Eu, însă, aşteptam în pragul uşii şi îl priveam pe băiat. De fapt, îi admiram abdomenul bine lucrat. Eram fată şi, ei bine, asta era una dintre slăbiciunile fetelor. Kyle s-a întors înspre mine, ridicând dintr-o sprânceană.

- Nu te schimbi? a întrebat, calm.
- Ba da, dar unde e vestiarul fetelor? m-am interesat, privind în jur curioasă.

Kyle a început să râdă zgomotos fiind vag amuzat de întrebarea mea. Nu ştiam ce era atât de amuzant, dar apoi mi-a răspuns la întrebare. Am aflat că nu era un vestiar de fete, ci toţi se schimbau la comun. Nefiind atât de multe fete în Colegiu, nu a fost necesară construirea unui loc de schimbat pentru ele. Mi-am dat ochii peste cap, iar roşcatul mi-a arătat un dulap gol, unde să-mi las hainele şi mi-a aruncat un costum de basket.

- Poţi, te rog frumos, să te întorci cu spatele? Sau trebuie să te leg la ochi? am întrebat, observând cum se holba la mine, chiar dacă îmi scosesem doar sacoul şi îmi desfăcusem cravata.
- Dacă mă rogi aşa frumos, am să mă întorc, a zâmbit el uşor, întorcându-se cu spatele la mine.

Am zâmbit şi mi-am pus rapid maieul lung şi negru, cu dungi roşii pe lateral şi cu un număr pus pe el. Apoi mi-am tras pe mine pantalonii de aceeaşi culoare, ce aveau exact acelaşi model. Mi-am prins părul în coadă şi am pornit înspre Kyle, trântind înainte uşa dulapului. Şi el purta acelaşi costum, dar pe tricoul lui era imprimat numărul 14, iar pe al meu 13. Mi-a dat şi un număr ghinionist. Însă aveam să câştig, chiar dacă el era atât de încrezător în propria persoană. Aveam să îi dovedesc să eram mai bună decât el. Cu orice preţ.
Cu toate acestea, încrederea mi s-a spulberat când am păşit în arenă, în urma lui Kyle.