22-09-2012, 10:44 AM
Capitolul 14
Totul are un sfarsit. Fericirea se poate risipi cu atata usurinta, intr-o clipa, fara sa intrebe pe nimeni, fara sa se ingrijeasca de pagubele ce ar putea ramane in urma ei. Doar se sfarseste, simplu si rapid, de parca nu ar fi existat niciodata, de parca nu ar depinde viata atator oameni de ea.
Charlotte pov.
Cuvinte goale, fara sens, imi parasesc buzele ude de lacrimi incercand in zadar sa dea o explicatie care nu-si mai are rostul. Il simt ranit, lovit, dezamagit si ajung sa ma simt chiar mai rau stiind ca eu sunt cea care i-a creat aceste stari. Nimic nu-si mai are rostul, nici un gest de alintare, e rece, de piatra, parca nu lasa nici un sentiment sa ajunga la el. Mi-e teama de care ar putea fi urmatoarea lui miscare dar mi-e si mai teama sa-l strang in brate si sa-l implor sa ramana aci. Si cum as putea sa-i explic in acest moment ca sentimentele mele au fost reale in tot acest timp? E simplu, nu pot!
Imi simt trupul tremurand, parca inecat in durere. Vreau sa tip, sa lovesc pe cineva, orice ar putea remedia macar putin acest dezagreabil sentiment. Si nu am inteles niciodata pana acuma de ce oamenii regreta atat de mult ca nu pot da timpul inapoi.
Flash Back
Raspund la telefon ingrijorata cu un simplu “da” probabil tremurat. Pentru cateva secunde nu-mi raspunde nimeni ca mai apoi sa aud o voce necunoscuta care-mi pare totusi ciudat de familiara. Mi-a trebuit cateva secunde ca sa-mi dau seama ca cel cu care vorbeam e Cezar. Vocea lui suna rece, ca a unui om cu sufletul ranit ireversibil. Imi cere sa ne vedem dar intrebarile mele continue despre ce s-a intamplat nu par sa-l atinga in nici un fel…
End flash back
Nu stiu de ce-mi amintesc asta acuma. Ar fi trebuit sa-mi dau seama ca stie. Si la ce ar fi folosit? Nu se afla aici ca sa-mi dea sansa de a vorbii, de a da explicatii care de altfel nu mai au nici un rost. E aici doar pentru a-mi arunca in fata toate aceste lucruri, sa ma raneasca cu cuvinte pline de dezgust care ma fac sa ma urasc ingrozitor de tare. Ma trezesc vorbind fara sa par insa a fi constienta de situatia in care ma aflu.
- Cezar, exista o explicatie pentru toate astea, poti sa pleci acum dar te asigur ca atunci ai dat cu piciorul la tot ce inseamna noi.
- “Noi” nu mai exista deja. Si ce te face sa crezi ca esti in situatia in care poti sa-mi dai un ultimatum? De parca tu ai fi victima aici…
- Nimeni nu e victima, atata timp cat sentimentele amandurora au fost reala, nu exista nici o victima!
- Habar n-am ce simt pentru tine chiar acuma…
Astea au fost ultimele cuvinte inainte sa se intoarca cu spatele la mine si sa coboare scarile, grabit, ca intodeauna, de parca ar fi doar o alta seara obisnuita in care ne luam la revedere. Dar acest la revedere tind sa cred ca e cel final, care ne v-a despartii pe o perioada nedeterminata, poate chiar infinita.
Raman blocata in pragul usii minute in sir, singurul zgomot ce se aude pe intreaga scara e respiratia mea greoaie,de parca as fi pe punctul de a-mi da ultima suflare. Nu stiu cat am ramas nemiscata, privind in gol, cert e ca aceasta perioada s-a terminat atunci cand Adam a aparut acolo cu un “imi pare rau” stins pe buze. As fi vrut sa-l lovesc, sa-l ranesc, sa-l vad la pamant, caci stiam sigur ca el e de vina pentru tot. Si totodata stiam ca nu are sens sa dau vina pe altcineva cand eu am gresit atat de mult.
Adam ma ridica in brate si ma duce pana in bucatarie asezandu-ma pe canapea. Nu ma priveste in ochii. Stiu ca se simte vinovat, si as vrea sa-i pot spune ceva ca sa nu-l vad in starea asta. Dar cum as putea eu din starea asta deplorabila sa fac pe altcineva sa se simta mai bine? Oricat de mult mi-as dorii asta. Oricat de mult as tine la Adam…
- O sa-l lasi sa plece? Ma intreaba brunetul in timp ce-mi intinde o cana cu ceai negru si se aseaza pe jos in fata mea sprijinindu-si coatele pe genunchii mei.
- Da. Raspund simplu, sec, de parca ar fi fost singura varianta plauzibila de raspuns. Dar e singurul raspuns pe care il pot da acuma, singurul care ma poate face sa continui sa respir. O sa-l las sa plece, e mai bine asa, pentru el…
Dupa scurt timp a aparut si Ida la usa apartamentului meu. Si cum din fericire am fost mereu o persoana la care i se schimbau starile de spirit la minut, am reusit sa-mi ridic moralul destul incat sa-mi petrec restul serii tachinandu-i pe Ida si Adam. Stiam ca el e inebunit dupa ea, dar inainte aveam certe retineri in ceea ce priveste sentimentele ei. Dar ea le-a risipit atat de usor, zambind atat de dulce, de real, cum n-am mai vazut-o niciodata desi ne cunoastem de atatia ani… Sunt un izvor de bucurie unul pentru celalalt. Si as vrea sa pot sa nu-i compar pe ei doi cu mine si Cezar, care reusim doar sa ne ditrugem unul pe altul. De parca am fost adusi impreuna doar pentru a invata cat de tragice pot fi defapt acele povesti de iubire cu sfarsit nefericit pe care le-am inventat de atatea ori. Si e prostesc sa astepti de la realitate ceva mai mult.
Uneori ma simt ca un copil prostut, netrecut prin viata, care nu a dat piept cu realitatea inca. Sunt la fel, astept mereu sa se intample ceva bun, astept mereu protectie de la cei din jur. Ca si cum ei toti ar fi parintii mei si eu sunt singura care isi poate permite privilegiul de a juca mereu rolul copilului ferit de lucrurile rele, de nefericire…
Dar totul are un sfarsit, toti avem parte de doza noastra de maturitate mai repede sau mai tarziu. Si putem sa tinem capul sus sau sa ne lasam distrusi.
