19-08-2012, 09:05 PM
scuze ca a durat atata, si de excesul de dialog :P
Cat de usor poate deveni pentru totdeuna, imediat,
Cand sarutandu-ti buzele umede am uitat
Sa respir, si clipele au parut ca se sfarsesc
In mine. Si am devenit iarasi tu…
Cezar pov.
Nu stiu cate zile am stat ascunsi in apartamentul ei, departe de ochii lumi, departe de orice alt sentiment in afara de o iubire atat de pura, salbatica, nebuna, nestapanita. Si totul parea atat de magic, abia reusind sa ma desprind de trupul ei fierbinte si mai apoi sa ies pe usa dand fata in fata cu realitatea.
Dand sa ies pe usa de la bloc ma lovesc de un tip saten, mai inalt ca mine. Imi pare cunoscut desi nu pot spune cu certitudine unde l-am mai vazut inainte, sau e doar o coincidenta stranie.
- Cezar, buna! Ai fost pe la Charlotte, voi doi inca mai pierdeti timpul impreuna? Mi se adreseaza pe un ton prietenesc. Intrebarea pusa in gluma pare totusi sa emane un sentiment puternic de dezgust. Il privesc intrebator dandu-i de inteles ca nu-mi amintesc cine e, desi el pare ca ma cunoaste bine, atat pe mine cat si pe Charlotte.
- Ah! Am uitat sa ma prezint. Sunt Luck, prieten bun cu Charlotte. Imi spune in timp ce-mi intinde mana prieteneste. Copiez gestul fara sa ma obosesc sa-mi spun numele pe care evident il stie.
- Incantat. Si da, eu si Charlotte inca ne pierdem timpul impreuna.
- Interesant, inseamna ca inca nu ai aflat, probabil… Imi spune privind in sus, parand ca gandeste cu voce tare, nu ca mi s-ar adresa mie.
- Ce sa aflu?
- Ah, nimic. Pe data viitoare, ma duc sa vad ce face micuta mea. Imi spune pornind direct si doar ridica mana, fara sa se intoarca cu fata spre mine, in semn de salut.
Il privesc pentru cateva secunde, surprins sau confuz. Mai apoi imi vad de drumul meu scotand intre timp din buzunar telefonul si sunandu-l pe Adam. Daca e ceva ce eu nu stiu, cu siguranta el stie. Ah, ma ingrijoreaza poate prea mult chestia asta, in plus acel Luck imi parea extrem de ciudat.
Adam imi raspunde la telefon imediat, vocea lui e adormita. Ii spun sa ne vedem la mine in douazeci de minute ca mai apoi sa-i inchid telefonul asigurandu-ma ca nu are timp sa se gandeasca la o scuza plauzibila.
Charlotte pov.
A devenit cumplit de liniste, cumplit de trist, in clipa in care el s-a departat. Totul pare mort, vocea lui Luck nu mai pare sa aiba aceiasi rezonanta poetica de altadata. Cezar imi bulverseaza fiecare gand transformandu-l in ceva inexplicabil. De parca el ar fi cel care detine controlul asupra universului meu. Le-as spune gandurilor sa piara, dar am senzatia ca doar ele ma mai tin treaza.Tresar trezita dintr-un vis paralel cu realitatea atunci cand simt mana lui Luck peste a mea.
- Charlotte, cuvintele mele au devenit atat de neinsemnate? Nu ai ascultat nimic din ce am spus! Are vocea trista, trezindu-mi cu usurinta sentimente de remuscare. Stiu ce simte el pentru mine, si totusi nu reusesc sa-i arat nimic altceva decat indiferenta…
- Imi pare rau, doar ca…
- Doar ca nu mai insemn nimic pentru tine…
- Stii deja ce simt pentru tine.
- Din pacate…
- De parca ti-ar fi mai usor daca nu ai stii, desprinde-te pur si simplu, oricum tind sa cred ca m-am schimbat prea mult in ultima vreame ca sentimentele tale sa-si fii putut pastra aceiasi intensitate.
- Si totusi sunt nebun dupa tine!
- Poate ar fi mai bine sa pleci.
Asa s-a terminat conversatia noastra. O conversatie intre doi oameni care obisnuiau sa fie cei mai buni prieteni. La dracu de viata, de mi-ar arata macar odata intelegere.
Vreau sa inchid usa in urma amicului meu dar ceva ma impiedica, ma uit in jos ca sa vad piciorul lui Luke tinut in asa fel incat usa sa ramana intre-deschisa. Imi ridic privirea in sus cautand raspunsuri in capruiul ochiilor sai. Dar nimic, nu mi-a mai ramas nimic din putinta de a-I citii fiecare gand, chiar si cel mai neinsemnat, omului din fata mea.
- Ma voi intoarce! Stim amandoi ca asta nu e sfarsitul. Atata imi spune dupa care isi muta piciorul lasandu-ma sa pun spatiul de care aveam nevoie intre noi. Inchid usa cu un ‘probabil’ rostit pe jumatate pe buze.
‘Acesta nu e sfarsitul’. Ai dreptate, nu e sfarsitul, e doar un sfarsit, singurul lucru neclar e a ce e sfarsitul. Sa nu faci o prostie scumpul meu amic, nu o fa daca ma iubesti macar jumatate din cat zici ca o faci…
Am o stare ciudata, parca as fii imbatata de tristete. Si nu e doar absenta lui, caci stiu ca sentimentul de dor nu doare chiar atat de tare, e ceva mai mult. Astazi s-au incheiat cele doua saptamani, pariul care inca ma facea sa confund viata mea, povestea mea cu o piesa de teatru. Astazi suntem iarasi noi, cei ce obisnuiam sa fim acum doua saptamani? Ma indoiesc ca ne-am mai putea vreodata reintoarce, sa uitam totul, sa incheiem pur si simplu un pariu pe care probabil as ajunge sa regret ca l-am castigat, sau ca l-am pus vreodata. Inchid ochii si imi revine in minte salonul Idei, masa, scaunele, momentul in care am intarziat, articolul din ziar, pariul…
Deschid ochii tresarind la auzul sunetului telefonului. Imi bate inima cu putere. Imi pun mana pe piept si ma las pe pat ca intodeauna raspunzand la telefon…
Capitolul 13
Cat de usor poate deveni pentru totdeuna, imediat,
Cand sarutandu-ti buzele umede am uitat
Sa respir, si clipele au parut ca se sfarsesc
In mine. Si am devenit iarasi tu…
Cezar pov.
Nu stiu cate zile am stat ascunsi in apartamentul ei, departe de ochii lumi, departe de orice alt sentiment in afara de o iubire atat de pura, salbatica, nebuna, nestapanita. Si totul parea atat de magic, abia reusind sa ma desprind de trupul ei fierbinte si mai apoi sa ies pe usa dand fata in fata cu realitatea.
Dand sa ies pe usa de la bloc ma lovesc de un tip saten, mai inalt ca mine. Imi pare cunoscut desi nu pot spune cu certitudine unde l-am mai vazut inainte, sau e doar o coincidenta stranie.
- Cezar, buna! Ai fost pe la Charlotte, voi doi inca mai pierdeti timpul impreuna? Mi se adreseaza pe un ton prietenesc. Intrebarea pusa in gluma pare totusi sa emane un sentiment puternic de dezgust. Il privesc intrebator dandu-i de inteles ca nu-mi amintesc cine e, desi el pare ca ma cunoaste bine, atat pe mine cat si pe Charlotte.
- Ah! Am uitat sa ma prezint. Sunt Luck, prieten bun cu Charlotte. Imi spune in timp ce-mi intinde mana prieteneste. Copiez gestul fara sa ma obosesc sa-mi spun numele pe care evident il stie.
- Incantat. Si da, eu si Charlotte inca ne pierdem timpul impreuna.
- Interesant, inseamna ca inca nu ai aflat, probabil… Imi spune privind in sus, parand ca gandeste cu voce tare, nu ca mi s-ar adresa mie.
- Ce sa aflu?
- Ah, nimic. Pe data viitoare, ma duc sa vad ce face micuta mea. Imi spune pornind direct si doar ridica mana, fara sa se intoarca cu fata spre mine, in semn de salut.
Il privesc pentru cateva secunde, surprins sau confuz. Mai apoi imi vad de drumul meu scotand intre timp din buzunar telefonul si sunandu-l pe Adam. Daca e ceva ce eu nu stiu, cu siguranta el stie. Ah, ma ingrijoreaza poate prea mult chestia asta, in plus acel Luck imi parea extrem de ciudat.
Adam imi raspunde la telefon imediat, vocea lui e adormita. Ii spun sa ne vedem la mine in douazeci de minute ca mai apoi sa-i inchid telefonul asigurandu-ma ca nu are timp sa se gandeasca la o scuza plauzibila.
Charlotte pov.
A devenit cumplit de liniste, cumplit de trist, in clipa in care el s-a departat. Totul pare mort, vocea lui Luck nu mai pare sa aiba aceiasi rezonanta poetica de altadata. Cezar imi bulverseaza fiecare gand transformandu-l in ceva inexplicabil. De parca el ar fi cel care detine controlul asupra universului meu. Le-as spune gandurilor sa piara, dar am senzatia ca doar ele ma mai tin treaza.Tresar trezita dintr-un vis paralel cu realitatea atunci cand simt mana lui Luck peste a mea.
- Charlotte, cuvintele mele au devenit atat de neinsemnate? Nu ai ascultat nimic din ce am spus! Are vocea trista, trezindu-mi cu usurinta sentimente de remuscare. Stiu ce simte el pentru mine, si totusi nu reusesc sa-i arat nimic altceva decat indiferenta…
- Imi pare rau, doar ca…
- Doar ca nu mai insemn nimic pentru tine…
- Stii deja ce simt pentru tine.
- Din pacate…
- De parca ti-ar fi mai usor daca nu ai stii, desprinde-te pur si simplu, oricum tind sa cred ca m-am schimbat prea mult in ultima vreame ca sentimentele tale sa-si fii putut pastra aceiasi intensitate.
- Si totusi sunt nebun dupa tine!
- Poate ar fi mai bine sa pleci.
Asa s-a terminat conversatia noastra. O conversatie intre doi oameni care obisnuiau sa fie cei mai buni prieteni. La dracu de viata, de mi-ar arata macar odata intelegere.
Vreau sa inchid usa in urma amicului meu dar ceva ma impiedica, ma uit in jos ca sa vad piciorul lui Luke tinut in asa fel incat usa sa ramana intre-deschisa. Imi ridic privirea in sus cautand raspunsuri in capruiul ochiilor sai. Dar nimic, nu mi-a mai ramas nimic din putinta de a-I citii fiecare gand, chiar si cel mai neinsemnat, omului din fata mea.
- Ma voi intoarce! Stim amandoi ca asta nu e sfarsitul. Atata imi spune dupa care isi muta piciorul lasandu-ma sa pun spatiul de care aveam nevoie intre noi. Inchid usa cu un ‘probabil’ rostit pe jumatate pe buze.
‘Acesta nu e sfarsitul’. Ai dreptate, nu e sfarsitul, e doar un sfarsit, singurul lucru neclar e a ce e sfarsitul. Sa nu faci o prostie scumpul meu amic, nu o fa daca ma iubesti macar jumatate din cat zici ca o faci…
Am o stare ciudata, parca as fii imbatata de tristete. Si nu e doar absenta lui, caci stiu ca sentimentul de dor nu doare chiar atat de tare, e ceva mai mult. Astazi s-au incheiat cele doua saptamani, pariul care inca ma facea sa confund viata mea, povestea mea cu o piesa de teatru. Astazi suntem iarasi noi, cei ce obisnuiam sa fim acum doua saptamani? Ma indoiesc ca ne-am mai putea vreodata reintoarce, sa uitam totul, sa incheiem pur si simplu un pariu pe care probabil as ajunge sa regret ca l-am castigat, sau ca l-am pus vreodata. Inchid ochii si imi revine in minte salonul Idei, masa, scaunele, momentul in care am intarziat, articolul din ziar, pariul…
Deschid ochii tresarind la auzul sunetului telefonului. Imi bate inima cu putere. Imi pun mana pe piept si ma las pe pat ca intodeauna raspunzand la telefon…
