FOTM - Iunie - Lucrari

[candy_cane]

FOTM – Iunie – Votarea lucrărilor participante

Perioada de votare: De astăzi 27 iunie până pe 10 iulie

Cum votez?
Votarea se face obligatoriu prin poll şi opţional printr-un comentariu în acest topic. Votul prin poll valorează 1 punct, iar votul prin comentariu, 3 puncte. Prin votul prin comentariu nu se înţelege ceva de genul "Votez pentru lucrarea X, mi-a plăcut aşa de mult OMG!!!!! Eşti atât de bun *100 de emoticoane*". Aceste comentarii nu vor valora decât un punct. Cine vrea să comenteze, este rugat să critice şi să atingă măcar câteva aspecte legate de lucrarea în sine. Nu trebuie să comentaţi toate lucrările, sunt multe şi e greu să le citeşti pe toate cu atenţie iar mai apoi să formulezi o critică constructivă. Puteţi comenta o singură lucrare, aceea pe care vreţi să o votaţi.

Lucrările vor fi postate anonime, în ordinea în care le-am primit.

Am o singură rugăminte la cei care vor vota: să spună dacă au votat în poll sau nu pentru că nu îmi apare întotdeauna. Mulţumesc pentru înţelegere!

Lucrările

Lucrarea 1

Casă cu tei, păreri nepotrivite

Alo? Cineva acolo? Hello! Mă auzi?

Puteam să spunem că era frumos modul în care se aşezau steluţele de zahăr în farfuria cănii cu ceai. Desigur, puteam susţine, în continuare, că nici coloanele de fum acvatic pe care le făcea laptele în lichid nu erau mai puţin elegante. Foarte lent, lumina şi vântul mişcau perdelele scurte, în carouri, de la ferestre, aducând în casă aroma teilor de peste drum.
Aşadar, ce rost avea ca cineva să se ameţească numind aceste lucruri frumoase, când nu avea nimic urât cu care să le compare? Această întrebare traversa cel puţin odată în viaţă mintea unui om. Una după alta, petalele trandafirilor agăţaţi de tulpini, pe verandă, cădeau in zbor mistic. Şi fără să se gândească la comparaţii sau metafore, cititorul ştia: erau frumoase.
Poate că nu toţi oamenii au avut un telefon aşa cum se găsea în această casă, lânga locul în care el îşi lăsa carţile, sau, chiar mai rău, poate că nici nu auziseră de un asemenea prototip. Acela suna numai în conformitate cu programul stăpânului. Niciodată în orele de somn, niciodată in timpul siestei, mesei, jocului de cărţi, orei de reflectat şi, mai ales, niciodată atunci când receptorul nu dorea să fie sunat. Aşadar, vă daţi seama, telefonul nu suna prea des.
În cele mai rare cazuri, cel apelat asculta cu zâmbetul pe buze mesajul, apoi închidea fără să-i adreseze niciun cuvânt. Ah, dulce libertate! Cât de mulţi te doresc şi cât de puţini te au.

- Răspunde-mi!, striga din cealaltă parte fostul om de afaceri Berret. În ciuda existenţei sigure a tinerei sale soţii şi a celor doi băieţi ai lor, stimabilul bărbat părea să acorde, în ultimul timp, foarte mult din orele sale acestei apelări rituale.
Desigur, este adevărat şi faptul că stresul îşi făcea simţită prezenţa asupra gândirii şi asupra percepţiei sale asupra realităţii şi că nici pe soţia, nici pe copiii săi nu îi mai văzuse prea des în ultima lună. Fostul om de afaceri ajunsese, aşadar, o persoană cât se poate de ocupată, puteam constata, în timp ce forma din nou numărul incoerent cu ajutorul celularului.
Din păcate, sunase în timpul orei prânzului.

- Heh...îţi vine să crezi că încă mă mai sună?, întreba celălalt un măr care stătea în mâna sa ca şi cum făcea deja parte din ea. Coaja roşie tomnatică strălucindu-i, i-a răspuns vehement şi negativ. – Ştiu, şi eu m-am plictisit. Asemenea brute ar trebui să fie ţinute la distanţă de restul oamenilor. Mărul, încă o dată, i-a răspuns pe plac, dar a şi adăugat o sugestie. – Să decuplez telefonul? Nu, încă nu pot să fac asta, m-aş simţi ca şi cum nu i-am dat a doua şansă şi, sincer, mi-e şi frică să o fac. Nu, opreşte-te, discuţia se termină aici.
Luând o pară, cel dinăuntrul casei s-a aşezat în faţa ferestrei, aşteptând o ploaie caldă, verde, dacă ar fi fost ziua lui de a alege. Ploile de aici erau altfel decât cele din casa fostului om de afaceri. Aici, întradevăr, trăiau şi erau remarcate. Astfel, cel de la fereastră a început să murmure un cântec, unul despre fata care s-a pierdut într-un castron cu supă.

În cealaltă parte, Berret respira precipitat, simţindu-şi inima parcă deplasată în piept şi fiind cuprins de transpiraţii reci. De la radioul de lângă geam, o serie de sunete se strecurau prin ploaia fără zgomot.
La naiba! De parcă nevastă-mea e o strachină cu borş!, a izbit aparatul cu pumnii, aruncându-l de peretele opus. Ce sunt astea? Doar prostii!, a atacat, pe rând, şi fotografiile înrămate de pe pereţii biroului său de studiu, făcându-le să devină cu atât mai multe, odată sparte de podea. Mizerii! Nu mă ajutaţi la nimic! Nu însemnaţi...

- Nimic!, a strigat acesta din nou, rostogolind masa, rupând cărţile din bibliotecă, aproape muşcându-le paginile. – Şi tu?, s-a întors către un portret de pe pervaz, înfăţişându-i faţa la un an după căsătorie. – Tu! Numai tu eşti răspunzător de toate!, s-a luat de rame în mâini şi s-a privit în ochi, strigând şi lăcrimând a pierdere, apoi a spart tabloul în palme, lăsând sticla să îi ajungă în organism, ca să-i arate că nu este o carcasă goală. Dar nu, cioburile au căzut, palmele nu-i erau tăiate.
- Mă aflu în Iad şi tot acolo mă voi duce! Nu mai pot avea control nici asupra corpului meu?! Berret, trădătorule, ţăran bun de nimic, copil crescut în lăturile nobililor! Ce mi-ai făcut? Ce mi-ai făcut?, urla spre tavan sau, poate, spre cerul din spatele acestuia, fără să se gândească la ploaia ce trebuia să îl lovească pentru a ajunge acolo, când, brusc, telefonul a sunat.
Oprindu-se din a-si sfâşia pielea braţelor cu unghiile, fostul om de afaceri s-a aruncat pe podea, fără să se spargă, pentru a lua celularul din locul în care căzuse de pe masă.
- Berret? O să te omor. O să...vin...şi o să, da, o să te găsesc şi te voi omorî şi îţi voi vedea ochii cum îţi ies din orbite, ca să înveţi să nu te mai uiţi la mine ca şi cum nu e viaţa mea. E viaţa mea, laşule, la fel cum sunt şi problemele ale mele! Eu nu pot să stau toată ziua într-o hrubă şi să privesc păsările, ca tine. Eu trăiesc, Berret! Şi te voi controla, te voi arunca în locul din care ai venit şi, ascultă-mă bine, îţi va lua un veac ca să mai ieşi de acolo!

La celalalt capăt era linişte, nici măcar ploaia violet nu se mai auzea. Era ca şi cum vorbele îl omorâseră deja. Antrenat de acest gând, celălalt a început să râdă isteric şi cu înecuri, ridicându-şi picioarele într-un fel de dans sacadat şi incomod, privind cu ochii roşii mobilul de pe mochetă, mut de moarte. Ploaia părea deja mai prezentă, iar cântecul de la radio aproape că îi radia pe buze, ca şi cum toată lumea, mai mult ca niciodată, era a lui.
Dar liniştea de la picioarele sale se întindea tot mai mult, înghiţindu-i versurile şi gândurile, râsetul şi lacrimile. După un timp, îşi putea auzi doar urechile receptând un sunet înalt şi imaterial, ca în serile întunecate de când era copil. A remarcat din nou celularul şi l-a ridicat la nivelul feţei.

- De fapt, Berret, voiam doar să îţi cer să nu mă mai suni. Cred că ne dăm seama amândoi, după această ultimă izbucnire, că nu îţi mai pot încredinţa niciun minut cu corpul tău. Stai liniştit, Linda şi băieţii vor fi în siguranţă cu mine. La revedere. Ne vedem peste un veac.

Fără nicio secundă înainte de a închide, cel din casa de lângă tei a zâmbit vag, ca şi cum tocmai obţinuse titlul de învingător într-o luptă de mult câştigată, apoi, privind în jur, a schimbat cămara luminată şi parfumată cu biroul omului de afaceri, acum aflat, bineînţeles, în cea mai deplină ordine, aşa cum oricine s-ar fi aşteptat de la un bărbat respectabil. Din spatele uşii între-deschise se puteau auzi vocile amuzate ale unor copii şi vorbele blânde ale unei mame cu priviri nostalgice.

- Bună ziua, domnule Berret., şi-a salutat acesta propriul portet, înclinându-şi capul, apoi, lăsându-şi cravata lângă radioul închis, a dispărut în sufragerie.





Lucrarea 2

Controlaţi.

Ochii săi de safir au strălucit când Elise şi-a apropiat faţa de a lui. Nu smiţea nici o remuşcare că o făcea să-l sărute prin controlul minţii. El? Vai, nu. Dar frica Elisei o făcea să nu se mai controleze. Gândurile ei ieşeau năvală pentru el, vroia să-l facă să simtă ura ei.
Monstrule, câine trădător! Mi-am jurat că n-o să mă răneşti niciodată! Eşti monstruos! Ai jurat în acele amintiri fericite că mă vei iubi mereu. Şi eu te-am crezut!
Lacrimile i s-au umplut cu lacrimi când a săruta-o apăsat. Acum ura gustul duce a buzelor lui, cum, acum câteva zile, îl iubea. Simţea cum ochii lui deschişi o ardeau, că vroiau să o omoare.

*

Avea dreptate. Rene era gelos până la moarte, iar gelozia lui s-a transformat în ură, iar una în nebunie. Nebunia faptului că el încă o iubea, că trebuia să fie a lui şi numai a lui.
Tu, tu, mică trădătoare, m-ai auzit când ţi-am spus că vei plăti? Ţi-a păsat? Acum simte puterea minţii mele şi plângi că m-ai subestimat! Mori!

*

Apoi totul a fost ca o furtună, nici unul nu mai ştie nimic. Eu da. Elise e acum moartă, a făcut infarct imediat după ce el i-a dat drumul. Acum Rene e la secţia intensiv, la secţia de psihologie a spitalului Massachusetts. Rene s-a crezut mai puternic decât Dumnezeu, nu era. Credea că o să iasă trafăr. N-a fost aşa. S-a înşelat şi acum doi oameni au plătit prostia unuia.




Lucrarea 3

Control

Școala este un loc sacru, o clădire divină în care copiii își scriu viața prin literele cunoașterii. Cărțile educative se găsesc ușor, sar reped pentru a te ajuta la învățat, iar informațiile din ele sunt atât de importante pentru viitor. Profesorii blânzi doresc să te ajute, zâmbetul lor sincer îți luminează fiecare zi, sunt atât de darnici și de veseli. Lumea cunoașterii este minunată, plină de bucurie, că doar este școala.

Minciuni.

Viața din păcate s-a schimbat, chiar dacă sufletele noastre nu acceptă asta, școala nu mai este la fel. Materia a rămas aproximativ la fel, același informații ca pe vremea părinților. Dar cu timpul se fac alte descoperiri, iar acestea sunt băgate în creierele noastre în plus față de cele pe care le dețineau străbunii. Dar profesorii ? Sunt atât de reci, pentru ei viitorul reprezintă banii pe care îi dăm noi, îi slăvim cu cadouri ca să ne treacă.

Ăsta este adevărul.

Dar trăiești chiar dacă vrei, chiar dacă nu vrei, în această lume. Deși pare o poveste pentru copii, viitorul este totuși școala. Înveți pe rupte în ea, speri s-o termini, dar pentru ce, doar pentru a începe școala vieții. Poate chiar ești deștept, dar nu ești calculator, nu le cunoști pe toate. De exemplu: poți să știi zece limbi străine, dar pentru tine matematica este un chin și nu o poți înțelege, nu este o crimă. Profesorii înțeleg ?

... răspuns ?

Aceasta este viața mea, povestea aceasta este realitatea cu care mă lovesc în fiecare zi. Dar eu nu sunt perfectă, ca orice om de pe această lume, sunt imperfectă din trup până în gândire. Am numai medii de zece, un lucru mare în a douăsprezecea, am cu ce să mă afirm. Dar chimia aceasta mă seacă din toată inima, nu pot s-o înțeleg, și basta. Și o să rămân corigentă, bacul nu o să pot să-l dau, iar timp din viața mea voi pierde.

Doar una.

Dar profesorul te-a ajută ? Unii da, dar al meu nu. Profesorul mi-a zis-o direct și fără teamă, că o să mă lase tocmai în toamnă, distrugându-mi viitorul cu formule din mecanică. Nu-i pasă că și el a fost ca mine, a uitat de acele vremuri, sau poate se răzbună pe mine, ma găsit țap ispășitor. El acuma mă conduce, și pe mine și-a mea viață, este rege peste viitorul scris în stele. Dar ar fi frumos să conduc eu, dar nu se poate, asta-i viața

Nedreptate.

Unii profesori sunt atât de buni, toți ceilalți au trecut la toate materiile, evident, banul face munca. Nu pot să nu simt ură pentru profesorul de fizică, toți acești ani m-a trecut, iar acum mă lasă. Ce i-am făcut eu ca să mă urască atât de mult ? Iar acum, la patru dimineața, eu stau și învăț zece lecții dificile. Simt că îmi explodează capul, iar somnul dulce mă cheamă la el. Nu mai am timp să învăț undele magnetice, poate profesorul îmi va accepta scuza și va sări peste această lecție și voi trece.

Din unde m-a ascultat și am picat.

Lucrarea 4

Etape

Cunoaşte-o …

Atât i-a fost de-ajuns, o şoaptă stupidă auzită-n miez de noapte, dictată de propria-şi persoană. A cunoscut-o, a văzut-o, mai târziu a îmbrăţişat-o, sărutat-o şi a petrecut clipe de neuitat cu ea.

Iubeşte-o …

I-a şoptit aceeaşi voce, atât de solitară în momentul respectiv, iar el a urmat-o, vrând s-o facă, simţind că şi ea îl iubeşte şi urmând să se poarte frumos cu ea, să-i şoptească tot felul de cuvinte dulci, ce-au ajuns uşor la inimă şi ce-au făcut-o să-l iubească mai mult.

Controleaz-o …

Ai văzut că merge, că te iubeşte, că ar face orice pentru tine, că te adoră şi ai realizat că ai numai de câştigat. Ai început să-i controlezi sentimentele, să-i controlezi viaţa, gândurile, să-i controlezi trăirile, dar la ce bun ? Îţi gâdilai orgoliul nemărginit cu iubirea ei, te gândeai că eşti de neatins, că-i eşti superior şi că poţi obţine tot ce-ţi doreşti.

Distruge-o …

Mai mult sau mai puţin conştient ai început să-i macini sufletul, să-l treci printr-o râşniţă fină, sfâşiindu-l, făcând-o să să-şi dorească moartea, făcând-o să-şi provoace singură răni trupeşti în încercarea de a o diminua pe cea sufletească, dar fără nici un rezultat. Sute de lacrimi şi ore în care ochii ei păreau injectaţi şi pentru ce ?

Te controlează …

După puţin timp şi-a revenit şi-atunci ea era cea indiferentă, ea era cea care-şi ţinea telefonul închis. Erai posomorât, iar ea zâmbea, îţi spunea că petrecuse cu colegii şi-ţi vorbea de nu-ştiu-ce tip brunet cu ochii negri de la ea din cartier şi te durea. Venise vremea să simţi şi tu ce a simţit ea cândva. Şi te controla. Făcea şi ea cu tine ce făceai şi tu cu ea cândva; îţi controla timpul, preferinţele, sentimetele, fericirea şi, din nefericire pentru tine, vulnerabilitatea.

Te distruge …

Şi te-a distrus şi ea, tratându-te cu indiferenţă, nepăsându-i, exact cum ai făcut şi tu cu ea şi te durea, ţi se mânca sufletul şi te consolai cu minciuna că dacă ea e fericită şi tu eşti. Un ipocrit ! Ai fost, eşti şi vei fi … Nu e ea de vină, eşti tu, ştii că eşti şi că meriţi ce-ţi face, dar ai realizat că o iubeşti. Şi ce ? Ei nu-i mai pasă, vezi ? Ai pus orgoliul în faţa sentimentelor.



Lucrarea 5

Cu sau fara control ?

Desi parea inevitabil, eu am fugit. Desi toti isi voiau doar propriul bine, eu le-am facut rau. Desi eu o admiram in tacerea unui balon de intuneric, retras, iar ea ma observase mereu, nu m-a urmat spre libertate.
Dar imaginatia mea de necontrolat, a creat altceva: Fiind in urma ei, silueta inalta mi se parea pe cat de impunatoare, pe atat de fascinant conturata de aceea rochie alba, ocazionala. Ne distingeam de celelate corpuri batrane ale copacilor ce ne imprejmuiau, prin simplul fapt ca eram mult mai scunde, iar fuga noastra era atat de nebuna, urma pasilor atat de vizibila datorita mai ales tocurilor ei, incat paream singurele corpuri in care mai exista viata si... mentalitate.
Am scapat prea usor, ea doar luandu-ma de mana si tarandu-ma dupa dansa, dar greul urma sa ne ajunga, insa, desi amandoua, eu si Phoebe, eram constiente, nu doream niciuna sa acordam macar cea mai mica atentie acestui fapt, care ne putea impedica in acest moment de pierdere salbatica, de iesirea anormala din fire. De " necontrol "... Eu tineam totul in corpul si sufletul atat de mici pe atunci, dar ea, care tocmai explodase acum nici 5 minute, suferea din pricina unor greseli ce puteau fi evitate, daca in sufletul celui care le sarvasise ar fi existat compasiunea pe care pretindea fara oprire ca o are. De atunci, am urat vorbele mai mult decat crima, iar greseala mai mult decat taisul unei sabii.
Era prima mea escapada de acest gen si nu avea sa fie nici ultima. Nu am simtit nici macar jumatate dintr-un sfert de frica, pe cat am perceput in acea dupa-amiaza tarzie, crudul sentiment de ura, ce ma sfasia incontinuu pe dinauntru. Atunci imi doream frica si as fi facut orice sa scap de cruzimea gandurilor ce ma incercau la o varsta atat de frageda. Acum, insa alta e povestea si altele sunt vremurile. Alta sunt eu, iar ea, nici macar nu mai este. Ea mi-a pierit, lasandu-ma... confuza. Nici o secunda nu m-am considerat singura, desi eram. Imi placea sa cred ca sunt doar eu de vina, ca sunt prea confuza sa observ pe cineva, care ar putea fi in jururl meu. Nu era insa, nimeni. Dar cine isi permite sa oblige un copil la ganduri mai mature de atat ? Cine si-ar fi permis sa ma trezeasca atat de devreme la realitatea, care surprinzator, niciodata nu m-a ajuns ? Tot nimeni ! Eu detineam controlul constiintei mele.


Soapte si strigate. Toate imi patrundeau agresiv in urechi, desi doream sa nu le aud.
- Phoebe ! Nu trage de timp si vino jos.
Nici un raspuns nu veni pe scarile ce duceau " jos ". Persoana strigata se ascundea...
- Draga mea, coboara odata. Toti te asteptam. De ce insisti sa ne superi chiar in aceasta zi de sarbatoare ?
Vocea parea cea a unui barbat, desi glasul mai pitigaiat decat cel al unei femei era nehotarat si aproape soptit. Totusi ea il auzise si aratandui acest lucru, ii raspunse, dar mai accentuat, mai ferm... cu mai multa convingere si incredere, desi raspunsul avea sa fie unul negativ.
- Nu ! Va jur... Va promit sa reusesc, doar opriti-va cu acest balci jalnic si lasati-ma. Nu... Nu accept ! O stiti bine. Plecati.
Linistea si amaraciunea invada incaperea mica, iar toti din sufragerie se intoarsera cu fata spre tanarul ce-si astepta viitoarea mireasa incapatanata, in pragul scarilor. Chipurile lor erau seci, nepasatoare, desi in mintea tuturor clocotea gandul ca in curand copila din capatul treptelor din lemn, va ceda.
- Coboara, Phoebe ! Nu ma obliga sa urc...
- Nu-mi pasa de voi si de ce vreti de la mine. Nu sunt biletul vostru spre lux. Daca vreti bani, faceti singuri rost de ei, dar nu ma vindeti pe mine !
Nu era nimic schimbat in tonul tinerei. Era calma si spunea cu simplitate si usurinta ce gandea. O admiram ! Phoe era unica.
Aceste ultime fraze ale copilei, ii erau adresate familiei. Phoabe nici nu-l baga in seama pe logodnicul ei, sau cel putin asta dorea sa arate. Nu punea suflet in cuvintele ce le rostea pentru numele sau. Era indiferenta cu gandul si cu sufletul fata de el, dar familiei ii vorbea cu covingere si cu siguranta in glas, cautand sa se impuna. Nu a strigat nici o clipa, dar toti invitatii se purtau de parca ar fi facut-o.
- Pot sa mor calcata de cai salbatici, si tot nu voi accepta.
Tatal era deja departe de calmul fiicei sale, iar ultimul refuz fu si ultima picatura inghitata de batranul ei. Acesta nu vorbise si nu daduse vre-un semn de indoiala pentru spusele lui Phoe, dar acum isi poarta lenes picioarele pe rand, unul dupa altul, si urca incet dar sigur scarile. Ajuns in dreptul ei, in coltul acela retras de la etaj ce nu putea fi vazut de jos, batranul se apleca-se pana la nivelul ei.
- Nu esti in masura sa alegi.
- Dar tu esti ?
Se opri pentru moment si parea a se gandi la spusele fetei ghemuite langa perete. Nu accepta raspunsul fiicei lui si dupa cateva secunde de analiza sumara, acesta se ridica si o lua dupa el si pe razvratita. Coborara repede. Toti cei ce priveau scarile erau incantati de cruzimea vizibila in ochii unui tata ce isi obliga fiica sa se sacrifice pentru el si familie.
In cateva momente tot acest " balci " se mutase in gradina, unde ceremonia incepuse cu tanara Phoe si viitorul ei sot in fata altarului improvizat. Preotul ce fusese mituit, sarise peste destule pasaje, ajungandu-se prea repede la partea cu " da " ... sau " nu ". Mirele, daduse afirmativ din cap inainte sa o faca si in cuvinte. Tacere insa cand miresei i fu adresata clasica intrebare. Se desprinse usor de barbatul ce-i fusese ales, si in urmatoarele secunde toti o puteau privi cum se indeparta de toti si de toate in fuga. O porni spre larga padure, dar nu trecu gardul ce o despartea de libertatea mult dorita inainte sa mai salveze si un suflet ce ar fi avut probabil aceasi soarta, lundu-l cu incredere de mana si purtandu-l dupa ea pe drumul inca nedefinit. Acel suflet, eram eu, in corpul meu fragil de copil.


Ar fi fost o poveste minunata aceasta, daca asa s-ar fi intamplat totul, Phoe salvandu-ma si traind amandoua mai mult decat fericite, pana la nesfarsit. Dar Phoe era o fire ce stia sa-si controleze impulsurile. Nu a reactionat asa cum as fi vrut. Eu in schimb, nu am suportat privelistea si am fugit inainte sa aud " da-ul " ei tremurand. Eu nu sufeream de asa numitul "control de sine", atat de popular printre femei. Eu am explodat atunci si nu ea, care trebuia sa se vanda trup si suflet pentru bani. Eu am devenit fiara scapata de controlul unei constiinte umane. Si odata ce m-am vazut eliberata, am evadat complet din lumea celor captivi in nestiinta. Eu m-am salvat singura, preluand controlul a tot ce ma putea stapani in aceasta lume. Dar regret faptul ca am lasat-o pe Phoe, incatusata nu doar de propriul ei autocontrol, dar si de controlul sotului ei, ce avea sa se revarse asupra ei in totalitate. Am gresit sau am facut ce trebuia, eu salvandu-ma de control, ea devenind sclava lui din neglijenta mea de moment ...?




Lucrarea 6

Ascuns Sub Cheia Libertăţii

Un cimitir, o fată, un băiat, un mort viu – De ce crede toată lumea că aşa încep toate poveştile horror. De ce crede toată lumea că doar în filme se poate întâmpla imposibilul? Poate pentru că ei, oamenii, nu văd. Poate pentru că ei, oamenii, sunt sortiţi orbirii. Pentru că ei nu ne văd, nu ne aud, nu ne vorbesc – nu ne asculta. Şi asta, pentru că sunt oameni, sunt materiali. Dar nu mereu materialul este bariera care îi desparte de noi – ci moartea, pragul care trebuie trecut de fiecare, dar nu si de îngeri, şi în niciun caz de cei căzuţi.

Suntem izgoniţi din Împărăţiile Cerului. Aripile ni se smulg cu brutalitate de Îngerii Dreptăţii. Sunt aruncate în focul mărginit de spiritele negre ale Iadului. Însă teritoriul Iadului se lărgeşte, în prag de amurg, şi cutreieră cerul cu pulberele Penelor De Înger. Sângele ne inundă ochii sub chinul groaznic al biciului regelui Iadului – Lucifer. Hainele ne plesnesc sub mânia mâinilor ce încearcă să ne sfărâme, dar îngerii rămân îngeri – Suntem ai Domnului Dumnezeu, Creatorul. Iar El are alte planuri cu creaţiile Sale.

Porţile de aur se deschid şi puful ce ne mângâia odinioară ni se scurgea sub tălpi. Prăpastia spre Lumea Văzută se adâncea, la ordinul Lui, iar noi, chinuiţi şi arşi de conştiinţa încărcată, călcăm în neştire în Pragul Morţi, spre Lumea Văzută. Ne trezim aproape morţi, sub umbra criptelor macabre ale cimitirelor. Rănile ne dor. Surzim, orbim şi amuţim, asemeni oamenilor faţă de Lumea Nevăzută. Devenim umani, prinşi înntr-o lume a lui Toma, a ştiinţei şi a exactului.

Suntem sortiţi trăirii într-un Iad al necredinţei, al manipulării eterne, al drogurilor, banilor şi sexului. Dar unde a dispărut controlul asupra lor, asupra ta?... Controlul stă ascuns sub cheia libertăţii, în lumea în care toţi se eliberează şi devin stăpâni pe sine – Cheie ce oamenii nu o vor avea niciodată. Cheie pentru care Îngerii Păzitori cad şi plătesc veşnic pentru greşelile lor.

"Ei i-au îndreptat spre bine, oamenii au surzit cu bună ştiinţă sub şoaptele lor. Iar pentru judecata lipsită de control a omului au plătit ei. Acum e rândul oamenilor să plătească."



Lucrarea 7

Printre oameni.666

Simt cum ceva imi mangaie pielea delicata.Mici stropi de ploaie imi mangaie chipul.Deschid ochii si privesc plictisita spre cer.Se pare ca iar am adormit...Ma ridic si privesc adormita in jur.Ploaia incepe din ce in ce mai tare.Privesc in jur si ma las din nou pe iarba moale.Vantul imi trecea prin parul lasat neglijent pe umeri cand un sunet imi atrage atentia.Era telefonul meu care suna intr`una . Incepeam sa urasc melodia chiar daca era melodia mea preferata in acel moment nu puteam sa o suport.I`au telefonul si il inchid fara sa ma uit cine suna , arucandu`l pe iarba.
Inchid ochii iar miile de amintiri imi stapung gandurile.Aud in mintea mea accea`si voce care nu ma lasa sa dorm , sa gandesc 2 secunde limpede sau macar sa privesc totul cu alti ochii.Ma ridic si imi indrept pasi spre mica mea casuta.Ochii mei privesc in gol pasi mei nefiind ghidati de mine nepasandumi de toti ochii care se uitau la mine.De ce?Pentru ca sunt o ciudata...sau asa ma considera ei....nu ca m`ar deranja vre`un pic.Simt un miros atat de cunoscut...prea cunoscut.Imi ridic privirea iar atentia mea este captata de un tipat ascutit.Vad un corp nereusind sa`mi dau seama ce este dar vad o picatura de un rosu cum se scurge atingand pamantul provocand un sunet nesuportabil pentru mine iar pentru alti ceva neimportant.Mai apre inca una apoi inca una.Pupilele mi se maresc iar ochii se fac de un rosu insetat de sange.Simt pulsul din ce in ce mai tare iar inima vrea sa iasa de la locul ei.Totul in jurul meu devine negru vad doar picaturile cum ating podeaua rece .Incerc sa ma impotrivesc dar este prea tarziu acum nu ma mai pot controla parca as fi alta persoana.
Imi indrept pasi spre cele 2 umbre.Imi pare rau pentru ce va urma...
Totul in jur se devine rosu.Simt sangele cum imi coboara usor pe piele impletindu`se cu lacrimile care cadeau din ce in ce mai tare.Pupilele imi revin la normal iar ochii mei vad acea`si imagine vazuta si acum multi ani.Pe corp simt rani provocate de propria constiinta iar , imaginea ce o am in fata parca baga mai adanc si mai adanc provocand dureri insuportabile.Privesc in jur cum oameni , curiosi din fire si indreapta spre locul faptei.In departare vad 2 lumini si o sirena cum imi chinuiau simturile puternic dezvoltate.Ma amestec in multime si privesc din umbra cum oameni disperati tipa la ajutoare.Apar 2 oameni imbracati intr`un alb patat rapid de sangele cu care am sa`mi pictez viitorul.Vad cum se agira sa ii aduca sufletul inapoi dar odata ce ii mort nu inteleg de ce se mai chinuie.Nu o sa isi revine si e numa vina mea dar, sunt obijnuita , nu`i prima data , sangele ii pasunea mea cu el imi pictez viitorul care incepe in orice zi de maine.Imi privesc mana , inca mai poarta sangele victimei."Poate cand o sa citesti asta o sa zici ca sunt rece dar nu asa mi soarta eu ma supun nu ma mai atinge.Sufltetul mi gheata , gheata imi ramane si o alta picatura de sange nu inmoaie ce nu a reusit fi inmuiat de miile de lacrimi , de miile rugaminte...dar sufletul meu este din ce in ce mai patat"..Acest monolog il aveam de fiecare data cand mai furam un suflet inocent , un suflet nevinovat care a avut ghinionul sa fie in locul nepotrivit...Dar...dupa cum am observat unele suflete ucid ca sa traiasca asa cum sunt si eu dar nu ma tem de nimic inafara de propria reflexie pe care o vad in oglinda.
Imi scot un carnetel si scriu pe el cu sangele de pe maine "356/666" inca 310 suflete in schimbul libertati mele.



Lucrarea 8

Nu pot fi a voastra la infinit!

Prolog: Cand nu iti poti controla de unul singur viata, incearca sa te depasesti pe tine insuti de la o zi l alta.

Cand nu esti decat un pion pe o tabla prafuita de sah, ai senzatia ca nu insemni nimic pentru ceilalti si ca oricine iti poate controla fiecare mutare. Poate ca ar trebui sa iti acorzi mai multa incredere, dar daca nu ai aceasta posibilitate ce sa faci? Stai si rabzi.
-Aggy! Treci imediat si fa-ti problemele pentru olimpiada, un alt trofeu nu strica nici de cum si ne-ai face si mai mandri, dar cel mai important, am primi si mai mult respect din partea societatii. Doar nu vrei sa te intreaca cineva si sa-ti fure toata mandria, nu?
-Nu, mama. Sigur ca nu... Mi-am plecat privirea conturata de doi ochi negri, abisali, si am tacut. Oare cum ar fi viata mea daca as putea face doar ce vreau eu? Ar fi minunat, in pofida faptului ca nu i-as mai facre asa de mandri pe mama, tata si Alexander, frate-miu. Cu ce ma ajuta oare toate aceste medalii si diplome, daca nu am parte de o viata sociala? De ce am fost oare eu blestemata sa fiu controlata ca o marioneta fara suflet, adesea rasunandu-mi in minte -Tu, marioneta stupita, taci si zambeste! De ce oare familia mea, pe care am ajuns sa o detest, vrea sa fiu mereu perfecta? Poate sunt si eu, defecta.
-Agg! Ti-am lasat langa dressing-ul de la etaj tinuta pe care sa o porti azi. Nu uita de perlele negre si de platformele aidoma murelor, doar trebuie sa fii superba, nu? L-am chemat si pe Luce, colegul meu de la Faschion Scholl sa-i dea o forma draguta parului tau si sa iti aplice make-up-ul adecvat. Sa ai grija de tine, te iubesc!
-Si eu! Am murmurat in coltul gurii. Nu pot spune ca mint, chiar il iubesc pe frate-miu, dar ma enerveaza la culme ca si el a inceput sa imi dea asazise ordine. Mie nici macar nu imi plac rochii, le detest din toata inima! De ce nu pot merge pe strada ca o tipa de varsta mea, imbracata asa cum vrea ea?
As vrea sa evadez macar cateva zile din acest control total asupra vietii mele, poate chiat pentru toata viata. Atunci imi aud telefonul sunand si raspund calm:
-Alo?!
-Nu vrei sa exploram lumea in intreaga noastra viata? Sa evadam si sa fim liberi ca pasarea cerului? Pregateste-te, draga mea, in maximum zece minute sunt la tine.
Acum ce sa le zic mamei si tatei? Chiar nu stiu, dar ma simt mandra de mine si de faptul ca imi pot controla singura viata.

-Dupa douazeci de minute-

-Dragule, uite ce am gasit pe masa din living:

Dragii mei parinti si Alex,

Am decis ca nu mai este nevoie sa ma controlati cu fiecare pas si ca sunt in stare sa ma descurc si singura. Va iubesc mult dar a fost nevoie sa spun STOP! Oameni buni, mai lasati-ma in paace! Sper ca veti di in continuare mandri de mine, apropo, Alexander, poate vei avea si tu curajul sa le spui ca designul nu este ceea ce iti doresti cu adevarat. Sa stii ca Academia de Politie mai are locuri libere, m-am interesat eu fratioare.

Cu dragoste, fiica si sora voastra,
Agathe Deupre.

Lucrarea 9

Marionetele Societăţii

Lumea e precum un imens teatru. Oamenii de rând sunt doar nişte simple păpuşi în mâinile celor care au un loc sus-pus în societate. Ei sunt păpuşarii.
Sunt cei care ne controleaza pe noi din umbră, cei care ne influenţează viaţa cum vor ei fără ca noi măcar să ştim. Cred că acesta se numeşte cu adevarat control.
Toţi consideram că aveam noi controlul asupra vieţii noastre. Până la urmă este a noastră, nu? Este ceva ce ne aparţine, ceva ce Dumnezeu ne-a daruit-o, în parte, fiecaruia dintre noi. Dar ah, cât ne putem înşela. De fapt, viaţa noastră , este doar o simplă sfoară pusă în mâinile pătate ale societăţii. Pătate cu ce ? Cu indiferenţă, cu ură, cu nepăsare, cu sentimente deplorabile. Care ne infectează şi nouă sufletul… datorită controlului ce îl au asupra noastră.
Păpuşarii din umbră au o putere infinită asupra noastră. Nu îi vedem, nu ne dăm seama că ei sunt acolo şi ne privesc fiecare pas, ne ascultă fiecare respiraţie, şi ne simt fiecare bătaie a inimii. Dar totuşi, ei sunt acolo. Ne înconjoară din toate părţile, ne îndeasă pe gât opiniile lor, făcându-ne să le pierdem pe ale noastre şi cei mai rau, să le dăm crezare lor. Asta vor, asta e tot ceea ce au nevoie, pentru a-şi construi lumea cum vor ei. O lume bolnavă. Unde oamenii se omoară în războaie doar pentru ca lor să le curgă banii în jeturi în conturi.
Pe toţi ne controlează societatea în care trăim. Puţini au curajul să se opună regulilor, sa aibă propria lor gândire şi să evadeze din inchisoare imaginară ce li s-a pus în jurul libertăţii lor dobândite o dată cu viaţa. Libertatea e un drept fundamental al omenirii, de care într-un fel sau altul suntem privaţi, dar cu atat de mult talent încât nu conştientizăm asta.
Dar totuşi, se mai întâmplă din când în când să prindă viaţă şi marionetele. Să se trezească de sub vraja care le-a dominat, şi să-şi ia viaţa în proprile lor mâini. Să rupă sforile păpuşarilor şi să guste cu fiecare clipă mai mult din dulcele aer curat. Să ia o gură mare de visare, să inhaleze speranţă şi să trăiească cu un principiu optimist.
Controlul este doar atunci, când într-un fel sau altul, conştient sau inconştient noi ne dăm acordul de a fi controlaţi. Şi tot noi, putem rupe sforile societăţii, putem da alt sens lumii în care trăim. Doar noi avem putere asupra vieţii noastre, iar ei ştiu asta. De aceea încearcă să ne facă să credem că nu e aşa, ne aceea sunt ei păpuşarii.
Trăim într-un teatru? Da!
Suntem controlaţi? Da!
Suntem doar niÅŸte marionete? Da!

Dar marionetele pot prinde viaţă!

Lucrarea 10

Cinci lei și o pensulă

Mă învârteam în jurul mesei din lemn, încercând să găsesc nuanța perfectului. Oare există o pictură perfectă? Nu cred, dar, în orice caz, speranța moare ultima. Mă uitam în jur și ce vedeam? Nimic, defapt, mai mult decât nimic: lumea mea. De ce oare consider că universul meu nu are importanță? Simplu: pentru că așa este.

Uneori, mă gândeam cum ar fi să te afli într-o mare de carmin, albastru pal sau poate și sienna. Ar fi interesant, mai ales dacă ai avea la îndemână și o pensulă. Că tot veni vorba de pensule, oare unde am lăsat-o pe a mea? Nu știu, ca de obicei. Dezordinea îmbâxită de lumina de afară părea ca un întreg palat de culori, una mai splendidă ca alta. Un capac de sticlă îmi atrăgea atenția: avea în el culoarea indigo.

Mă oprisem, mă uitam fix la acea culoare, părea ireală. Îmi venise în minte o idee: să pictez. Făceam și schițe, dar m-am lăsat de acest obicei, mi se învârteau toate minele din pahare și toate creioanele încă rupte în minte doar când mă gândeam să fac una. Era imaginația mea, una săracă, nu eram o pictoriță renumită, eram una ascunsă printre perdelele de fum ale camerei. Puțin știau de această pasiune a mea, iar, când li se aprindeau becul deasupra capului, mereu mă întrebau de ce nu mă fac remarcată prin picturile mele. Și eu mă întrebam asta la un moment dat, dar am abandonat ideea imediat când mi-am dat seama că nu este de mine faima. Faimă? De ea vorbesc? Da... am înnebunit de tot.

Îmi ridic privirea spre bolul cu apă de pe dulap. Îl iau de acolo, dar mâinile tremurânde îl scapă pe jos. Biroul scrijelit și „bătut” de vreme se mișcă, iar culorile de pe el cad jos, pe apa împrăștiată pe tot parchetul, care și el la rândul lui era vechi, nu îl mai schimbasem de câțiva ani.

Mă aplec să strâng, dar culorile se amestecaseră, se făcuseră ca un papagal tropical în plină vară, ceea ce mă făcuse să mai pierd timpul admirând ce era jos. Îmi scutur puțin capul, dar nu rezolv nimic, mintea îmi controla corpul, inima sentimentele și eu... nu controlam nimic. Nu eram stăpână pe mine, nu aveam voință, de parcă aș avea și nevoie de ea.

Aud soneria, mintea mă făcu să mă ridic și să răspund în grabă, mai împiedicându-mă. Deschid ușa de un maron ca scorțișoara, iar în fața mea era un prieten de al meu, un roșcat cu ochii de un verde măsliniu. Puteam spune că este obsedat de așa zisul control, pe care eu nu îl am. Mereu îmi spunea să mă concentrez și să fiu cu picioarele pe pământ, dar nu reușeam, inima îmi trimitea sentimentul fricii, făcându-mă mereu să tremur până la leșin. De odată, îl aud:

- Uite, patru lei pentru roșu englez pe care ți-l doreai ieri.
- Nu trebuia, dar totuși mai dă-mi unul pentru o sticlă de apă.
- Dă-mi o pensulă și ți-l dau.

Mereu îmi dădea bani, puțini, dar îmi dădea, dar mereu în schimbul a ceva. Ieri îi dădusem o pânză, azi îi dau ce vrea, mâine la fel și așa până rămâneam fără ce își dorea. Uneori l-am rugat să îmi dea lecții de control în schimbul a unor lecții de pictură, dar nu a vrut. Mereu îmi spunea că așa ceva nu se predă, se îvață pe parcursul vieții. Da, și ce viață, una pe care o trăiești între patru pereți. Aveam tot ce îmi doream, un univers plin de fericire seacă, dar totuși fericire. Dacă mă gândesc mai bine, nu aveam tot ce îmi doresc, îmi doream controlul, viața mi-a dat inspirație. Ce schimb bun...

M-am dus la sertarul de lângă pat și l-am deschis cu grijă. Era un set întreg. Î l-am dat, și el mai scoate un leu și îmi spune:

- Cinci lei și o pensulă, crezi că o să poți să gândești limpede?
- Nu înțeleg ce spui.

- Nici nu trebuie, mi-o tăiase el scurt și iese pe ușă. Mă uitam în urma lui, defapt la urmele cenușii pe care le lăsase pe parchet și cad în genunchi. Da, cum spuneam, mintea îmi deținea controlul corpului și inima pe cel a sentimentelor, și uite așa, eu nu mă înțeleg pe mine însămi.